luni, 11 februarie 2019

5 scriitori pe care succesul i-a înnebunit de cap



Cînd un autor are succes, el poate reacționa, firește, în două (și numai două) feluri. Va proceda, să zicem, precum prozatorul norvegian Karl Ove Knausgård. Dintr-un volum întitulat Min kamp (Lupta mea) va face două, trei, patru, cinci, șase și așa mai departe, ori de cîte ori publicul înfierbîntat îi va solicita o prelungire a poveștii, un appendix. Cartea va crește ca aluatul, va da peste margini. Totul e să ghicești imediat vrerea și porunca numitului public. Clientul nostru, stăpînul nostru... 

Cele două condițiuni fiind reunite armonios, critica de pretutindeni va consemna fenomenul literar. Totul culminează într-un extaz unanim, într-o îmbrățișare focoasă. Ce s-a întîmplat de fapt? Un prozator bun / rău, nu contează, a intrat în rutina frenetică a notorietății. Moara macină întotdeauna făina pe care o primește. S-a format, prin urmare, un mic cerc vicios. Prozatorul compune cărți nu pentru că așa vrea el, dintr-o pornire interioară, ci pentru că o mulțime imensă de cititori îl „obligă”, prin aclamații și temenele, să repete una și aceeași carte. Lupta mea 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... Acesta e cazul cel mai obișnuit. Majoritatea scriitorilor de succes intră aici, y compris Elena Ferrante (un caz întru totul similar).

Dar ceilalți? Aș observa, din capul locului, că autorii care au mai rămas (nu-i punem la socoteală pe mediocri) se numără pe degetele unei singure mîini. În cazul lor (și numai în cazul lor), succesul produce o repliere anxioasă, un examen critic ascuțit. Ca la Beckett, de pildă. Nimic n-a fost mai dureros pentru el decît primirea premiului Nobel: „Mi-a stricat liniștea, toată lumea vrea acum să mă pipăie, am început să miros a moaște”. 

N-aș zice că autorii nu și-au dorit recunoașterea (cum să nu?), orice om zdavăn la cap își dorește să guste măcar o picătură din licoarea zelor. Nimeni nu scrie doar pentru rude și urmași, cum pretindea Montaigne, într-o notiță la ediția din 1580 a eseurilor. Doar reacția lor este alta. Ei refuză cercul vicios. Au văzut ce vrea publicul de la ei și asta îi îngrozește. Unii se retrag în singurătate și nu mai pot fi văzuți și pipăiți cu anii (ca Salinger și Pynchon). Alții renunță cu totul la scris (același Salinger). Alții devin tot mai obscuri (Joyce, Pynchon). Unii își pun capăt vieții (mă gîndesc la Pavese, care în iunie 1950 ia premiul Strega și în 17 august se sinucide). În fine, alții își urmează drumul ca și cum cititorii nici n-ar exista, fiindcă nu le-a păsat niciodată decît de gustul propriu (ca Flaubert, care e unic în această privință). Să facem un catalog rapid. Aș începe cu:


1 Gustave Flaubert. Apariția în foileton a romanului Doamna Bovary e semnalată rapid procurorului imperial Félix Cordoën, care strîmbă din nas și cere măsuri. Revolta mocnește. Publicarea cărții, în 1857, aprinde scandalul. Romanul e citit și insultat de rigoriști. Flaubert e chemat la proces. Maestrul Ernest Pinard cere pedepsirea exemplară a făptașului. Vînzările cresc simțitor. Într-un final, Flaubert este achitat. După ce publică Salammbô (în 1862), scriitorul caută o proză tot mai dificilă, visează la un roman despre nimic. Nu apucă să-l termine. Apărut postum, romanul Bouvard şi Pécuchet îi nedumirește pe admiratori: „Acesta nu e un roman!”.

