miercuri, 18 septembrie 2019

Thomas Mann și Hans Castorp elogiază frumusețea femeii


Thomas Mann a scris cu siguranță, pe urmele lui Baudelaire, cel mai frumos imn adus frumuseții femeii.

În capitolul al V-lea, intitulat „Noaptea Valpurgiei”, din Muntele vrăjit, Hans Castorp slăveşte, astfel, frumuseţea pur organică a Clawdiei Chauchat, femeia cu ochii înguşti de orientală, frumuseţe care nu mai este aceea a pietrelor preţioase ori a crinilor, ci a „materiei vii şi coruptibile”, a materiei ameninţate de suavii acizi ai humei. Cine nu ştie pe de rost acest imn exaltat, şoptit ca în transă de tînărul Hans Castorp, într-o noapte febrilă de carnaval, în franceză? 

Traduc:
„Priveşte simetria uimitoare a edificiului omenesc, umerii şi şoldurile şi sînii ce înfloresc de-o parte şi de alta pe piept, şi coastele aşezate perechi, şi ombilicul în mijlocul moliciunii pîntecului, şi sexul întunecat dintre coapse! Priveşte omoplaţii care se unduiesc sub pielea mătăsoasă a spatelui, şi şira spinării coborînd spre dubla şi proaspăta luxurianţă a feselor, marile încrengături ale vaselor şi ale nervilor care se întind din trunchi sub formă de ramuri pe subsuori, şi cît corespunde structura braţelor cu aceea a picioarelor. Oh! Catifelatele regiuni ale încheieturii interioare a cotului şi a genunchiului, cu bogăţia lor de gingăşii organice, sub perniţele de carne! Ce bucurie nemărginită să mîngîi aceste locuri fermecătoare ale trupului omenesc! Bucurie de a muri fără nici un vaiet după aceea! Da, Dumnezeule, lasă-mă să simt mireasma pielii de pe rotula ta, sub care iscusita pungă articulară secretă unsoarea lunecoasă. Lasă ca buzele mele să-ţi atingă cu smerenie arteria femoralis care pulsează în adîncul coapsei şi care se bifurcă mai jos în arterele tibiei! Lasă-mă să-ţi simt exalarea porilor şi să-ţi pipăi puful, imagine omenească de apă şi albumină, sortită anatomiei mormîntului, şi lasă-mă să mor cu buzele lipite de buzele tale!”.

P. S. În imagine: Marcel René Herrfeldt (1890 – 1965): The Slave.

marți, 17 septembrie 2019

Iadul este pavat cu bune intenții și romane SF, crede Joseph Epstein



Un ghid bibliografic, realizat de un sobor de experți (și publicat cu vreo 10 ani în urmă), ne anunță că există (cel puțin)1001 de cărți pe care trebuie să le citim negreșit înainte de a muri: 1001 Books You Must Read Before You Die.

Dacă nu apuci să le citești pe toate, mori prost, incult, tont, mori degeaba. Se subînțelege că dacă mori deștept și erudit ca un istoric literar, fiindcă ai epuizat lista celor 1001 de cărți, sfîrșitul tău înseamnă cu totul și cu totul altceva: o fericire, un extaz, o voluptate. Mori ca un academician, ceea ce nu e de ici-colea…

Mă gîndesc că există, poate, și 1001 cărți pe care nu e nevoie să le citim înainte de a muri cu bine. Fiindcă, dacă îl credem pe Joseph Epstein, ele ne așteaptă deja în iad: „Căci și infernul are o bibliotecă. Dar una care cuprinde doar cărți SF și fantasy, doar romane de cel puțin 600 de pagini căznite...” („The Bookish Life”, First Things, 1 November 2018). Groaznic, fraților! Nu rentează să mori...

Dincolo de gluma de mai sus, ar trebui să ne punem măcar o dată întrebarea încuietoare: cîte cărți contează realmente pentru un om care și-a făcut obiceiul de a citi? 1001? 101? 11? 1? 0? Abia după ce ai citit și ai studiat mii de cărți, îți dai seama cît de puține au contat cu adevărat în viața ta, dacă au contat cît de cît. Să-și facă fiecare o listă și va sesiza imediat acest adevăr.

Dacă stau bine și mă gîndesc, eu, unul, nu ajung la o cifră mai mare de 10. Vă propun, deci, aceste scrieri. Știu bine: nu toate sînt capodopere. Dar nu învățăm numai din capodopere. Precizez de asemenea că nu există cărți obligatorii, bibliografii apodictice, liste fără de care n-am mai putea trăi. Există doar cărți (foarte puține) pe care le citim de plăcere….


Se cuvine să adaug și un top cronologic cu zece cărți care chiar au contat în viața mea de cititor haotic. Propun, deci:

          1. Petronius: Satyricon.

          2. Seneca: De brevitate vitae.

          3. Boccaccio: Decameronul.

          4. Montaigne: Eseuri.

          5. Cervantes: Don Quijote.

          6. F. M. Dostoievski: Idiotul.

          7. Franz Kafka: Castelul.

          8. Thomas Mann: Muntele vrăjit.

          9. Marguerite Yourcenar: Memoriile lui Hadrian.

         10. Roberto Bolaño: 2666.


          Alte însemnări despre liste de cărți:

          ● Clasicii lui Jack Murnighan. Încă o listă de lecturi fără de care nu vei putea muri împăcat.
          
          ● Dar din lista lui Borges cîte cărți (n)-ați citit?

          ● 5 cărți de neocolit recomandate de Roberto Bolaño.



P. S. În imagini: 1. Charles Edward Hallé (1846–1914), At Vespers (1900). 

 2. Lucas Cranach the Elder (c.1472- 1553), Saints Christina and Ottilia (1506).

luni, 16 septembrie 2019

Cum să seduci o femeie înainte ca ea să te seducă pe tine


De cîteva zile numai la seducție mă gîndesc. Nu, Doamne ferește, nu vreau să seduc pe nimeni, mi-a trecut vremea, vorba filosofului Tales din Milet, am ajuns la înțelepciune, nu mă mai bag. Dar am străbătut sau recitit o seamă de povestiri interesante. Și, bineînțeles, 69 de lucrări teoretice, în care am căutat să identific locul precis de unde a venit la francezi sărutul zis „franțuzesc”, care este, în realitatea lui inefabilă, florentin, adică universal. 

Din vasta literatură a cuceririlor amoroase și a tertipurilor erotice, voi aminti cu acest prilej trei cărți despre seducție și seducători și voi face adaos o remarcă privitoare la arta seducției naționale, privită strict științific.



