joi, 13 iunie 2019

Despre folosul urechilor. De ce sînt toxici învățătorii




Toată lumea acceptă ca pe un adevăr matematic și etern (din acelea pe care nici bunul Dumnezeu nu le mai poate nega) enunțul din bătrîni: „Cîte capete tot atîtea păreri”. L-a formulat cel dintîi, pe la anul 161 î.e.n., poetul Terențiu, în comedia intitulată Phormion (versul 454), după cum urmează: „Quot homines, tot sententiae”. L-a repetat Cicero în De finibus bonorum et malorumDespre supremul bine și supremul rău (în anul 45 î.e.n.). Enunțul lui Terențiu a primit în timp și alte versiuni: „Quot capita, tot sententiae” (ca varianta românească);  „Tot capita, tot sententiae”. Și, în sfîrșit, „Quot culi, tot sententiae” („Cîți nătărăi, tot atîtea păreri”).

Convingerea că opiniile oamenilor cu privire la unul și același lucru sînt infailibil diferite / divergente trebuie să fie, totuși, mai veche decît Terențiu (aprox. 190-185 a.C. - 159 a.C.). Adevărul ei prețios este atestat de sistematica repetare fără obiecții a formulei de către toți înțelepții medievali și moderni. Altfel spus, nimeni nu s-a îndoit de ea (de la Terențiu încoace), sau, dacă s-a îndoit, nu a îndrăznit s-o conteste în scris ori să numeacă neadevărul cuprins în ilustrele cuvinte.

Îndrăznesc s-o contest în această notă lipsită de importanță, deși novatoare. Formula „Cîte capete, atîtea păreri” este, în opinia mea, riguros falsă, falsă de-a dreptul, scandalos de falsă, dintotdeauna și în veci. Firește, ea nu a devenit falsă acum, fiindcă ne-am deșteptat subit dintr-un lung „somn dogmatic”, a fost falsă din chiar momentul în care a rostit-o cu emfază cineva și a transmis-o postumității. 

Voi încerca să-mi dovedesc afirmația făcînd apel la experiența de toate zilele. Empiria ne arată cu îndărătnicie că oamenii nu gîndesc diferit decît cînd e vorba de nimicuri: lui Roland Barthes îi plăcea brînza și o socotea un aliment superior, dar lui Georges Perec nu-i plăcea pentru motivul că virtuțile nutritive ale brînzei ar fi egale cu zero. Eu susțin că vegetalele sînt mai sănătoase pentru silueta și sănătatea mea (și a celorlalți) decît carnea (de miel, porc, curcan), dar cercetătorii britanici consideră că, fără carne, alimentația rămîne deficitară și că în lipsa proteinelor animale homo erectus n-ar fi devenit niciodată homo sapiens sapiens (ceea ce, la urma urmelor, ar fi fost o binecuvîntare pentru toate speciile din univers).

Problema survine de îndată ce ajungem la chestiunile cu adevărat importante: iubirea, liberul arbitru, existența lui Dumnezeu, faptul morții. Să vin cu un exemplu. Din cîte am observat, toată lumea crede în destin, în predestinare, în providență, nimeni nu acceptă „intervenția” hazardului într-o viață de om (și în istorie). Ne place să decidem... Dacă-i spui cuiva că tu ești un adept al hazardului (ca bietul Giordano Bruno) și că totul, totul, totul este întîmplător, riști să fii considerat un caraghios, precum personajul solipsist din fabula lui Eric-Emmanuel Schmitt, Secta egoiștilor. „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Vulgul profan știe cel mai bine. Unii se nasc deștepți nu printr-o întîmplare fericită, ci printr-un destin atotputernic. M-am născut în anul cutare din secolul XX, fiindcă o instanță superioară a decis miraculoasa mea naștere la spitalul „Parhon”. Nici unui individ de pe pămînt nu-i convine să fie consecința unui hazard. Poate nici mie...

De ce gîndim la fel? Simplu, mai simplu nici că se poate. Pentru că este mai simplu și mai puțin periculos pentru urechile noastre să-i aprobăm smeriți pe magiștri (și să-i repetăm o viață întreagă), pentru că opinia personală ne exclude subit din comunitatea oamenilor normali la cap și pentru că a gîndi pe cont propriu implică efort și perseverență. Noi nu avem timp de reflecție. Pentru om ideea că adevărul înseamnă consens este ceva de la sine înțeles. „Dacă toți, sau cei mai mulți, sau cei mai înțelepți acceptă o propoziție, asta vădește imediat adevărul ei sempitern”. Am citat din Topicele lui Aristotel...


P. S. În imaginea de deasupra: Pieter Bruegel the Elder, The Parable of the Blind Leading the Blind (1568).

marți, 19 martie 2019

Ce înseamnă a trăi? Răspunsul lui Robert Seethaler



Robert Seethaler, O viață de om, traducere de Andrei Anastasescu, Iași: Polirom, 2019, 164p., 24,95 lei.


Dacă un roman este o carte de 999 de pagini, O viață de om nu e un roman. Dacă părăsim ideile primite în școală, este unul*. Titlul german al cărții, Ein ganzes Leben, mi se pare ironic. Viața „completă” a lui Andreas Egger (protagonistul romanului) încape într-o sută șaizeci de pagini. Egger nu este vreun filosof, abia dacă știe carte, nu ține prelegeri sofisticate (nici nu-i plac conversațiile despre „mersul lumii”), trăiește pur și simplu (sau este trăit) de ceea ce i se întîmplă. Și i se întîmplă destule. 

Rămas orfan, ajunge slugă la un fermier brutal, Hubert, care îl bate cu o nuia de alun din pura plăcere de a-l chinui. O lovitură puternică îi rupe băiatului piciorul. Va fi poreclit „Șchiopul”.


Cînd poate pleca din casa fermierului, Egger lucrează cu ziua la oamenii înstăriți dintr-un sat de munte, apoi la o firmă de construcții. Face de toate. Adună bani și-și ridică o casă. O cunoaște pe Marie (în birtul La capra de aur) și se căsătorește cu ea. Trăiește cîțiva ani o fericire precară. Într-o noapte, o avalanșă îi distruge gospodăria și o ucide pe femeie. Într-un fel, viața lui se oprește aici. Și-a epuizat dintr-odată întreaga resursă de fericire. Atît i-a fost dat. 

Supraviețuiește fără să se plîngă. Participă la război, deși e infirm, cade prizonier la ruși, ajunge în lagărul de la Voroșilovgrad, stă acolo mai bine de cinci ani. Se întoarce acasă, muncește cu aceeași inclinație fatalistă, nu se plînge de nimic, nu invocă nedreptatea cerului și a oamenilor. Într-un sfîrșit, devine ghid montan pentru turiști. Moare și e îngropat lîngă Marie: „Andreas Egger odihnește lîngă soția lui. Pe mormînt se află o piatră de var nefasonată și plină de crăpături, pe care crește vara linarița, cu florile ei de un violet pal” (p.158).

Voi spune în grabă că Robert Seethaler (n. 1966, prozator, scenarist și actor austriac) are invenție epică și un ochi deprins să remarce grotescul (și sordidul) cotidian. Citiți episodul înmormîntării Mamei-mari de la paginile 25-27...

Ceea ce m-a intrigat în această carte este atitudinea lui Egger. Omul e mereu egal cu sine. Nu știm prea bine ce gîndește, ce simte, cum vede ceea ce i se întîmplă; nu știm aproape nimic despre el, deși la sfîrșitul romanului ar trebui să știm totul. Încă o dată, titlul este ironic. Andreas Egger rămîne un personaj opac.