2. James Joyce. Ulysses (1922) n-a fost un bestseller (nici nu putea fi), dar i-a șocat / fermecat pe mulți cititori. Romanul e acuzat de obscenitate: va fi interzis în Irlanda și Statele Unite. În consecință, se vor tipări ediții-pirat, contestate de autor. Scandalul atrage atenția publicului. Joyce devine un scriitor foarte prețuit, în jurul căruia se instituie instantaneu o Biserică (exclușii vor fi mai numeroși decît devoții). Deși nu fusese niciodată pe înțelesul oricui, prozatorul își propune să scrie o carte întru atît de obscură, încît să nu poată fi pricepută decît de un „cititor atins de o insomnie ideală”. Acest cititor încă nu s-a născut. Lucrează 17 ani la roman. Orbește treptat. Rezultatul se numește Finnegans Wake (1939). O nebunie lingvistică pentru mistici și curioși.

3. Samuel Beckett. Scrisă (ca un exercițiu de destindere și amuzament) în 1948 și publicată în 1952, piesa de teatru Așteptîndu-l pe Godot trezește un val de entuziasm. Exegeții se grăbesc să explice semnificațiile textului. Beckett repudiază toate interpretările: „Dacă prin Godot l-aș fi vizat pe Dumnezeu / God, aș fi spus limpede Dumnezeu și nu Godot. N-am intenționat cîtuși de puțin asta...”. La premiul Nobel și consecințele sale m-am referit deja...

4. J.D. Salinger. Nouă povestiri minunate (aș numi doar „Pentru Esmé, cu dragoste și abjecție”), un roman supraestimat, De veghe în lanul de secară, fac din autor o figură aproape mitică. Publică ultimul său text în 19 iunie 1965: Hapworth 16, 1924. Renunță, probabil, complet la scris. Se retrage pe un domeniu izolat, devine vegetarian și nu mai apare în public. Cîteva afaceri amoroase (despre una am scris aici) îi sporesc faima. Nici un prozator n-a făcut mai puțin pentru o glorie atît de mare (am parafrazat exclamația unui invidios). J.D. Salinger moare în 27 ianuarie 2010. Moștenitorii vestesc în fiecare an publicarea unor misterioase manuscrise. Fanii așteaptă cu sufletul la gură.

5. Thomas Pynchon. Este considerat de admiratori cel mai important prozator american din ultima jumătate de secol. Judecata fiind apodictică nu admite discuție, nu poate fi pusă la îndoială. E ca și cum ai fi viu și ai exclama ”Vai, ce viu sînt!”. Strigarea lotului 49 e un roman accesibil, dar plicticos. Curcubeul gravitației cu cele 800 și ceva de pagini inhibă orice bucurie. Poate fi socotit cu temei moartea pasiunii. Prozatorul nu apare în public, îl știm din cîteva poze străvechi, sigur e șarmant, Melanie Jackson poate depune mărturie...


P. S. În imagine: Johann Heinrich Füssli (1741 - 1827), Silence (1799-1801).

6 comentarii:

Veronica spunea...

Biografia lui Beckett se numește „Damned to Fame” (Condamnat la celebritate).
N-aș zice că l-a înnebunit de cap succesul, dar a fost disconfort. Disconfort - de alt fel - era și înainte de succes, pentru că îl tot refuzau editurile; apoi n-au mai refuzat, dar a apărut chinul ăsta al interviurilor, aparițiilor etc. S-a mutat lângă Paris și s-a bucurat de existența telefonului fix - care-l scutea de întâlniri față în față (are o replică într-un roman de început, despre unii care mai bine să nu se mai tot întâlnească, „se considerau gata întâlniți”). A făcut o vreme terapie, ca să înțeleagă fobia asta a vorbitului (la radio era atunci coșmarul). Nu l-a ajutat. Din clipa în care a devenit celebru și a avut agent, a scăpat - i-a zis de la bun început agentului: asta nu se face! Adică interviuri. Și gata.
Da, celebra întrebare cu „God” și „Godot” - cam asta e cu toate interviurile despre cărți. El zicea - „dacă voiam să zic God, ziceam God, că nu mi-era greu”. Sunt atât de nocive aparițiile, explicațiile. Să explici ce ai scris, o enormitate!
Beckett nu a luat-o razna din cauza succesului, doar s-a ascuns în cel mai firesc mod, și-a apărat viețișoara ca să-și vadă de scris... Nu mai poți scrie când ești târât în zona publică, se duce naibii chiar miezul ăla al gândurilor care te face să scrii.