1. Vă amintiți, cred, povestea matroanei din Efes. O puteți citi în romanul lui Petronius, Satyricon (capitolele CX - CXII), roman scris pe la anul 61, considerat de unii istorici literari o satiră menipee. Dar asta nu prea contează. În Efes trăia odinioară o matroană care își iubea nespus bărbatul. Din păcate, soțul îi face o surpriză și moare. Femeia e devastată. Își sfîșie veșmintele, strigă, gesticulează, se vaită. În pofida sfaturilor, nu se mai dă dusă de la mormînt. Lumea îi elogiază iubirea și virtutea. Dar nu departe de mormînt așteaptă un soldat care păzește crucile unor răstigniți. Matroana postește cinci zile. E obosită de plîns. O apucă foamea. După cinci zile, soldatul se apropie binișor de ea și o îmbie cu mîncare și băutură. Îi sugerează că nu merită să-ți sacrifici viața pentru un bărbat care se găsește deja într-o altă lume. Matroana este întru totul de acord.



2. Voi lua al doilea exemplu din Decameronul lui Boccaccio, povestirea III: 10. O fată, Abimelech, merge în pustia Tebaidei cu gîndul de a se face schimnică. Caută un îndrumător. Îl întîlnește, printr-un noroc, pe Rustico, un pustnic tînăr și frumos. Rustico o învață o sumedenie de lucruri subtile: să fie mereu smerită și ascultătoare, să spună din tot sufletul rugăciuni și, în fine, să-l bage pe dracul în iad. Femeia nu iese din cuvîntul său și începe să lupte în contra dracului. Boccaccio a scris Decameronul între 1352 - 1354, după epidemia de ciumă din 1348.



3. În sfîrșit, a treia carte este, desigur, Roșu și negru de Stendhal. Asistăm la (cel puțin) două scene de seducție. Prima dată, Julien o seduce pe doamna de Rênal – doamnă care, oricum, era pe jumătate sedusă, de îndată ce-l văzuse în poartă pe tînărul institutor. Al doilea episod este mai complicat. Julien află următorul adevăr metafizico-erotic. Dacă vrei s-o atragi pe o mironosiță, prefă-te că o iubești la disperare pe prietena ei. Julien aspiră să ajungă în patul domnișoarei Mathilde de la Mole, dar pentru că numita domnișoară îl privește cu indiferență, începe atunci să-i facă o curte intensă doamnei mareșal de Fervaque. Un prieten isteț i-a vîndut rețeta. Îi trimite pîrguitei doamne o serie de scrisori aprinse și ajunge s-o emoționeze pînă în celule. Episodul este plin de haz. Prin intermediul nevinovatei doamne de Fervaque, Julien Sorel își atinge scopul. Trezește curiozitatea Mathildei, ajunge în patul ei încăpător și se bucură de ea.

Dar să venim și la noi. Poetul Ion Barbu nu credea că seducția este un meșteșug care presupune timp. O anecdotă pretinde că, uimit de o sfială pe care n-o prevăzuse, a izbucnit: 
„Nu permit femeii române să reziste mai mult de cinci minute!”

          Alte însemnări cu privire la arta seducerii în ispită:
          ● Kierkegaard. Sau seducătorul sedus.
          ● Iubirea e atunci cînd bărbatul te tîrăște pe podea, te dă cu capul de masă și-ți spune că ești o tîrfă.
          ● Iubirea la a doua privire.
          ● Iubirea care se naște în ochi.

P. S. Dacă nu aveți deja, poate găsiți într-o bibliotecă următorul titlu: Jean Claude Bologne, Istoria cuceririi amoroase. Din Antichitate pînă în zilele noastre, traducere de Diana Morărașu, București: Nemira, 2009, 352p.

În imagine: 1. Alexis Mossa (1844-1926): Elle (1906). 2. Mozaic elen: Leda. 3. Miniatură germană de la 1410. 4. John William Waterhouse (1849-1917), A Tale from the Decameron (1916).  

De cîte ori trebuie să recitim o capodoperă: răspuns științific


Cred că vă amintiți. Într-o notă oarecum sfidătoare, m-am întrebat de cîte ori trebuie să recitim o carte bună. Răspunsul meu a fost atunci 5: de cinci ori. Dar a fost, recunosc, o ipoteză complet neștiințifică și care nu putea în niciun fel să fie verificată empiric. Era mai degrabă un articol de credință.

Acum două zile, mai precis într-o noapte, am avut un moment de iluminare. Am înțeles de cîte ori trebuie să citim o carte bună. Iar cifra pe care o propun acum este sigură, certă, fiindcă se sprijină pe un argument foarte solid. O carte bună trebuie citită de-a lungul unei vieți obișnuite de 3 ori. Iar de-a lungul unei vieți neobișnuite de 4. Mai mult de 4 nu se poate pentru că omul este muritor. Există și o excepție de la regulă: femeia.

Acum să vă povestesc împrejurările iluminării. Lucrasem pînă la 12 noaptea la cartea de eseuri, eram mulțumit, mă așezasem în pat, stinsesem lumina și mă pregăteam să închid ochii pentru un somn de trei ore. Sau pentru totdeauna. De la o vreme e bine să ții cont de orice posibilitate. Nu mai sunt chiar foarte tînăr, chiar dacă chipul meu radiază de voioșie. Am tot felul de beteșuguri.

Așadar, închisesem ochii, dar încă nu adormisem. Ideația cărții mă urmărea tenace. Voi comenta raportul dintre lectură și viață, filosofii au mai scris din astea, nu va fi o noutate absolută, în fine, deja s-a pubicat la Polirom sub titlul Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înţelepţi cărţile. Mă culcasem pe partea stângă, medicii recomandă această poziție, ușurează travaliul cardiac și asigură, în același timp, o mai bună irigație a creierilor.

Deci, cum stăteam eu așa pe o parte, mai precis pe stînga, mi-am amintit că Sfinxul de lîngă Teba îi pune o întrebare lui Oedip, o întrebare cu privire la animalul care merge dimineața pe patru picioare, la prînz numai pe două, iar seara pe trei. Răspunsul lui Oedip, răspuns care a consfințit moartea subită a monstrului, a fost: omul. Prin urmare, Sfinxul considera că viața unui om normal cunoaște trei (și numai trei) vîrste: copilăria (pruncul se tîrăște sau merge în patru labe), tinerețea și înflorirea (cînd omul merge în două picioare, țanțoș) și senectutea (cînd folosește și un baston).