Dacă am vedea în acest roman o „tragedie umană”, tare mă tem că am greși. În tragedie, eroul încalcă o lege, contestă o autoritate, devine excesiv și excesul lui atrage pedeapsa. Dar Egger este un inocent. În toate sensurile cuvîntului. Nu poate fi caracterizat decît negativ, printr-o succesiune de nu-uri: nu ripostează (cu o singură excepție, cînd pleacă de la fermier), nu-și plînge de milă, nu afurisește nici un zeu, nu dă vina pe destin, nu se consideră un damnat. Într-un cuvînt, este un personaj bizar. De regulă, prozatorii preferă „cazuri” ieșite din comun, indivizi spectaculoși, nesupuși, rebeli. Egger nu are nimic dintr-un insurgent. Primește totul  și puținele bucurii, și necazurile  cu o liniște aproape neverosimilă. Cînd cade, o ia de la capăt. Iar și iar. Nu-și pune întrebări, nu încearcă răspunsuri, îndură fără să crîcnească, așa cum îndura în copilărie bătăile fermierului Hubert.

Îi șoptește odată Mariei: „Un bărbat trebuie să ridice ochii pentru a privi cît mai departe în zare, dincolo de peticul îngust de pămînt pe care-l muncește” (p.41). Nimic mai adevărat! Dar declarația lui Egger nu va avea urmări. Mi-e greu să spun de ce...

Citiți acest roman. Măcar pentru a cunoaște un personaj cu totul neobișnuit și aproape imposibil de priceput. 


* În 2018, Robert Seethaler a publicat romanul Das Feld / Cîmpul. Ediția germană are 240 de pagini. 


P. S. În imagine: Hands by Other People's. Un desen a cărui origine n-am reușit deocamdată s-o identific.

vineri, 15 martie 2019

Nici viii nu știu cît de proști sînt. Nu e necesar să mori



Mă irită postările de pe FB în care toți ceilalți – cu excepția noastră – sînt idioți. Una din ele, cea mai cunoscută, zice cam așa: „Mortul nu știe că e mort și nici prostul că e prost”. Afirmația este, vai, în întregime falsă. Nici viii nu știu cît de proști sînt. Nu e necesar să mori. Să vă spun de ce mă irită postările de acest fel.

Eseistul Alexandru Paleologu (14 martie 1919 - 2005) a scris în mai multe rînduri (și țin să-l cred pe cuvînt) că starea naturală a omului este prostia. Așa cum, pentru înțelepții de odinioară, locul natural al păsării era cuibul, ori de cîte ori rostim o prostie, ne întoarcem la cuib...

Că ne place, ori că nu ne place, a fi om înseamnă a fi de obicei prost (rareori, isteț) și a recunoaște cu franchețe acest amănunt deloc rușinos. Nu există om rațional care să nu fi spus (și să nu fi făcut) măcar o prostie. Cea mai mare dintre toate pretinde, nici mai mult, dar nici mai puțin, că omul este finalitatea creației...

Pot da exemple de prostii benigne sau năprasnice cu nemiluita din oameni cît se poate de sprințari, îndeosebi din filosofi. Nu știu cum se face dar la filosofi prostia e mult mai vizibilă decît la oamenii obișnuiți, sare în ochi. Mă gîndesc bunăoară la Montaigne („Să nu vă căsătoriți din dragoste!”), la Schopenhauer, la Nietzsche. Nu cunosc prostie mai trufașă decît îndemnul lor – citat adesea de idioți: „Cînd te duci la femeie, nu uita biciul!”

N-am dispoziția de a scoate din bibliotecă cugetările lui Schopenhauer (oricum, am mai citat din ele pe blog), deși cartea lui, Aforisme asupra înțelepciunii în viață, este un ciudat amestec de bun simț și prostie. Nu de aici voi transcrie un fragment.

Descopăr acum, răsfoind volumul lui Janik și Toulmin despre Viena lui Wittgenstein, că filosoful austriac (1889 - 1951) a avut o opinie similară cu privire la firea omnească. Iată ce spune Wittgenstein despre un amic: „Ceea ce mă îngrijorează la el este veșnica lui inteligență. Omul ăsta nu mi se pare normal...”.

Și tot Wittgenstein: „Pentru filosof, în văile prostiei crește, totuși, mai multă iarbă decît pe înălțimile sterpe ale deșteptăciunii”.


P. S. În imagine, o miniatură din Codex Manesse (c. 1304 - 1340), înfățișînd un magistru foarte deștept cu nuiaua în mînă: „Schulmeister von Eßlingen”.

miercuri, 6 martie 2019

10 cărți pe care le-am citit de mai mult de 10 ori



Am vrut mai întîi să povestesc cazul lui William Hazlitt (1778 - 1830), un om care s-a hotărît - la 40 de ani, nu mai tîrziu! - să nu mai citească titluri și autori noi (contemporani cu el). A ales 20 de cărți și s-a pus să le recitească iar și iar. Cînd termina șirul îl lua de la capăt. Repeta astfel plăceri sigure și evita deziluziile.

Numitul Hazlitt spunea, într-un eseu foarte citat, „On Reading Old Books” (1821), că urăște lectura cărților recente și zarva, fumul și praful iscate de apariția lor. Timp pierdut, judecăți pripite, discuții sterile și obositoare, cărți de cele mai multe ori proaste... Nu vă recomand, totuși, exemplul acestui eseist incredibil (și sigur mincinos). Abia la 40 de ani (dacă-i apuci), citești lista „clasicilor” și tot ceea ce n-ai reușit să străbați pînă atunci, fiindcă ai fost prea fraged, prea avid, și n-ai priceput mare lucru din Dante sau Laurence Sterne.

Am vrut apoi să văd care sînt cărțile din biblioteca mea pe care le-am citit cel mai des și cînd. Ancheta nu a fost cîtuși de puțin simplă. Mi-am inspectat cărțile cu mare grijă. Titlurile vechi erau bine ascunse după mulțimile de cărți noi. Cel puțin așa e la mine. După ce le-am identificat, am verificat notele și datele. Într-o vreme (dar și acum, uneori), dintr-un obicei pedant (cu valoare mai mult afectivă), notam ziua fericită cînd terminam de citit o carte. Dacă o reciteam, mai consemnam o dată din calendar. În 28 iulie 1997, de pildă, citeam, pentru a noua oară, Adam și Eva de Liviu Rebreanu. În 22 iunie 2005, o citeam pentru a zecea oară (și ultima). De atunci n-am recidivat. Dar asta nu prea contează...

Am realizat următoarea listă, am ales zece titluri:

1. Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni (Purtătorii de cruce, Krzyżacy): peste 20 de lecturi; la prima lectură, îmi amintesc ca azi, aveam 9 ani și eram deja îndrăgostit definitiv de blonda Danusia, deși îmi plăcea la fel de mult și bruneta Jagienka.
2. Alexandre Dumas, Cei trei muschetari: peste 15 lecturi.
3. Alexandre Dumas, După douăzeci de ani: 13 lecturi.
4. Stendhal, Mănăstirea din Parma: peste 12 lecturi (dar nu mai mult de 13).
5. Gárdonyi Géza, Stelele din Eger: peste 11 lecturi (la prima lectură aveam 11 ani); personajul principal, cu care mă identificam prin îndrăzneală și eroism, se numește Bornemissza Gergely, ceea ce pe ungurește, am impresia, e un soi de Valeriu Gherghel, pronunțat stîlcit.
6. Jack London, Martin Eden: peste 10 lecturi (dar nu mai mult de 10).
7. F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană: peste 10 lecturi; o primă lectură în facultate și apoi după.
8. Jorge Luis Borges, Moartea și busola: 10 lecturi; cred că e întîiul volum tradus din Borges, o antologie de povestiri apărută în colecția „Meridiane” a editurii Univers.
9. Liviu Rebreanu, Adam și Eva: 10 lecturi; capitolul memorabil e acela în care un bărbat se îndrăgostește de o icoană.
10. Apuleius, Măgarul de aur: 10 lecturi (dar nu mai mult de 9).

Cred că am realizat o listă rezonabilă și mai cred că nu am spus gogoși. Chiar am citit de (prea) multe ori aceste cărți, în pofida faptului că nu toate sînt capodopere. N-am trecut, fiindcă nu avea rost (citesc din obligație profesională), cărțile (Platon, Aristotel, Pascal, Kant, Nagel) de care am nevoie la cursuri. Ar fi fost prea de tot. Lista ar fi cuprins doar filosofi plicticoși.