Ca întotdeauna, citesc cu multă plăcere blogul...

Valeriu Gherghel spunea...


Nu, nu l-a înnebunit, asta e sigur, dar a devenit și mai obscur, și mai încifrat.

Sigur, una dintre reacțiile la succes e să te izolezi, să fugi de lume. Beckett nu prea avea cum, era autor dramatic, mai regiza, mai participa la repetiții, mai bea un ceai cu o actriță, asta e, corvoada de a lucra în teatru. Am văzut pe YouTube un film cu el mergînd pe o stradă (probabil în Paris), camera îl urmărește necruțătoare, el pare a nu-și da seama de asta. Dar și dacă ar fi observat, ce-ar fi putut să facă? Să sară la bătaie? Nu m-aș simți deloc confortabil să știu că un individ mă filmează în timp ce mă plimb pe malul Bahluiului (sau pescuiesc).

Prima chestie care m-a impresionat în biografia lui Samuel Beckett e chestia cu Nobelul. Am rămas cu gura căscată. Cum adică? Primești cel mai rîvnit premiu și tu strîmbi din nas și spui că ți-a stricat liniștea? M-am gîndit multă vreme la asta. Eu credeam că dacă iei Nobel, ajungi în preajma îngerilor, cînți cu ei în cor :)))

Mulțumesc, Veronica :)


Veronica spunea...

Da, se pare că n-ajungi deloc în preajma îngerilor, :))), m-a impresionat mult (în biografia lui Knowlson, că mai e una, parțială și aberantă, respinsă de el, motivul pentru care a acceptat să lucreze cu Knowlson) ziceam că m-a impresionat mult încă de la început, cu scenele din copilărie, cu atașamentul față de pietre, de exemplu, m-a topit chestia asta. Molloy mititel ce era. Sunt sigură că suntem de la 5 ani ceea ce suntem. Ne mai deturnează viața, mai adaugă dar ne mai și ia, dar esența din noi e de atunci în noi, în copiii care știu să râdă singuri, dar nu și să zâmbească străinilor (politicos & de formă). Păi cum să fii atașat de pietre și să țopăi în Tunisia că ai luat Nobelul, nu țopăi, normal, intuiești catastrofa, faci o mică concesie și defilezi mut în fața presei, să te lase naibii în pace apoi. Ați făcut poza? Dispăreți! Îl ador. Cred că și dacă mai trăia când l-am tradus nu îndrăzneam să-l deranjez cu întrebări. :))

Da, știu filmarea... Iar cu regizatul s-a cam oprit, i-a pus capac și treaba aia, zicea mereu că ajunge. Tot ce e ieșire blochează scrisul. Mi s-a făcut o poftă de el...

Și nici mie nu-mi place nenea ăla cu multe volume, uita-i-aș numele pe care abia i l-am reținut, e ceva de groază.

Și eu mulțumesc.

Valeriu Gherghel spunea...

.
Tot despre Beckett, răspund cu acest pasaj dintr-un eseu publicat în martie 2015 de prozatorul Tim Parks:

„Reading Beckett’s letters after the first productions of Waiting for Godot, one has the impression of a man determined to deny fans and critics the profound significance they are convinced must lie behind the play. His increasingly cryptic later works look very much like a reaction against success, a determination not to let the public have its much craved symbolism to as he put it, “take away with a choc-ice at the end of the performance.”.

Adaug adresa articolului.

https://www.nybooks.com/daily/2015/03/12/writers-stifled-by-success/
.

Veronica spunea...

Splendidisim.

Adaug și eu doar un rând, este ultimul dintr-o Addenda la romanul „Watt”, zice Beckett încă din 1945 așa:

„a nu se căuta simboluri acolo unde nu sunt”.

(Era sătul încă dinainte de-a fi sătul.
Nu există nenorocire mai mare pentru o carte decât suprainterpretarea.
Dincolo de succes etc.)

Valeriu Gherghel spunea...


Mă simt nevoit să-l adaug pe Patrick Süskind. Care și-a găsit o vocație de anahoret imediat ce a scris Parfumul...