Cei drept, unii înțelepți au vorbit de mai multe vîrste. Majoritatea consideră că omul străbate 4 etape (copilăria, tinerețea, maturitatea și bătrînețea), după care e așezat binișor în sicriu și dus cu grăbire la groapă. Alți înțelepți au căutat cu tot dinadinsul să fie originali. Unii au vorbit de șapte vîrste, cel puțin în cazul femeii, fiindcă se știe că femeia este, de felul ei, mai norocoasă decît bărbatul. Pictorul german Hans Baldung Grien (c. 1484 - 1545) a realizat, în anul premergător morții, un tablou intitulat „Cele șapte vîrste ale femeii” (Die sieben Lebensalter des Weibes).

După ce mi-am amintit eu toate astea (a fost ca un fulger mistic), m-am întors pe spate și mi-am spus (dar nu cu glas tare, ca să nu-i trezesc pe vecini): nu cumva între vîrstele omului și lecturi există o legătură necesară? Soluția nu putea fi decât una singură: da. O formulez într-un mod matematic. Numărul lecturilor unei cărți bune poate fi exprimat prin axioma n - 1 (unde n desemnează numărul vârstelor, - simbolizează termenul minus, iar 1 desemnează prima vârstă, vârsta neștiinței și barbariei). Acum totul a devenit, cred, mai limpede ca lumina zilei și a ochilor.

La momentul în care m-a străfulgerat legea logică n - 1, m-am ridicat în fund. Cred ca așa a pățit și Einstein.

Omul citește în copilărie foarte rar capodopere, deși unele povești chiar sînt niște capodopere). Citește Karl May, romane cu îndrăznețul cavaler Pardaillan, cu cei trei muschetari, Jules Verne etc. Abia în tinerețe se întîlnește cu ele (cu marile cărți ale omenirii), fiindcă îi sînt recomandate la școală ca bibliografie obligatorie, vai, la maturitate le reia (sînt împrejurări nefericite, examene de definitivat, doctorate care impun să te apuci încă o dată de citit), iar la bătrînețe le mai străbate o dată, ultima, din plictiseală. Cînd ești pensionar, nu mai știi ce să faci, ai tot timpul din lume la dispoziție, prietenii ți-au murit și nu mai știi pe cine să vizitezi, dacă nu-l găsești acasă și mergi degeaba?, mori și tu lent, dar de urît. E nașpa să fii bătrîn. Dacă ajungi în asemenea hal, să recitești capodopere, sigur că e nașpa...

Prin urmare, răspunsul meu științific la vechea întrebare legată de numărul recitirilor este n - 1. Dacă omul trece prin patru vârste, scădem o unitate din 4 și ne dă cifra 3. Trebuie să citim Război și pace de 3 ori. Muntele vrăjit, tot de 3 ori. Dacă ești femeie, situația se schimbă radical. În acest caz funest, n - 1 = 6. O femeie normală trebuie să citească Război și pace de cel puțin 6 ori. Nu mai pun la socoteală că speranța de viață a femeilor este întotdeauna mai mare decît orice speranță pe care o poate nutri un bărbat rezonabil. Prin urmare, avem o formulă ireproșabilă și o soluție matematică.

Asta înseamnă, dragii mei, să procedezi științific. După ce am avut această iluminare, m-am culcat la loc și, spre uimirea mea, am adormit...

P. S. În imagine: Hans Baldung Grien (c. 1484 - 1545), Die sieben Lebensalter des Weibes (1544).

sâmbătă, 14 septembrie 2019

În lipsa Femeii adevărate, poeţii au dat în nevroză și se gîndesc mai mult la moarte. Cum să-i ajutăm?


Există fascinaţii necesare. Una dintre ele este, desigur, aceea pentru lumea răposaților. Dincolo de a fi o realitate şi un liman invidiat, ţintirimul este un topos literar şi artistic. 
Poeţii au reflectat adesea în cuprinsul lui, cînd nu au coborît, precum odinioară George Bacovia, direct în cavou. Aşa începe, toată lumea ştie, volumul Plumb din 1916: 

           „Dormeau adînc sicriele de plumb, 
           Şi flori de plumb şi funerar veştmînt - 
           Stam singur în cavou… şi era vînt… 
           Şi scîrţîiau coroanele de plumb”. 

Neîndoios, în cimitir, inspiraţia vine mult mai uşor. Sînt şi mulţi îngeri efeminați acolo. Dacă nu mă înşel (şi nu mă înşel), pricina este simplă. Poeţii cîntă, de obicei, două (şi numai două!) teme: iubirea şi moartea. Pentru iubire, este nevoie de o curtezană planturoasă, cu sîni, şolduri, coapse, rotunjimi şi moliciuni. De veacuri şi veacuri, poeţii iubesc femeia care se revarsă generos în jur, femeia fără muchii şi ascuţimi. 

Astăzi, din păcate, în estetica feminină, este la modă scheletul. Muza frumoasă nu trebuie să tragă la cîntar mai mult decît o pană de pitulice. Priviţi exponatele famelice de la paradele de modă. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. O astfel de frumuseţe gracilă place, nu neg cîtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni. În consecinţa acestui fapt de psihologie concretă şi, din lipsă de femei adevărate, poeţilor nu le rămîne decît să laude adîncul morţii. Vast program...



Nu am aflat încă de ce murim. Şi nici de ce sîntem aruncaţi în ograda universului fără acordul nostru scris şi parafat. Pentru a smulge acest secret, poeţii (prin poet înţeleg, fireşte, orice fel de scriitor) şi-au făcut obiceiul de a medita printre morminte. Din nefericire, apropierea defuncţilor nu duce misterul morţii mai aproape de priceperea noastră. Şi a lor. Poeţii trăiesc tocmai din această uimire a muritorilor.

În treacăt fie zis, acest obicei vesperal a fost descris și de Eugène Ionesco în piesa din 1981, Voyages chez les morts, În vizită la morţi. Dramaturgul a folosit prilejul pentru a se răfui cu un părinte ingrat. Nu şi-a stimat tatăl, care nu l-a stimat pe el, fiul glorios al unui tată inutil. Ionesco s-a bucurat, ca atare, să-l întîlnească printre dispăruţi.

Se înţelege, fascinaţia cimitirelor și a lumii umbrelor nu este deloc morbidă. Omul chibzuit îşi ridică adăpostul postum încă din liceu, din școala generală. Numai aşa îmi explic graba (şi grija meticuloasă) cu care mulţi semeni îşi pregătesc din vreme mormîntul: corabia cu care vor înfrunta oceanul veşniciei.