Ce pot să spun despre listă? O constatare evidentă: cele mai multe recitiri sînt din copilărie și adolescență. De la o vreme, abia apuc să recitesc o carte sau două pe an. Sînt un cititor curios și nu un re-cititor blazat ca neverosimilul Hazlitt. Mă întreb dacă aș avea curajul unui an sabatic, în care doar să recitesc. 20 de cărți, să zicem. Clasici! Răspunsul e unul singur. Nu...


P. S. În imagine: Matthias Stom / Matthias Stomer (c. 1600 – c. 1652), Young man reading by candlelight.

duminică, 3 martie 2019

Și tot vom muri fără să știm cîte parale am făcut


Voi repeta acest truism pînă voi obosi, pînă nu voi mai fi în stare să-l scriu și să-l strig urbi et orbi: părerile celorlalți despre noi îi privesc în primul și ultimul rînd pe ei și foarte puțin - sau deloc - pe noi. Nu exclud ca o parte din aprecieri să fie sincere, să pornească dintr-un preaplin sufletesc, dintr-o iubire exactă. Dar sincer, de bună credință, nu înseamnă niciodată, dar niciodată, adevărat. Niciodată prețul unui om nu rezultă matematic din suma aprecierilor pozitive cu privire la el - din care am retrage, prin operațiunea scăderii, cifra aprecierilor negative. 

În definitiv, nici un bărbat cu scaun la cap nu calculează însușirile unei femei pentru a se îndrăgosti de ea. Iubirea nu modifică în nici un fel proprietățile obiectului. Nici un ditiramb nu va face dintr-o mătușă o fecioară...

Să vedem și un exemplu. Herman Melville a avut parte, după un debut exuberant, de o masivă și bizară neînțelegere. Cînd a publicat Moby-Dick, nici un critic (din Anglia sau Statele Unite) n-a sesizat importanța romanului. Originalitatea cărții a fost atît de acută încît n-a perceput-o nimeni. Criticii au dat dovadă de o unanimă orbire. „Nu există nici o metodă în această țicneală” - a scris unul dintre ei. 

Nu spun, firește, că neînțelegerea cronicarilor nu l-a afectat psihic pe scriitor. L-a afectat, cum să nu? I-a frînt evoluția, i-a amărît viața. Herman Melville a devenit mizantrop. A murit trist și, cu siguranță, ros de îndoieli, convins că fusese o amăgire literară. În 1891, intrase deja în anonimat. Aproape nimeni nu-și mai amintea de el. Într-un necrolog din The New York Times, pretinde legenda, redactorul l-a numit nepăsător Henry Melville. Sigur este că o altă notă menționa apatic decesul unui anume Hiram Melville. Abia după 1920, criticii s-au revizuit și gloria prozatorului a irumpt în interiorul mulțimilor. Dar asta nu i-a folosit la nimic răposatului.

Mă întorc la opinii. Nu putem schimba părerile celorlalți despre noi, ar fi bine să nu le luăm în seamă, cum ne învață Epictet. Nu putem modifica lumea, nici succesiunea anotimpurilor, nici data nașterii, nici afecțiunea ipotetică a amicilor. Murim fără să știm cît de mult, cît de puțin am prețuit. Oricîte elogii am primi, oricît de aprinse, vom muri complet ignoranți cu privire la valoarea personală. Flaubert avea dreptate:

„Să fiu cunoscut nu e principalul meu interes, așa ceva nu satisface total decît foarte mediocrele vanități... Celebritatea cea mai completă nu-ți potolește neliniștea și mori aproape întotdeauna în nesiguranța propriului tău renume, dacă nu ești un nătărău. Așadar, faima nu te ridică mai mult în propriii ochi decît obscuritatea. Țintesc mai sus: să-mi plac mie însumi. Succesul îmi pare un rezultat și nu un scop. Eu mă îndrept către acest scop fără să mă abat cu un pas și fără să mă opresc pe marginea drumului ca să fac curte doamnelor... Mai bine crăp ca un cîine decît să-mi grăbesc cu o secundă fraza care nu-i gata” (scrisoare către Maxime du Camp din 26 iunie 1852). 

Menționez că în 1852 Flaubert lucra la Doamna Bovary.


P. S. În imagine: Jean Martin (1911 - 1996), Les aveugles (1937).

miercuri, 27 februarie 2019

4 cărți care i-au fermecat pe toți cititorii inimoși. Cu excepția mea



Fiecare cititor asiduu are cărți pe care nu le-a putut citi pînă în prezentul rostirii și, pe care, probabil, nu le va citi niciodată, dacă nu va fi obligat de un examen sau de o voință proprie uriașă. Din cîte-mi amintesc, voință n-am avut niciodată în exces, iar examenele (și emoțiile) au rămas de multișor în urmă. Mai am de trecut doar unul, dar, dacă nu mă înșel, acolo nu va fi vorba de cărți. Cel puțin așa ne asigură Thoma a Kempis.

Cînd am învățat să citesc, mi-am dat seama că părinții adunaseră sporadic cîteva rafturi de bibliotecă, poate două. Am găsit lucrări disparate, cea mai spectaculoasă fiind, desigur, un Manual de Anatomie umană cu desene în tuș. Fusese al mamei care urmase studii medicale. Manualul ilustra toată vanitatea omenească: scheletul, craniul cu o dantură impecabilă (nu lipsea nici un molar), aparatul circulator, mușchii și tendoanele, aparatul digestiv, viscerele inextricabile, organele de reproducere. La organul feminin te întîmpina imediat o pilozitate excesivă (desenatorul lucrase minuțios și cu o vădită plăcere cîrlionții), pilozitate care a ieșit, probabil, din modă. Mă uitam fără să pricep. Răsfoiam cartea și mă opream nesmintit la desenul enigmatic (biblioteca era în camera mea). Din păcate, nu peste mult, cineva a constatat interesul meu prea vigilent. Manualul a dispărut pentru totdeauna și, odată cu el, măcar pentru o vreme, și curiozitatea mea infructuoasă. În treacăt fie spus, în Evul Mediu, sub scheletul hîd (singurul care va dăinui lacunar după moarte), se găsea înscripția Scito te ipsum: Află cine ești... Portretul era răspunsul cinic la întrebarea socratică.

Rafturile conțineau, așadar, o literatură eclectică. Existau și cărți de dinainte de război. O Biblie de pe la 1870, în care alfabetul latin alterna cu cel chirilic, Autobiografia lui Benjamin Franklin (am menționat-o în Porunca lui rabbi Akiba) și biografia lui Bismarck de Emil Ludwig. Din ultima lucrare am reținut că Otto von Bismarck avea o rezistență teribilă la băutură: pînă nu-i băga pe toți sub masă, nu se lăsa. O vizită diplomatică la cancelar echivala, astfel, cu o anestezie generală.

M-am întins cu descrierea firavei biblioteci. Să vin și la tema acestei note: Ce cărți am avut și n-am citit dintr-o antipatie viscerală? Care sînt titlurile blestemate? Aș numi doar patru. Sînt cărți pe care toată lumea le-a citit și recitit îndeosebi în copilărie. Eu n-am fost în stare, n-am avut tăria mintală să le străbat de la un capăt la altul, nu le voi citi niciodată, deși regret oarecum.

Iată:

1. Hector Malot, Singur pe lume. Povestea orfanului Rémi ajuns la un circ și a neuitatei maimuțe cu numele Suflețel nu m-a atras deloc. Nu văd nici o șansă s-o parcurg. Deși în iad există și pedepse originale...

2. Edmondo de Amicis, Cuore. Inimă de copil. Cînd ajungeam la fraza următoare din Prolog: „Acum copii, citiţi şi voi această carte, şi trag nădejde, că veţi fi mulţumiţi, ba chiar cred că vă va fi de folos” mă apucau durerile de cap.

3. Maxim Gorki, Copilăria. Iar cu orfani, iar cu inocenți, iar cu dureri. N-am reușit să trec de prima pagină. Probabil că unchiul meu G., un zeflemist, îmi spusese cine a fost cu adevărat Maxim Gorki.

4. Antoine de Saint-Exupery, Micul prinț.  Blasfemie, de trei ori blasfemie! - veți suspina. Cartea asta nu m-a atras la nici o vîrstă. Iar prezentarea de pe Libris.ro: „De 78 de ani, Micul prinț v-a cucerit sufletele” nu mă privește cîtuși de puțin. N-am împlinit încă 88 de ani...

Nu mă laud cu aceste absențe în bibliografia haotică din capul meu. Nimeni nu-și elogiază păcatele. Dar măcar am fost cît se poate de sincer. Sincer pe lume...

luni, 25 februarie 2019

5 autori celebri care au fugit de public



De felul lui, cititorul modern este o făptură foarte curioasă. Dacă-i place o carte recent publicată, dorește instantaneu să-l cunoască și pe autor, să-și întîlnească Geniul, să-l pipăie pe la încheieturi și să-i verifice dantura molar cu molar. Vechiul cult al moaștelor se manifestă cu putere mai ales la șezători și lansări.

De regulă, autorii sînt foarte măguliți de această curiozitate unanimă. În loc să-și urmeze programul riguros de scris / citit, stau toată ziua la oglindă, se strîmbă în luciul ei, își aranjează moțul din vîrful capului, îl ung cu briantină și-l dau cu fixativ parfumat, își curăță pielița unghiilor, după care merg la croitor și-și comandă ținute extravagante: un fular galben lung peste un sacou verde pînă la genunchi, ciorapi portocalii cu inimioare pastelate, o cămașă fără guler, rusească, revărsată peste un pîntec proeminent, în expansiune. Totul așezat sub un basc arghezian. Fiind o ființă ieșită din comun, scriitorul se cade a frapa printr-un colorit țipător. Ultima modă e să-și pună deasupra nasului ochelari cît mai negri. Își ascund, astfel, căutătura isteață. Devin enigmatici.

Sigur, publicul îi cumpără mai cu drag pe autorii vizibili, populari, de gașcă, palpabili îndeosebi la propriu. Nu se mulțumește doar cu cărțile, ar fi prea puțin. Vrea să dețină o părticică din ființa divino-umană a creatorului; și-ar dori să-l împartă în fărîme și să-i dividă anatomia, ca sfîntului Thoma de Aquino: un fir din mustață, o sprînceană, o unghie, un canin, o batistuță în care vedeta și-a suflat recent nasul. În această privință, autorii seamănă îndeosebi cu sfinții și mucenicii.

Există, totuși, o specie de autori (puțin numeroasă, din fericire) numiți de ziariști „reclusivi”. Ei sînt pustnicii. Nu dau interviuri, nu răspund la scrisori, nu participă la reuniuni, ospețe, recitări, congrese, botezuri, înmormîntări, nu pot fi zăriți cu ușurință. Ei urmează deviza lui Descartes: „Înaintez cu mască”, Larvatus prodeo. Cele două categorii antinomice, colorații și „reclușii”, nu epuizează poporul scriitorilor, dar îi dau farmec și piper...

Aș ilustra specia retrașilor cu 5 exemple și aș începe cu

1. E. M. Cioran. Multă vreme n-a coborît din mansardă decît pentru a se plimba prin Jardin du Luxembourg și a merge la cantină. A evitat interviurile și orice contact mai apăsat cu devoții. La bătrînețe, a cedat tocmai din pricina bătrîneții.

2. Thomas Pynchon. Impresia universală e că nu l-a văzut nimeni. Nu se știe unde locuiește (în Mexico, în New York, în California). Jurnaliștii au speculat că romanele lui au fost redactate, de fapt, de către un anume J. D. Salinger. Pynchon nu s-a supărat cîtuși de puțin, a comentat ipoteza laconic: „Not bad. Keep trying!”.

3. J. D. Salinger. Prolificul autor numit deasupra. Pe măsură ce vîna creativă i-a secat (sau a început să compună - ca „negru” - romanele lui Pynchon), a fugit de popor. Gloria lui zgomotoasă se sprijină, cum am spus și altădată, pe foarte puțin.

4. Harper Lee. După Să ucizi o pasăre cîntătoare, n-a mai scris nimic. S-a retras în anonimat. O precizare justificată de comentariile de pe FB. Du-te și pune un străjer (2015) este o primă redactare a romanului încununat cu Pulitzer Prize în 1961. Zarva a inhibat-o pe scriitoare.

5. Cormac McCarthy. Nu e unul dintre prozatorii mei favoriți. Reticența lui a intrigat-o pînă și pe Annie DeLisle, fosta lui soție: „Noi nu aveam ce pune pe masă, iar el refuza să țină o prelegere la universitate, deși ar fi primit pentru ea 2000 de dolari. Cu un asemenea individ nu-i chip de trăit”.


P. S. În imagine: Catherine Chauloux (n. 1957, Nantes), La fleur aux étoiles (2009).

sâmbătă, 23 februarie 2019

Cum au ajuns înțelepții să nu mai mănînce cu degetele


Recitesc întreaga scenă a ospățului lui Trimalchio din Satyricon în căutarea umilei furculițe. Firește, nu dau de ea. Scena are loc în triclinium. Trimalchio își curăță dinții cu o scobitoare de aur. Un sclav taie carnea cu un cuțit de vînătoare. Culcați pe o parte în paturile din jurul mesei (poziția obișnuită a romanilor la un banchet), invitații bogatului libert primesc un soi de lingurițe cu coada ascuțită și terminate printr-un căuș. Își spală mîinile cu vin. Invitații se confruntă cu un adevărat asediu culinar: 

* hîrciogi stropiți cu miere și cu mac;

* ouă de păun (pentru ele e nevoie de numitele lingurițe);

* uger de purcelușă;

* carne de mistreț;

* curmale de Caria, curmale de Teba;

* struguri;

* prune siriene;

* sîmburi de rodie;

* vin de Falern din vremea lui Opimius, vechi de o sută de ani, un vin „opimian”, așadar.

Ar trebui să adaug un indefinit et caetera, întrucît meniul este cu mult mai bogat. Eu am ales cîteva exemple. Curioșii pot merge la cartea lui Petronius.

Am spus că am căutat umila furculiță de azi. Nu mă îndoiesc că romanii aveau ceva asemănător, numai că autorul latin nu o numește niciodată și nici unul dintre instrumentele menționate nu seamănă cu ea. Nu pomenește nici banala țepușă. Oricum, invitații lui Trimalchio se foloseau îndeosebi de cele 10 degete. Apucau bunătățile cu mîna. Așa e cel mai sănătos, știm din moși-strămoși. Ce-i în mînă nu-i minciună.

Să vă spun și motivul căutării mele. Între 22 iunie 1580 și 20 noiembrie 1581, Michel de Montaigne, bolnav de pietre la rinichi, face o călătorie în Germania, Elveția și Italia. Auzise de niște izvoare miraculoase. Începe o cură asiduă de ape minerale. Face băi (împreună cu femeile suferinde) în lacuri termale. Practică și un pic de nudism. Într-un bun sfîrșit, elimină calculii îndărătnici și scapă măcar în parte de dureri.

În hanuri, apreciază farfuriile de cositor (și nu de lemn), șervetele pentru fiecare mesean, faptul că prosoapele se schimbă destul de frecvent. În Elveția, constată uimit că lingurițele sînt „individuale” (sic!). În Italia, va fi nevoit să folosească un ustensil inedit pentru el: furculița. Sigur, călugării o foloseau mai de mult, dar furculița devine un instrument obișnuit abia în Florența secolului al XV-lea. Pe la 1533, Catherina de Médicis o aduce în Franța. Peste 50 de ani, Michel Eyquem de Montaigne nu auzise încă de ea...


P. S. Însemnările de călătorie ale lui Montaigne (dictate unui secretar sau scrise de el însuși, în franceză și italiană) s-au tipărit după moartea lui. Există, din fericire, o versiune românească: Michel de Montaigne, Jurnal de călătorie în Italia prin Elveția și Germania, traducere de Anca Christodorescu-Fuerea, București, Editura Sport-Turism, 1980. P. P. S. 