Din cîte ştiu, un fost primar al Iașilor, cu năravul scrisului, a lărgit ţintirimul Eternităţii – prin mutarea gardului –, pentru a-şi ridica monumentul definitiv în spațiul atît de greu cîștigat. Va avea privilegiul de a dormi alături – cot la cot, cum ar veni – de / cu Matilda Cugler-Poni, Ion Creangă, Mihail Kogălniceanu, Barbu Ștefănescu Delavrancea şi alţi literatori mai puţin norocoşi decît el. Mulţi îl vor invidia pentru acest noroc… 

După multe preumblări pe aleile ţintirimului, o minte isteaţă pricepe negreşit următorul postulat metafizic: lumea în care venim şi din care vom pleca nu peste mult timp (întotdeauna prea devreme) este ea însăşi un cimitir. Călătorim fără voie dintr-un cimitir într-altul. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să renunțăm la scris... 

Alte însemnări cu privire la Bacovia:

„Dormea întors”. Ipoteza lui Ilie Constantin. 
„Dormea întors”. Ipoteza lui Nicolae Manolescu. 
   
În imagini: 

     1. Paul Gustave Louis Christophe Doré (1832 - 1883), Paradiso, 31.
     2. Fernando Botero (n. 1932), Dancing in Colombia (1980). Metropolitan Museum of Art.

joi, 12 septembrie 2019

Dacă ar mai fi cu putință, ce carte ați dori s-o citiți pentru prima dată?



Nu de mult am dat peste un site numit Shelf Awareness. Cuprinde de toate, prezentări de cărți, interviuri (întrebările sînt mereu aceleași), tiraje, vînzări, liste de cărți interesante, anecdote. Vi-l recomand.

Cel mai mult mi-au plăcut răspunsurile mușteriilor la întrebări. Trec peste întrebarea cu privire la cartea care a modificat viața poeților, prozatorilor, eseiștilor (cei mai mulți îl citează pe Borges cu Ficciones) și încerc să răspund acum la singura întrebare care m-a pus pe gînduri și pe care vi-o recomand ca exercițiu spiritual:
„Ce carte dintre cele deja citite ați vrea să citiți acum, în 2019, pentru prima oară?”
Sigur, mi-a fost greu să aleg cartea, am făcut un examen retrospectiv lunguieț (mi-a luat cam o săptămînă) și am ajuns la o listă de zece cărți, numai că Shelf Awareness cere doar una, trebuie să procedezi economic, să te restrîngi la un titlu și la un autor. E ca și cum ți s-ar cere să mergi pe insula pustie cu o singură carte.

Probabil că vă voi surprinde, nu este o carte care să stîrnească o unanimă plăcere, stîrnește de obicei respect și atît. În nici un caz pasiuni. N-am găsit cititori împătimiți de acest roman, chiar dacă toată lumea o iubește pe Clavdia Chauchat.

N-o lungesc, fiindcă știu că vreți deja răspunsul. Tremurați cuprinși de un frison cognitiv-transcendental. Deci, aș dori să citesc pentru prima dată (dacă s-ar putea, deși nu mai e cu putință) fix:

Thomas Mann, Muntele vrăjit.

Site-ul cu pricina nu întreabă și de ce?, așa încît nu am de gînd să vă încurc mintea cu pricini și motive, cu premise care nu duc la nici o concluzie, nu-mi voi justifica, deci, opțiunea. E mai degrabă o alegere emotivă, ține de feeling, decît de cine știe ce temeiuri raționale.

Așadar, dacă demonul lui Nietzsche v-ar întreba dacă vreți să trăiți încă o viață și încă una, ce carte ați dori să citiți pentru prima dată?

          Alte însemnări despre cărți preferate:

P. S. În imagine: Charles-Clos Olsommer (1883-1966), Lesendes Mädchen mit Kopftuch.

marți, 10 septembrie 2019

5 lucruri despre iubire pe care le-am învățat de la francezi



S-a tradus de curînd o carte a autoarei americane, Marilyn Yalom, Inima îndrăgostită, și mi-am amintit brusc că am citit cu cîțiva ani în urmă o altă lucrare de-a ei, în care susținea - nici mai mult, dar nici mai puțin - că iubirea vine din Franța, că s-a inventat fix acolo, prin secolul XII. 

N-am fost întru totul convins, dar nu asta contează. Îmi amintesc că atunci mi-am făcut și o listă cu tot ce am luat de la francezi în materie de iubire. Vreți s-o vedeți? Iată: 


1. Adulterul. Francezii au privit cei dintîi dragostea ca pe o „legătură primejdioasă”. Tristan o iubește pe Isolda, dar Isolda este soția lui Marc, unchiul lui. Lancelot o iubește pe Ginevra, dar Ginevra e soția regelui Arthur, suzeranul lui. Pentru acești eroi, căsătoria nu mai reprezintă un obstacol de netrecut. Iubirea lor e atît de nesăbuită (fol amor, i s-a zis), încît nu pregetă să-i amăgească pe ceilalți (soți, curteni, păzitori) și să se întîlnească. 

2. Prietenia amoroasă, l'amitié amoureuse. Sintagma e greu de tradus și de definit, la noi e folosită rar și numai de către erudiți. Aș încerca s-o caracterizez astfel: prietenia în care cei doi se gîndesc mereu la păcat, dar vorbesc despre altceva (despre relativitatea generalizată). Ei știu bine că pot să-l comită oricînd, dar se abțin și lasă totul pe a doua zi, tocmai pentru a se amuza. Și mîine va fi cu putință. Vom păcătui mîine. Păcatul e amînat indefinit. Seamănă cu încercarea închipuită și narată de trubaduri, numită assag. Amanții stau despuiați în pat, o noapte întreagă pînă în zori, dar, în afară de mîngîieri și vorbe dulci, nu-și fac nimic. 

3. Sărutul zis „franțuzesc”. L-ați practicat cu toții, ghidușilor, n-am ce să vă mai explic. S-a numit și sărut florentin. Dar „french kiss” nu este o expresie franțuzească la propriu, nu există în original. 

4. A avea un „rendez-vous”. Cînd ești plictisit de un prieten prea insistent și vrei să scapi, îi spui în șoaptă, zîmbind cu subînțeles: „Dragă, aș sta cu tine încă un ceas, dar am un rendez-vous, mă înțelegi”. Un rendez-vous te scoate mereu din necaz. 

5. Iubirea înseamnă a-ți dărui inima cuiva. Să nu-l uităm, totuși, pe vicleanul Cupidon care o pătrunde cu săgeata. Firește, ar fi o naivitate să credem că toate aceste practici și ceremonii vin din Franța, cum pretinde Marilyn Yalom, în How the French Invented Love: Nine Hundred Years of Passion and Romance, Harper / Collins, 2012. Și, oricum, iubirea e mult mai veche. În Ars amatoria, Ovidiu știa bine despre ce vorbește... 