P. P. S. În imagine: un banchet medieval. Bucatele nu sînt însoțite de tacîmuri. Pariez că erau mai gustoase decît cele de astăzi...


luni, 18 februarie 2019

Cînd aveți mai multe cărți decît puteți citi într-o viață, practicați tsundoku



N-am cumpărat niciodată o carte cu gîndul de a o așeza în bibliotecă și de a uita pe veci de ea. Nimeni nu procedează în felul ăsta. Cînd cumpăr cărți, o fac cu intenția fermă, pioasă de a le citi imediat, pe loc, într-o singură noapte de arșiță mintală. După cum știm, nu abordăm niciodată un teanc de cărți în ordinea achiziției lor, ar fi inuman. Citim după plac. De altfel, nu parcurgi niciodată un Top ten pornind de la cartea situată în vîrf: citești cîteva din cele zece capodopere și începi fix cu a treia din ierarhie. Pentru că așa ai tu chef. Pur și simplu.

Nu de mult, am propus o listă de cărți. O puteți inspecta aici. E vorba, firește, de cărți cumpărate anul trecut, dar pe care n-am apucat să le răsfoiesc. Poate nu le voi citi niciodată, îmi murmură dracul în ureche. Între timp / estimp (înseamnă recent), mi-am cumpărat altele noi, am primit cîteva în dar, și-a făcut C. F. pomană cu mine (știe cît de sărac am ajuns, știe că mă culc adesea flămînd, știe totul despre mine), am mai luat și de la boss, dar El  este cam scump, nu-ți dă decît cu lingurița. Și numai ce binevoiește...

Ca toată lumea, am în biblioteca personală un morman de cărți necitite. Într-o vreme, voiam să le arunc, să lă pun pe foc (pe unele chiar le-am aruncat ori le-am dăruit amicilor); acum două zile, am aflat însă că acest obicei nu este cîtuși de puțin rațional, ceea ce era evident de la bun început. Cărțile necitite sînt de un imens, neașteptat folos. Nu cred că Umberto Eco a susținut o fantezie, cînd a pretins că simpla atingere a unei cărți (o ștergi de praf, îi schimbi locul în raft, o muți pe birou, o duci la loc fără s-o fi deschis) îți transmite ceva din conținutul ei mirific. Învățăm și fără să citim cu ochii. Prin pipăire. 

Înclinația noastră e să supraestimăm cărțile citite. Dacă am citit mult, trebuie neapărat să știm mult, am devenit erudiți, savanți. Aș, e o iluzie, o amăgire luciferică. Nu trebuie să ne semețim. Abia mulțimea cărților necitite ne dumirește o dată pentru totdeauna ce știm și cît știm: adică nimic, nimicul kantian tăiat în patru, praful de pe o monedă de 50 de bani. Mulțimea cărților necitite ne arată limpede cît de ignoranți sîntem. A venit vremea să învățăm să fim umili. Cam tîrziu. Dar mai bine mai tîrziu decît mai devreme, vorba lui Thales din Milet. El se referea, bineînțeles, la căsătorie...

Kevin Mims a vorbit, într-un articol din The New York Times (îl puteți citi aici), despre tsundoku. E o practică japoneză, desigur. O s-o întreb și pe Claudia ce e cu tsundoku, japonezii ăștia vin mereu cu cîte o ghidușie de-ți stă mintea-n loc. Eu mă grăbesc să scriu aici ce am priceput din eseul lui Mims. Tsundoku e un termen care-i caracteriza, în secolul al XIX-lea, pe profesorii vicleni. Ei acumulau multe cărți, le înșirau pe mese și pe dușumea (pe tatami, ca să fiu corect), pentru a-și uimi musafirii (școlarii le admirau omnisciența), dar nu citeau nici una. Mulțimea de cărți necitite era tsundoku. Termenul și-a pierdut sensul peiorativ (dacă l-a avut vreodată) și numește acum obiceiul de a trăi înconjurat de cărți, în preajma lor. Într-un fel, toți ne ocupăm cu tsundoku, chiar dacă nu sîntem japonezi și nu avem ochii mici. Toți avem mormane de cărți necitite în jurul nostru. În bibliotecă, eu, unul, am cîteva mii de cărți, încă nu le-am numărat, din care am citit cam o treime. Restul așteaptă pe jos, lîngă pat, sau în rafturi. Restul constituie tsundoku. E pentru privitori - între care mă includ și eu. Cînd vine de Ajun și Bobotează, popa face ochii mari, încurcă versetele și crucile.

Kevin Mims mai spune că pînă și simpla lectură a titlurilor reprezintă o binefacere. Ne trimite la o carte uitată, ne dă idei, ne amintește un autor. În definitiv, cărțile nu se împart în două (și numai două) categorii: citite și necitite. Alături de cărțile uitate, se află și cărți străbătute doar pe bucăți, 100 de pagini din final, cîteva pagini de la început, paragrafe întîmplătoare, tabla de materii. În rest, ne-am imaginat. În fond, închipuirea este partea cea mai frumoasă a cititului...

P. S. A se considera și acest fragment: „In a good bookroom you feel in some mysterious way that you are absorbing the wisdom contained in all the books through your skin, without even opening them” (Mark Twain)

P. P. S. În imagine: Charles V devant sa roue à livres. Jean de Salisbury (1115?-1180) Policraticus, (Paris), c. 1372.

joi, 14 februarie 2019

Ah! două suflete-s în mine...



Imediat ce m-am trezit dimineață, mi-a fulgerat prin minte următorul pasaj; l-am recitat de cîteva ori, mirîndu-mă de fiecare dată de adevărul exprimat atît de mișcător: unul și același om poate fi doi, ba chiar trei, ba chiar o mulțime:

“Ah! două suflete-s în mine! Cum se zbat!
În piept să nu mai locuiască împreună!
Unul de lume strîns mă ţine, încleştat;
cu voluptate, celălalt puternic către cereşti limanuri mă îndrumă...”
(Goethe, Faust, traducere de Lucian Blaga).

Către prînzișor, mi-am adus aminte că și Octavian Goga a versificat pe tema dublului lăuntric, cam așa:

„Un fulger şi-a deschis cărare,
Cutremurîndu-mi pieptul şubred. Sclipirea lui înfricoşată
Mi-a luminat abia o clipă, şi-am înţeles atunci deodată,
Prăpastia ce port în mine. Acolo-n piept, încătuşate,
Sînt două suflete duşmane... Străveche, ura lor se zbate,
Şi mintea s-a trudit zadarnic o viaţă-ntreagă să le lege...”
(Prăpastie).

Spre seară, eram deja obsedat de tema sufletelor antinomice, ce se ciocnesc (precum Scylla și Charybda) în adîncul nostru psihic, fără ca vreunul să cedeze sau să cîștige bătălia. Și m-am gîndit, era deja întuneric, la autorii (începînd cu Plaut, dacă nu mă înșel) care au brodat pe tema acestui conflict perpetuu, cunoscut și trăit de fiecare dintre noi, chiar și atunci cînd nu ne-am dori, la o înmormîntare, să zicem: ne bușește rîsul exact în momentul în care un academician trîmbițează meritele defunctului. În consecință, sîntem dintotdeauna mai mulți. Unul este multiplu, cum au dovedit filosofii dialectici.

Gîndiți-vă numai la faptul că o parte din noi vrea lumina, apolinicul, eliberarea în Absolut, dar cealaltă ar prefera bezna, dionisiacul, spelunca. Gîndiți-vă că o parte a sinelui (un suflet) visează iubirea eternă, în timp ce partea contrară (sinele opus) plănuiește deja un divorț. Amo et odi, ca la Catullus. Înțelegeți perfect la ce mă refer. Esteticienii au teoretizat faptul că eul nostru anorexic este într-o permanentă dispută cu eul bulimic. Am vrea să fim filiformi, translucizi (la catedră, la reuniunile mondene, la o partidă de dans), dar acasă strălucirea se stinge, mușchii abdomenului se destind, ne revărsăm. Instinctul chtonic își face de cap și tăbărîm de îndată pe clătite și colțunași, deși sinele anorexic, expediat într-un colț, regretă excesul.

Nu numai poeții au comentat lupta aprigă dintre suflete, dintre poftă și silă, dar și prozatorii. Am realizat un inventar minim de creații, nu înainte de a remarca originea și extensiunea gotică a acestui topic. Un personaj își pierde mințile și, pe măsură ce se afundă în boală, constată înfricoșat prezența, în sine, alături de sine, dar, mai ales, împotriva lui, a unui ipostas de o luciditate necruțătoare, a unui doppelgänger. Eul lucid îl contemplă sardonic pe cel smintit. Uneori, îi ia locul, deși smintitul ține cu dinții la identitatea lui de smintit și este în stare să-și ucidă persecutorul, comițînd, prin același gest, o îndoită crimă. Nimicindu-l pe lucid, nebunul se aruncă în neființă.

Pe fugă, așadar, un succint inventar adnotat:

1. Mary Shelley, Frankenstein (1818). Toți am deplorat soarta creaturii ratate, dar am trecut cu vederea că făurarul a trimis în lume, atroce, celălalt chip al său.

2. F. M. Dostoievski, Dublul (1846). Un roman nereușit, influențat de Gogol, prețuit însă de Nabokov într-o frază negreșit ironică: „Dublul mi se pare cea mai bună scriere a [lui Dostoievski]. Este o poveste foarte minuțios elaborată, cu detalii de tip joycean și scrisă într-un stil extrem de expresiv. O operă de artă perfectă“. Solitarul Iakov Petrovici Goliadkin își apără postul de consilier titular împotriva unui alt Goliadkin, care e întru totul Goliadkin, deși nu e. De aici nedumirirea eroului: „Adică eu nu sînt eu, nu sunt eu, și basta!, spuse domnul Goliadkin, scoțîndu-și pălăria în fața lui Andrei Filippovici și neluîndu-și privirea de la el. Eu, eu nu sînt eu, șopti el cu efort, nu sînt deloc eu, Andrei Filippovici, nu sînt eu deloc, nu sînt eu, și basta”.

3. R. L. Stevenson, Straniul caz al doctorului Jekill și al domnului Hyde (1886). Povestirea arhetipală a seriei. Doctorul Henry Jekill experimentează pe sine un produs chimic. Domnul Edward Hyde, altul său malefic, îi împlinește fanteziile criminale.

4. Virginia Woolf, Orlando (1928). O primă schimbare de sex în cuprinsul uneia și aceleiași făpturi ficționale. Naratorul afirmă: „Fiecare din eurile care ne alcătuiesc are dreptul la o viață proprie, dar unele sînt atît de stupide încît este mai bine să nu le consemnăm aici”.

5. José Saramago, Omul duplicat (2002). Profesorul de istorie Tertuliano Maximo Alfonso vizionează un film și se recunoaște îngrozit într-un actor. Pornește în căutarea lui. Schimb de damă etc.

Firește, am sărit peste Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray (1890), am sărit peste Nabokov, Disperare, roman din perioada lui europeană. Am sărit peste multe altele, peste Celălalt (Borges). În fine. N-ar mai trebui să precizez, totuși, că nota de mai sus n-am scris-o eu, ci eu...


P. S. În imagine: Salvador Dali (1904 - 1989): Ochi.

luni, 11 februarie 2019

5 scriitori pe care succesul i-a înnebunit de cap



Cînd un autor are succes, el poate reacționa, firește, în două (și numai două) feluri. Va proceda, să zicem, precum prozatorul norvegian Karl Ove Knausgård. Dintr-un volum întitulat Min kamp (Lupta mea) va face două, trei, patru, cinci, șase și așa mai departe, ori de cîte ori publicul înfierbîntat îi va solicita o prelungire a poveștii, un appendix. Cartea va crește ca aluatul, va da peste margini. Totul e să ghicești imediat vrerea și porunca numitului public. Clientul nostru, stăpînul nostru... 

Cele două condițiuni fiind reunite armonios, critica de pretutindeni va consemna fenomenul literar. Totul culminează într-un extaz unanim, într-o îmbrățișare focoasă. Ce s-a întîmplat de fapt? Un prozator bun / rău, nu contează, a intrat în rutina frenetică a notorietății. Moara macină întotdeauna făina pe care o primește. S-a format, prin urmare, un mic cerc vicios. Prozatorul compune cărți nu pentru că așa vrea el, dintr-o pornire interioară, ci pentru că o mulțime imensă de cititori îl „obligă”, prin aclamații și temenele, să repete una și aceeași carte. Lupta mea 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... Acesta e cazul cel mai obișnuit. Majoritatea scriitorilor de succes intră aici, y compris Elena Ferrante (un caz întru totul similar).

Dar ceilalți? Aș observa, din capul locului, că autorii care au mai rămas (nu-i punem la socoteală pe mediocri) se numără pe degetele unei singure mîini. În cazul lor (și numai în cazul lor), succesul produce o repliere anxioasă, un examen critic ascuțit. Ca la Beckett, de pildă. Nimic n-a fost mai dureros pentru el decît primirea premiului Nobel: „Mi-a stricat liniștea, toată lumea vrea acum să mă pipăie, am început să miros a moaște”. 

N-aș zice că autorii nu și-au dorit recunoașterea (cum să nu?), orice om zdavăn la cap își dorește să guste măcar o picătură din licoarea zelor. Nimeni nu scrie doar pentru rude și urmași, cum pretindea Montaigne, într-o notiță la ediția din 1580 a eseurilor. Doar reacția lor este alta. Ei refuză cercul vicios. Au văzut ce vrea publicul de la ei și asta îi îngrozește. Unii se retrag în singurătate și nu mai pot fi văzuți și pipăiți cu anii (ca Salinger și Pynchon). Alții renunță cu totul la scris (același Salinger). Alții devin tot mai obscuri (Joyce, Pynchon). Unii își pun capăt vieții (mă gîndesc la Pavese, care în iunie 1950 ia premiul Strega și în 17 august se sinucide). În fine, alții își urmează drumul ca și cum cititorii nici n-ar exista, fiindcă nu le-a păsat niciodată decît de gustul propriu (ca Flaubert, care e unic în această privință). Să facem un catalog rapid. Aș începe cu:


1 Gustave Flaubert. Apariția în foileton a romanului Doamna Bovary e semnalată rapid procurorului imperial Félix Cordoën, care strîmbă din nas și cere măsuri. Revolta mocnește. Publicarea cărții, în 1857, aprinde scandalul. Romanul e citit și insultat de rigoriști. Flaubert e chemat la proces. Maestrul Ernest Pinard cere pedepsirea exemplară a făptașului. Vînzările cresc simțitor. Într-un final, Flaubert este achitat. După ce publică Salammbô (în 1862), scriitorul caută o proză tot mai dificilă, visează la un roman despre nimic. Nu apucă să-l termine. Apărut postum, romanul Bouvard şi Pécuchet îi nedumirește pe admiratori: „Acesta nu e un roman!”.

2. James Joyce. Ulysses (1922) n-a fost un bestseller (nici nu putea fi), dar i-a șocat / fermecat pe mulți cititori. Romanul e acuzat de obscenitate: va fi interzis în Irlanda și Statele Unite. În consecință, se vor tipări ediții-pirat, contestate de autor. Scandalul atrage atenția publicului. Joyce devine un scriitor foarte prețuit, în jurul căruia se instituie instantaneu o Biserică (exclușii vor fi mai numeroși decît devoții). Deși nu fusese niciodată pe înțelesul oricui, prozatorul își propune să scrie o carte întru atît de obscură, încît să nu poată fi pricepută decît de un „cititor atins de o insomnie ideală”. Acest cititor încă nu s-a născut. Lucrează 17 ani la roman. Orbește treptat. Rezultatul se numește Finnegans Wake (1939). O nebunie lingvistică pentru mistici și curioși.