Am menționat o traducere: Marilyn Yalom, Inima îndrăgostită. O istorie neconvențională a iubirii, traducere de Florența Simion, București: Nemira, 2019, 328p, 40 lei. 


           Alte însemnări cu privire la istoria iubirii:
           ● Iubirea la romani
           ● Andreas Capellanus despre iubirea curtenească
           ● Iubirea care se naște în ochi
           Etimologicale: amor
            Te iubesc atît de tare încît mi-e indiferent dacă exiști

P. S. În imagine, Artist anonim, L’Offrande du cæur / Le don du cæur (1400-1410). Tapiserie. Louvre.

luni, 9 septembrie 2019

3 specii de cititori fericiți. În ce categorie vă situați?



Nu mi-a trecut prin cap – pînă n-am citit negru pe alb într-o publicație – că ar exista cititori care se definesc tocmai prin însușirea de a nu citi (aproape) nimic.

Firește, citim asiduu tot timpul, etichete pe sticlele de vin, firme, inscripții murale, prețuri, cărți de vizită, denumiri de medicamente, lozinci caligrafiate pe tramvaie, „Elveția salută orașul Iași” etc. Citim, așadar, întruna (și dintotdeauna) fără să ne dăm seama.

Într-o înșiruire științifică Charlotte Pudlowski a încercat cîndva să ofere (fără un criteriu vizibil) o tipologie exhaustivă a cititorilor, o clasificare fără rest, o cuprindere a întregului. Efectul (intenționat, de altfel) era să producă mirare (și haz), deși unele specii își aveau îndreptățirea lor. Printre ele, l-am găsit, deci, enumerat la mare cinste, pe cititorul-care-nu-citește-nimic. Exact un astfel de cititor mi-aș dori să ajung și eu, în asta constă esența înțelepciunii.

Aș scăpa brusc de toate problemele vitale, n-aș mai trăi anxios și frustrat de mulțimea cărților, de înmulțirea lor precipitată, de invazia tipăriturilor în librării și în odaia mea.

Dar și acest cititor este, în opinia mea, de mai multe feluri, se împarte în varietăți care trebuie așezate, bineînțeles, într-o ordine perfectă. A ordona înseamnă uneori a gîndi, sugera Perec, în volumul lui reputat, Penser / Classer (1985). Ar fi fost prea simplu ca ne-cititorul să fie, tocmai el, de un singur soi. Am identificat trei versiuni ale versiunii în cauză.
● Mai întîi, există cumpărătorul compulsiv, care adună, prin achiziții sau împrumuturi repetate, atît de multe cărți încît nu mai știe de unde să înceapă și rămîne încremenit și mut în fața teancurilor nesfîrșite. 
● În al doilea rînd, există bibliofilul: pentru el cartea este și semnifică un obiect atît de prețios încît nu îndrăznește s-o mai atingă. 
● Și, în sfîrșit, există cititorul care ține mereu sub braț o carte masivă, un tom venerabil, un tratat.
Le duce cu el pretutindeni, mai ales cînd e invitat la o lansare de carte, la un eveniment spiritual, deși nu le deschide niciodată. A priceput că rostul cărții e altul decît acela de a fi citită. Cartea devine un semn de recunoaștere, de noblețe. Putem ghici, dacă scrutăm coperta, că este un Kant, un Tolstoi, un Philip Roth, un nume ilustru și definitiv, în orice caz.

În încheiere, v-aș întreba gingaș în ce categorie livrescă vă recunoașteți...

Mie îmi place nespus să mă plimb în faptul serii prin Piața Voievozilor cu un Joyce sub braț, Finnegans Wake (în originalul poliglot), sau Dragă Nora (într-o ediție necenzurată). După asta pot fi recunoscut sigur și imediat, dar și după inima simțitoare...


Alte însemnări pe aceeași temă:
Cititorul orizontal  
●  Cel fel de cititor ești? Un test științific
 Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cîrtind...

P. S. În imagine: Agnès Boulloche, Une chouette-artiste.

sâmbătă, 7 septembrie 2019

3 motive pentru care Rousseau a respins nemurirea


„Dacă ni s-ar oferi nemurirea pe pămînt, ce nătără ar primi acest dar trist?” (Rousseau, Emil sau Despre educație, II)
Am observat cu plăcere că prietenii de pe FB ar prefera o viață cît mai lungă. Și eu m-aș dori nemuritor și rece. Decît să trăiești în memoria umanității (sub formă de statui și colocvii aniversare), mai bine să fii viu și anonim. Așadar, dacă demonul lui Nietzshe m-ar întreba cu o clipă înainte de a muri dacă aș dori să repet viața asta încă o dată, și încă o dată, răspunsul meu ar fi pozitiv. De ce nu? Dar răspunsul la întrebare depinde, se înțelege de la sine, de experiența fiecăruia dintre noi. Mă gîndesc că unii ar prefera să se oprească aici. Viața n-a fost blîndă cu ei, au avut întîmplări nefericite, necazuri, drame, n-ar dori să le repete la infinit, ar fi o tortură. Majoritatea, în schimb, ar mai vrea o dată...

Dar asta e o simplă intuiție, o dorință la care n-am meditat suficient, poate ar trebuie să chibzuim mai mult. Dacă am medita mai strîns, am ajunge, poate, la concluzia filosofilor. N-am întîlnit înțelept care să prefere o viață nesfîrșită, sau repetarea vieții actuale de un număr nesfîrșit de ori. Cu excepția lui Nietzsche. Filosofii sînt mofturoși, își fac calcule, scrupule, cînd sînt nemuritori, se plictisesc foarte repede. Mă voi opri în nota de față doar la unul dintre ei.

Am văzut deja: în Emil sau Despre educație, Jean-Jacques Rousseau spune că darul cel mai trist pe care o instanță atotputernică ni l-ar putea face ar fi o viață fără sfîrșit. Sigur, el mai credea în viața de apoi, care răscumpăra totul. N-ai avut noroc aici, pe pămîntul ăsta mizerabil, vei avea cu vîrf și îndesat dincolo. Ți-ai cîștigat grădină în cer...