3. Samuel Beckett. Scrisă (ca un exercițiu de destindere și amuzament) în 1948 și publicată în 1952, piesa de teatru Așteptîndu-l pe Godot trezește un val de entuziasm. Exegeții se grăbesc să explice semnificațiile textului. Beckett repudiază toate interpretările: „Dacă prin Godot l-aș fi vizat pe Dumnezeu / God, aș fi spus limpede Dumnezeu și nu Godot. N-am intenționat cîtuși de puțin asta...”. La premiul Nobel și consecințele sale m-am referit deja...

4. J.D. Salinger. Nouă povestiri minunate (aș numi doar „Pentru Esmé, cu dragoste și abjecție”), un roman supraestimat, De veghe în lanul de secară, fac din autor o figură aproape mitică. Publică ultimul său text în 19 iunie 1965: Hapworth 16, 1924. Renunță, probabil, complet la scris. Se retrage pe un domeniu izolat, devine vegetarian și nu mai apare în public. Cîteva afaceri amoroase (despre una am scris aici) îi sporesc faima. Nici un prozator n-a făcut mai puțin pentru o glorie atît de mare (am parafrazat exclamația unui invidios). J.D. Salinger moare în 27 ianuarie 2010. Moștenitorii vestesc în fiecare an publicarea unor misterioase manuscrise. Fanii așteaptă cu sufletul la gură.

5. Thomas Pynchon. Este considerat de admiratori cel mai important prozator american din ultima jumătate de secol. Judecata fiind apodictică nu admite discuție, nu poate fi pusă la îndoială. E ca și cum ai fi viu și ai exclama ”Vai, ce viu sînt!”. Strigarea lotului 49 e un roman accesibil, dar plicticos. Curcubeul gravitației cu cele 800 și ceva de pagini inhibă orice bucurie. Poate fi socotit cu temei moartea pasiunii. Prozatorul nu apare în public, îl știm din cîteva poze străvechi, sigur e șarmant, Melanie Jackson poate depune mărturie...


P. S. În imagine: Johann Heinrich Füssli (1741 - 1827), Silence (1799-1801).

Cum am s-o fac pe bunica să mai recite un Salve Regina


Cînd și-au făcut apariția scriitorii moderni (binecuvîntat fie acest descălecat!), moda misivelor s-a mutat, firește, din placida comunitate academică în aceea mult mai turbulentă a creatorilor de frumos. Timpul s-a accelerat dintr-odată. 

Răbdător, Descartes aștepta un an pînă să primească răspuns de la părintele Marsenne, scriitorul (poetul, eseistul, prozatorul ețetera, ețetera), cuprins de trepidații și ars de acizii unei instantanee notorietăți, este mult mai grăbit, se smucește, febricitează, e traversat de o arșiță mistuitoare. El dorește misiva pe loc și, dacă se poate, chiar înainte de a-și expedia opera inestimabiă (în principiu) pe adresa (mereu schimbătoare) a cronicarului viclean. Chiar dacă se ascunde (și oriunde s-ar ascunde), chiar dacă umblă pe ulicioare întunecoase, la ore tîrzii din noapte, cronicarul e prins din urmă și de rever cu maximă eficiență: „Cînd ai de gînd, stimabile, să-mi recenzezi cartea? Doar ți-am trimis-o...”. Se înțelege, cronicarul dă din colț în colț, îi amintește poetului / prozatorului / eseistului că mai are un teanc imens de volume (mii și mii de pagini geniale de cîntărit), dar nu primește nici cea mai mică înțelegere. I se vîră arătătorul în piept și este somat fioros: „Dacă nu mă recenzezi în numărul de mîine al gazetei, vei avea de-a face cu mine! Ești un ingrat și un insolent, ești un trîntor, eu mi-am cheltuit sănătatea scriind, iar tu? Tuuuu? Tu amîni, și amîni, și amîni. E intolerabil. Fii atent, ți-am vorbit acum cu frumosul, ți-am dat și autograf, vierme ce ești, tîrîtură... Ne mai vedem cît de curînd, nu scapi de mine...”.

Veți spune că fantazez, că scornesc din mintea mea înfierbîntată, că am devenit sardonic. Nooooo, vorbesc din experiență, din trăire personală: am blog. Iar un blogger, nu-i așa?, grifonează recenzii optimiste despre cărți, le promovează. Bloggerul este, în fond, o anexă a editurilor și o dependință a autorilor. El n-are dreptul să-și aleagă cărțile (într-o librărie), nuuuu, cărțile i se vîră sub ochi: „Dacă ți-am dăruit cartea, fă bine și laud-o imediat! Dacă n-o pricepi în toată profunzimea ei, îți spun eu cum s-o pricepi (urmează explicații și sugestii), ba îți dau și un text gata scris, tu doar îl semnezi și-l pui pe Miscell@nea. Vezi ce simplu e? Deci ne-am înțeles, mîine dimineață vreau să citesc recenzia. Să știi că mă scol foarte devreme...”.

Din sumedenia de întîmplări de acest soi, voi menționa numai una. Să zicem că e vorba de un mare scriitor, să zicem că a comis o carte foarte valoroasă, să zicem că are adresa ta exactă. Te-a prins la înghesuială. Urmează scrisoare, e-mail: „Vreau o introducere, fă-mi o introducere, am nevoie de o introducere...”. Te prefaci că n-ai înțeles mesajul, tragi de timp, te gîndești la o ieșire din încurcătură, la un tertip. Zici că-l vei păcăli și-i răspunzi evaziv: „Un artist de valoarea ta nu are nevoie de nici o intruducere. Din partea nimănui”. Zici că ai împușcat doi iepuri dintr-o lovitură: a) l-ai flatat cît de cît și b) ai scăpat de corvoadă. Din păcate, n-ai avut noroc. Mesajul tău e tipărit pe coperta a IV-a, cu litere impozante. A fost tradus într-o engleză de clopote. Sună cam așa:

„A novelist and essayst of XY's literary value does not need any introduction. From no one" (Valeriu Gherghel - European philosopher, essayist, literary critic and author). Te-a caracterizat atît de strîns, te-a percutat drept în inimă, încît n-ai puterea de a riposta. „European philosopher!” O, da! Neam de neamul meu n-a visat la asta, dacă ar afla bunica, fie-i țărîna ușoară, ar recita cu avînt încă un Salve Regina...


P. S. În imagine: Giorgio de Chirico (1888 - 1978), Le poète triste consolé par sa muse (1925).

luni, 4 februarie 2019

Cîte cărți din lista de mai jos ați citit? Spuneți-mi un cuvînt despre ele...



A trecut vremea fericită în care citeam mai multe cărți decît cumpăram din librării, de la anticari. Mai luam și de la bibliotecă (de la Palat, de la BCU), de la prieteni, primeam multe cărți în dar. Citeam aproape totul, nu numai pentru că se publicau mult mai puține titluri decît astăzi (dar în tiraje imense), dar și pentru că modul meu de a citi era altul. Cînd deschideam o carte nu o mai lăsam din mînă, intram cu totul în lumea ei, în atmosfera de acolo, abia la sfîrșit deschideam ochii și mă întorceam în realitate. Citeam naiv, de plăcere, compătimeam cu personajele, exploram „insula misterioasă”, aveam emoții, trăiri. Străbăteam 300 de pagini într-o repriză de lectură. Acum citesc „profesionist”, cum ar veni, sublniez, scot citate, mă opresc să arunc un ochi pe fereastră, să beau un gin tonic, să fumez, mă scobesc în dinți. Într-un cuvînt, nu mai am concentrarea de odinioară, inocența și curajul de a mă lăsa în voia întîmplărilor din carte. M-am uscat. 

Am citit destule cărți în anul care a trecut, nu chiar atîtea cîte aș fi dorit, nimeni nu-și împlinește toate poftele, de la o vîrstă devii ascetic. Mi-au rămas cărți și pentru 2019, și pentru anul viitor. Ofer o listă și vă fac rugămintea de a-mi spune ce părere aveți despre titlurile și autorii de mai jos. Ce ar trebui să recuperez urgent și fără mofturi. Așadar:


 Șalom Alehem, Întoarcerea de la iarmaroc. Povestiri din viață, traducere din idiș de Olga Brateș & Meer Sternberg, Iași: Polirom, 2018. 