Viața constă din dorințe și încercarea de a le rezolva. Rousseau pornește de la premisa că orice dorință implică privații. Și că orice privație te face să suferi. Nu e bine nici să-ți diminuezi dorințele, ca pustnicii. Ai duce o viață împuținată și n-ai putea fi mulțumit. În schimb, dacă am renunța la dorințe, o parte din puterile noastre ar rămîne nefolosită, am lenevi. Ne-am născut pentru mai mult, e păcat să nu ne exersăm abilitățile, e păcat să lăsăm posibilități neexplorate. Fiecare om răspunde pentru el însuși. Fiecare om a primit un talant de înmulțit. Dar nici excesul de dorințe (și plăceri) nu e bun. Între puterea noastră de a le realiza și numărul lor e bine să rămînă un echilibru. Să nu-ți dorești mai mult, dar nici mai puțin decît poți.

Natura ne-a dăruit nu numai dorințe necesare, ci și puterea de a le împlini fără rest. În mod normal, dorim atît cît putem. Și putem exact atît cît dorim. Cînd dorim prea mult, în exces, începe nevroza. A alege între dorințe e arta înțeleptului. Repet însă, pentru Rousseau, nu există dorință fără acceptarea unor privații. Chiar dacă împlinirea unei dorințe ne aduce, într-un bun final, plăcere și bucurie, realizarea ei înseamnă în mod obligatoriu suferință. Nimic nu se obține pe degeaba. Dacă dorești, suferi. Dacă nu dorești, suferi. Doar faptul de a muri ne ajută să îndurăm.

Aș rezuma argumentul lui Rousseau astfel. Viața înseamnă dorințe. Dorințele împlică durere. Trebuie să alegem numai dorințele juste. O viață fără moarte ar perpetua durerea. O suportăm pentru că știm că vom muri. Doar moartea o poate curma. Concluzia:
„Trăiește conform naturii, fii răbdător, ferește-te cît poți de medici. Sînt niște ageamii. Ei nu te vor ajuta să eviți moartea, dar te vor constrînge să te gîndești mereu la ea. Nimic nu urîțește mai mult viața omului”.
Să-l credem pe cuvînt?

Alte însemnări pe această temă:

Sensul vieții nu poate fi doar împlinirea nevoilor firești 


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch c 1450–1516), The Temptation of Saint Anthony (1500 - 1503). Detaliu.

miercuri, 4 septembrie 2019

4 înțelepți despre păcatul de a strînge averi


Nu-i bine să aduni multe lucruri. Ai impresia că tu le posezi, cînd de fapt ele te posedă pe tine: ai devenit fără să-ți dai seama robul lor.

Vă mai amintiți ce a scris călugărul japonez Yoshida Kenko (c. 1283-1352) în privința posesiunilor? L-am menționat cu drag în Roata plăcerilor:
Nu este demn de un om cu mintea întreagă să lase bunuri după moarte. Dacă e vorba de obiecte anoste, va oferi o privelişte dezolantă; dacă e vorba de obiecte de preţ, lumea se va gîndi că le-a îndrăgit prea mult. O avere imensă stîrneşte întotdeauna dispute. Moștenitorii se încaieră între ei, merg la judecată, ajung să se urască. Scutește-i de efort. Ai milă de nervii lor. Dacă ai de gînd, totuşi, să oferi cuiva un lucru modest, este bine să i-l cedezi încă de pe acum, cînd ai mintea limpede și știi ce faci. Păstrează numai ce-ți trebuie, căci nu-ți trebuie prea mult. În rest, atitudinea cea mai potrivită este să nu posezi nimic.
Yoshida Kenko nu este, firește, singurul înțelept care ne-a făcut acest îndemn. Am adunat și alte fragmente pe aceeași temă. Iată cîteva:
N-ar fi rău să pricepem odată și odată că „omul care posedă este la rîndu-i posedat” (Nietzsche, Genealogia moralei).
Să examinăm și versiunea lui André Gide: 
„Tot ceea ceea ce nu ești în stare să dăruiești te posedă” (Fructele pămîntului. Noile fructe, 1935).
În consecință, cea mai mare greșeală e să primești daruri. Feriți-vă de binefăcători, sînt ca grecii... În „Instrucţiuni preliminare privind întorsul ceasului“, Julio Cortázar a spus cam așa, parafrazez cum (și cît) pot:
Ia bine seama: cînd cineva ți-a dăruit de ziua ta un ceas, ai primit odată cu el o grămadă de necazuri. Ai intrat deja în bucluc. Căci nu ți s-a oferit doar ceasul, nici vorbă de asta, ți s-a dăruit, în realitate, un mic infern poleit. Vei prinde ceasul la încheietura mîinii, va fi o parte din tine. Odată cu prețiosul ceas, ți s-a dăruit și obligația de a-l întoarce zilnic, va trebui să te trezești cu noaptea în cap. Vei pune ceasul să sune, dar cînd va suna, vei sări înspăimîntat din așternut. Dacă nu-l vei întoarce, nu va mai fi un ceas adevărat, va înțepeni. Dar nu e doar asta. Odată cu ceasul, ți s-a dăruit și obsesia de a ști în orice moment al zilei ora exactă. Vei fi cu ochii pe el: dacă rămîne în urmă, dacă o ia înainte? O să-ți faci o mie de griji...
Așadar, cînd ți-ai serbat ziua și ai primit în dar  de la un amic viclean  un ceas de mînă, n-ai aniversat de fapt ziua ta, ci ziua ceasului pe care, imprudent, l-ai acceptat...

Alte însemnări pe aceeași temă:
Poți fi sărac cînd ai o avere de 300 de milioane de sesterți? Seneca a dovedit că poți
Abia după ce ți-ai vîndut la anticar biblioteca, poți să te-apuci de recitit.  
● A fi cu adevărat cult înseamnă a ști temeinic doar 5 sau 6 cărți...  

P. S. Călugărul dominican Henricus Suso, Heinrich Seuse (1295 - 1366) a compus un tratat cu titlul Horologium sapientiae, Orologiul înțelepciunii (1333-1337). Textul cuprinde un dialog între Sapientia și autor. Miniaturistul medieval și-a închipuit orologiul sub forma imaginii de deasupra acestei note.

marți, 3 septembrie 2019

A fi cu adevărat cult înseamnă a ști temeinic doar 5 sau 6 cărți...



Cu domnii care pretind sus și tare că nu mai citesc, pentru motivul că recitesc, am o gîlceavă destul de veche, poate vă amintiți. A exclama întruna că recitești (o capodoperă, firește) înseamnă a privi literatura ca fiind o mulțime finită de cărți, un raft cu 15-20 de autori, nu mai mult, și a desconsidera tot restul: cărțile autohtone, cărțile despre care nu ai auzit la școală, într-un amfiteatru academic, într-o discuție aprinsă, cărțile despre care nu ai citit nici o recenzie, nicăieri.

Îmi amintesc că Flaubert propunea, într-o epistolă, tocmai o astfel de viziune restrînsă, a citi înseamnă a reciti, a cunoaște bine de tot cinci-șase cărți. Nici una în plus: 
„Cît de știutori am fi dacă am cunoaște bine numai cinci sau șase cărți...”.
E preferabil să te rezumi strict la ele. În opinia lui Flaubert, a fi cult înseamnă a stăpîni realmente un număr foarte mic de autori, numiți de obicei „clasici”, dintre care nu pot lipsi eseurile lui Montaigne, în primul rînd, dar și Vergiliu, Rabelais, Voltaire. Nu știu dacă Flaubert vorbea foarte serios, mă îndoiesc, totuși, deși prozatorul nu prea avea timp de citit fiindcă scria toată ziua, ba și noaptea, dar o astfel de lectură intensivă i se potrivea perfect.

Citea textele lui Montaigne în pat, înainte de somn, pentru a se liniști după cincisprezece ore de scris înverșunat, agonic:
„Je lis du Montaigne maintenant dans mon lit”.
În schimb, cînd a lucrat la Bouvard et Pécuchet, este un fapt cunoscut de toată lumea, a străbătut cîteva mii de volume, și-a luat și notițe conștiincioase, pentru a-i transforma pe cei doi nătări în făpturi enciclopedice, cu lecturi vaste și cunoștințe nesfîrșite.

Cînd recomanda lectura unui număr infim de cărți, Flaubert se referea, probabil, la o lectură de plăcere, deși plăcerile se uzează în timp. La a suta lectură, bucuria nu mai este una și aceeași, imuabilă, ceva s-a modificat negreșit în noi, ceva s-a rupt, dispoziția, modul de a gîndi și de a simți. 

Am constatat asta de unul singur, recitind cărțile care m-au fermecat în copilărie și adolescență. Faptul că n-am mai trăit aceeași voluptate m-a pus serios pe gînduri, m-a întristat. Jocul cu mărgele de sticlă și chiar Doctor Faustus, citite cîndva cu maxim interes, nu-mi spun același lucru (ceea ce este firesc, la urma urmelor) și nu-mi mai plac la fel de tare (ceea ce nu mi se mai pare deloc firesc). M-am uscat, je este un autre, am devenit altul

În treacăt fie spus, un semn rău mi s-a părut și neputința mea de a reciti Părerile despre viață ale motanului Murr de E.T.A. Hoffmann. Sîntem niște viețuitoare care involuează neîncetat, nu mai sîntem astăzi ceea ce am fost ieri, n-am mai fost ieri ceea ce fusesem alaltăieri. Și nici mîine nu vom mai fi ceea ce sîntem azi, poate nu vom mai fi deloc. Deși nu e drept.

Faptul că îmbătrînim, că plăcerile se ofilesc, mă face sceptic în legătură cu cei ce pretind sus și tare că nu mai citesc cărți noi, că s-au resemnat să citească din nou și din nou doar 5 sau 6 cărți. Dar despre asta am mai scris...


P. S. În imagine: Matthias Stom(er) (c.1600 - 1650), Junger Mann, lesend im Kerzenschein, Young Man Reading by Candle Light (1635).

luni, 2 septembrie 2019

9 curiozități literare. De ce au unele femei un „mijlocel de viespe”



Poetul Charles Simic (n. 9 mai 1938) a remarcat odată, și pe bună dreptate, că adeseori nu ținem minte dintr-o carte decît amănuntele bizare, rareori acțiunea și, cu atît mai puțin, ideile, opiniile originale. 

De altfel, aș face adaos, nu citim niciodată pentru a achiziționa idei noi, ci pentru a găsi confirmări cît mai numeroase pentru cele vechi. Ideile noi ne displac, dintr-un motiv evident: ne strică buna dispoziție, confortul și credința în bine, frumos și adevăr. Să vedem, deci, ce a reținut Simic din niște cărți despre care uitase pînă și faptul că le-a citit cîndva (uitase că uitase), deși le subliniase riguros la prima lectură, după cum a constatat cu surprinsă tristețe, cînd le-a scos din bibliotecă și le-a răsfoit.

A reținut pentru totdeauna faptul că:
1. sfîntul Augustin a scris într-un comentariu că nici el nu pricepe în ce scop a creat Dumnezeu musca; informația lui Simic este perfect adevărată, multă vreme ereticii au susținut că musca și, în general, insectele au fost create de Belzebuth, poreclit, cum altfel?, „Prințul muștelor”; în povestirile bogomililor, eretici dualiști din secolul al VIII-lea, Fîrtate a creat albina, dar Nefîrtate nu s-a lăsat mai prejos și a creat viespea; de atunci se spune, probabil, că o femeie are un „mijlocel de viespe”;
2. unul din personajele lui Beckett (din romanul Murphy) este condamnat la 10 zile de închisoare pentru motivul că a cerșit fără să cînte; să nu uităm, deci, că mîna întinsă are nevoie de o poveste;
3. poetul Maiakovski credea că dacă punem mai multe pisici negre una peste alta, se produce instantaneu electricitate; Maiakovski nu era foarte original, o părere asemănătoare a avut și Immanuel Kant; Maiakovski și-a sprijinit opinia pe o simplă intuiție poetică, dar Kant a adus argumente științifice, imposibil de combătut;
4. Emily Dickinson a exclamat într-o epistolă că se simte foarte singură, foarte deprimată; afară ploua cumplit („cats and dogs”, cum spun englezii), vrăbiuțele se ascunseseră prin copaci, Emily nu le-a zărit și a presupus că nici una dintre ele nu avea umbreluță.

Mi-am amintit, în seara asta, de articolul lui Simic (iată un amănunt destul de ciudat!) și asta mi-a dat impulsul să-mi fac și eu o listă de bizarerii care mi-au rămas în memorie, deși contextul s-a pierdut în cea mai leneșă uitare. V-am spus nu demult că internetul, cărțile în PDF și renunțarea la obiceiul de a copia într-un caiet pasajele „esențiale” dintr-o carte ne-au stricat definitiv ținerea de minte. Seneca putea recita cărți întregi pe de rost, noi nu mai sîntem în stare să memorăm două versuri. Nimeni n-a deplîns suficient această tragedie. Așadar, ce mai știu din cărțile pe care deja le-am uitat...

1. într-una din scrisorile către Louise Colet, cred, dar s-ar putea să mă înșel, Gustave Flaubert spune că în bordelul lui Kuchuk Hanem, dansatoarea din Esna, mirosea aspru „a lemn de santal, a sudoare și a păduchi”; m-a uimit asocierea de arome și izuri, nu-mi pot închipui acest miros;
2. cînd a înghițit arsenicul, doamna Bovary a simțit în gură „un gust iute ca de cerneală”; asta mi-a rămas în cap deși ignor cu desăvîrșire numele tuturor amanților sus-numitei doamne, s-ar putea ca pe unul să-l cheme Rodolphe; nu bag mîna în foc; poate le știți voi...
3. în Evul Mediu, faptul de a citi o carte și de a extrage informații din ea se numea „deflorare”; cîteva enciclopedii din secolul al XII-lea au fost intitulate Libri deflorationum;
4. în Londra, există un han care poartă o inscripție curioasă: „În aceasta clădire, Charles John Huffam Dickens (1812 - 1870) și-a petrecut, împreună cu onorabila lui consoartă, luna de miere [sic!]”; nu știu de unde am scos-o, dar nostimul anunț mă bîntuie, trebuie să vizitez imediat Londra; mîine îmi cumpăr bilet;
5. odată, pe cînd călărea printr-o pădure din Selkirkshire, Sir Walter Scott a fost cuprins de o inspirație imperioasă; firește, nu avea nici hîrtie, nici condei, nimic; și-a făcut o rană în umărul stîng, a luat un pai, l-a muiat în sînge și a scris primul capitol din Ivanhoepe crupa calului, fără semne de punctuație.
Cam atît am ținut minte, rușinos de puțin...


P. S. În imagine: Jean-Jacques Henner (1829–1905), Madeleine  (c.1885).

sâmbătă, 31 august 2019

Clasicii lui Jack Murnighan. Încă o listă de lecturi fără de care nu vei putea muri împăcat



L-am pomenit pe Jack Murnighan, cînd am comentat cele 13 reguli de lectură, formulate de autor la sfîrșitul cărții sale Beowulf on the BeachWhat to Love and What to Skip in Literature’s 50 Greatest Hits. Cartea cuprinde o listă comentată de cărți clasice. Murnighan este un publicist dezinhibat, cum ar trebui să fim toți, la urma urmelor. Seamănă prin îndrăzneală cu Sandra Newman (cea cu Kitul de supraviețuire în literatura occidentală), chiar dacă este mai didactic și, firește, mai puțin zeflemist. Murnighan ne arată nu numai ceea ce trebuie să ținem minte dintr-o carte, nu numai pasajele erotice (și găsește astfel de pasaje în toate cărțile enumerate), dar și ceea ce putem sări fără să ne simțim vinovați. Eu n-aș putea citi o carte sărind de la capitolul II la IV și apoi la ultimul, dar nu neg că se poate și așa, există digresiuni, descrieri, există cititori foarte grăbiți...

Să examinăm lista de lecturi din Beowulf on the Beach. Am notat cu un plus (+) cărțile pe care le-am citit și cu un minus (-) cărțile pe care le voi citi. Am procedat cu franchețe și nu am pus un (+) acolo unde nu era cazul, doar pentru a poza într-un cititor mai cult decît sînt. Dacă am făcut observații cu privire la un titlu din listă, am oferit link-ul...

● Homer – Iliada (+)
● Homer – Odiseea (+)
● Biblia – Vechiul Testament (+,-, am străbătut numai unele cărți, „Înțelepciunea lui Solomon”, „Cartea lui Iov”, „Cîntarea cîntărilor”, „Eclesiastul”, cîțiva psalmi)
● Biblia – Noul Testament (+)
● Vergiliu – Eneida (+)
● Ovidiu – Metamorfoze (+)
● Anonim – Beowulf (-)
● Dante Alighieri – Divina comedie. Infernul (+)
● Dante Aligheiri – Divina comedie. Paradisul (+)
● Giovanni Boccaccio – Decameronul (+)
● Geoffrey Chaucer – Povestirile din Canterbury (-)
● Edmund Spenser – Regina zînelor (The Faerie Queene) (-)
● William Shakespeare – Hamlet (+)
● William Shakespeare – Regele Lear (+)
● William Shakespeare – Macbeth (+)
● Miguel de Cervantes Saavedra – Don Quijote (+)
● John Milton – Paradisul pierdut (-)
● Henry Fielding – Tom Jones (-)
● Johann Wolfgang von Goethe – Faust I & II (+)
● Alexander Pușkin – Evgheni Oneghin (-)
● Honoré de Balzac – Moș Goriot (+)
● Charlotte Brontë – Jane Eyre. O autobiografie (-).
● Emily Brontë – La răscruce de vînturi (-)
● Herman Melville – Moby Dick (+)
● Charles Dickens – Casa Umbrelor (-)
● Charles Dickens – Marile speranțe (+)
● Gustave Flaubert – Doamna Bovary (+)
● F. M. Dostoevski – Crimă și pedeapsă (+)
● F. M. Dostoevski – Frații Karamazov (+)
● Lev Nikolaevici Tolstoi – Război și pace (+)
● Lev Nokolaevici Tolstoi – Anna Karenina (+)
● George Eliot – Middlemarch. Un studiu al vieţii provinciale (-)
● Henry James – Aripile porumbiței (-)
● Marcel Proust – În căutarea timpului pierdut (+, -)
● James Joyce – Ulise (+)
● Thomas Mann – Muntele vrăjit (+). Citiți neuitatul discurs de preamărire a frumuseții Clawdiei Chauchat.
● Franz Kafka – Procesul (+)
● Virginia Woolf – Spre far (+)
● William Faulkner – Zgomotul și furia (+)
● Ernest Hemingway – Adio, arme (-)
● Henry Miller – Tropicul cancerului (+)
● Richard Wright – Native Son (-)
● Robert Musil – Omul fără însușiri (-)
● Vladimir Nabokov – Lolita (+)
● James Baldwin – Camera lui Giovanni (-)
● Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate (+)
● Thomas Pynchon – Curcubeul gravitației (-)
● Cormac McCarthy – Meridianul sîngelui (-)
● Toni Morrison – Preaiubita (-)

Firește că lista mea ar arăta altfel. Dar orice „canon”, orice listă de lecturi trecute și viitoare urmează judecata și bunul plac al făptuitorului. Canonul meu apostolic, prilejuit de o lectură mai veche din Alberto Manguel, poate fi citit aici.

Cîți de (+) ați numărat? Și cîți de (-)? Nu vă zgîrciți...


P. S. În imagine: Antonello da Messina (c. 1430 - februarie 1479), San Girolamo (1472-1473).