 Saul Bellow, Aventurile lui Augie March, traducere de Nadina Vișan, București: Litera, 2018. 

 A. P. Cehov, O viață în scrisori. Corepondență (1879 - 1890), traducere de Sorina Bălănescu, Iași: Polirom, 2018. 

● Julio Cortázar, 62: Model de asamblare, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, București, Editura Art, 2016.  

● William Faulkner, Un trandafir pentru Emily și alte povestiri, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Editura ART, 2016. N-am citit decît povestirea din titlu, merită să continui?

 Alice Munro, Dragostea unei femei cumsecade, traducere de Adriana Bădescu, București: Litera, 2018. 

● Iris Murdoch, Clopotul, traducere de Anca-Gabriela Sîrbu, București: Litera, 2018. 

 Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, traducere de Geta Dumitriu, Iași: Polirom, 2018. Am încercat de vreo două ori să citesc acest roman venerat, am ajuns la pagina 60, mai departe nu am fost în stare.

 Daniel Rondeau, Mecanica haosului, traducere de Mădălin Roșioru, Iași: Polirom, 2019. 

 Ludmila Ulițkaia, Soniecica; Înmormîntare veselă; Minciunile femeilor, traducere de Gabriela Russo, București: Humanitas, 2019. 

 Gheorghi Vladimov, Ruslan cel credincios, traducere de Adriana Nicoară & Leonte Ivanov, Iași: Polirom, 2018. 


B. Non-fiction 

 Anonim, Călătoria sfîntului abate Brandan, ediție bilingvă, traducere de Emanuel Grosu, Iași: Polirom, 2018. 

 Costică Brădățan, A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor, traducere de Vald Russo, București: Humanitas, 2018. Unul dintre ei a fost, firește, Giordano Bruno.

 Umberto Eco, Pe umerii giganților. Prelegeri susținute la festivalul La milanesiana între 2001 și 2015, traducere de Anamaria Ghebăilă, București: Editura Rao, 2018. 

 Edward Feser, De la Aristotel la John Searle și înapoi. Patru articole filosofice, București: Eikon, 2017. 

 Johan Huizinga, Erasm, traducere de H. R. Radian, București: Humanitas, 2007. Cartea a apărut cu adevărat acum 12 ani, dar eu am cumpărat-o în ianuarie.


P. S. În imagine: Sara Hayden, Girl in Green, Portrait of a Woman reading (1899).

sâmbătă, 2 februarie 2019

Comedia substituirilor



„Sînt sălăşluit de două fiinţe, care îşi spun doar bună ziua, dar nu îşi vorbesc”.
 Val Gheorghiu

În povestirea William Wilson, Edgar Allan Poe descrie un ciudat caz de dedublare. Eu mi-am propus să vă relatez unul cît se poate de real. Nu inventez nimic. Voi dovedi încă o dată, dacă mai era nevoie, că viaţa este cu mult mai plină de fantezie decît literatura.

Acum două luni, mă aflam la Paris cu treburi, cum se spune. Cum tocmai îmi încheiasem afacerile şi eram foarte mulţumit de mine însumi, am intrat într-un bistrou din Place du Châtelet, spre a-mi serba triumful. Ochii mi s-au obişnuit greu cu penumbra. Cînd am putut zări mai bine, l-am recunoscut la o masă alăturată pe Paulo Coelho. El însuşi, Paulo Coelho, nici mai mult dar nici mai puţin… Sorbea gînditor dintr-un pahar cu un lichid vineţiu şi îşi mîngîia barba. Nu părea să se uite într-un loc precis. Scruta, mai degrabă, undeva în sine, căutînd probabil un subiect pentru o nouă povestire admirabilă. 

Faptul că stăteam foarte aproape de Coelho, marele Coelho, nu m-a mirat peste măsură. La Paris e posibil orice. M-a uimit însă insistenţa cu care, după o vreme, Coelho a început să mă privească. Avea ochii de culoarea cenuşie a mirării. Peste puţin, brazilianul s-a ridicat şi s-a aşezat lîngă mine. A surîs fermecător şi, într-o franceză perfectă, mi-a mărturisit că mă citeşte cu un interes deosebit, mulţumindu-mi totodată pentru comentariile pertinente pe care le-am dedicat unora dintre cărţile sale. Chiar acesta a fost cuvîntul: „per-ti-nen-te". Mi-a spus că nu se consideră un prozator post-modern stricto sensu şi că a făcut mare haz de ironia mea. A conchis că e foarte amuzant să-ţi trimiţi cititorii pe o pistă greşită. Cînd s-a ridicat de la masă, a pronunţat foarte limpede, cu acea limpezime a pronunţiei pe care o au doar străinii cînd vorbesc franceza, următoarea propoziţie: „Sper să ne revedem curînd, domnule Val Gheorghiu. A fost o plăcere să vă cunosc…”.  N-am avut timp să schiţez nici un gest de curtoazie. Şi nici să-l anunţ că mă confunda cu o altă persoană, pe care o afecţionez mult. Coelho şi-a ocupat din nou scaunul şi s-a retras în aceeaşi absenţă din care evadase pentru scurta noastră conversaţie.

Nu m-a uluit atît întîmplarea că mă cunoştea sau părea să mă cunoască. Port ca pe o fatalitate povara unei celebrităţi pe care nu mi-am dorit-o şi pentru care, în cursul vieţii mele, nu am făcut mai nimic. Mă irita, cu toate acestea, confuzia căreia îi fusesem victimă. Deşi nu eram foarte sigur că fusese vorba de o confuzie. În fond, eu scrisesem despre Coelho fără pic de îndurare și deferenţă, eu afirmasem că Alchimistul este o scriere post-modernă, deşi nu credeam cîtuşi de puţin asta, eu mă aflam la Paris, într-un bistrou întunecos din Place du Châtelet. Nicidecum Val Gheorghiu. Am părăsit sumbra încăpere fără să fi aflat vreun răspuns şi m-am îndreptat spre aeroport.

Pe drum nu m-am mai gîndit la straniul incident. Cînd am ajuns în Iaşi, aproape că îl uitasem. Mă grăbeam spre casă, cînd, pe Lăpuşneanu, un vechi prieten m-a prins pe după braţ şi mi-a spus în şoaptă, insinuant, că se bucură nespus de noua mea achiziţie feminină: „Superbă damă, domnule Val Gheorghiu, într-adevăr superbă!”. I-am replicat că tocmai mă întorc dintr-o călătorie şi că nu am chef de glume. Prietenul m-a privit cu subînţeles şi a rîs complice ca de o poznă: „Chiar în dimineaţa asta v-am văzut. Absolut superbă, domnule Val Gheorghiu…”. Agasat de insistenţa cunoscutului, m-am desprins de braţul său şi am făcut brusc la stînga, spre biserica Banu. Se întunecase de-a binelea. Nu-mi doream decît o baie. Şi apoi patul spre a-mi pune impresiile în ordine.

Acum mă îndoiam cu totul de realitatea călătoriei mele, de întîlnirea cu prozatorul Coelho, de afirmaţia peremptorie a prietenului meu, de faptul că fusesem prada facilă a atîtor confuzii. În definitiv, îmi spuneam, existenţa nu înseamnă decît un şir de coincidenţe bizare, de contingenţe, de acţiuni fortuite. Din această plasă, mai tîrziu, o instanţă obscură, pe care uneori o desemnăm ca fiind Dumnezeu, iar alteori Moartea, construieşte ceva care se cheamă cu un termen desuet necesitate. Dar ceea ce mă umplea de o anume ciudă neputincioasă era posibilitatea (pe care nu puteam s-o exclud) ca o persoană să mi se substituie, printr-un misterios concurs de împrejurări, preluîndu-mi identitatea. Sau, caz la fel de îngrozitor, eu pe a ei. Nimeni nu a dorit vreodată, chiar dacă s-a susţinut contrariul, să fie, de fapt, altcineva. Cînd nu ai nimic, singura ta proprietate este un anume sentiment al identităţii. Siguranţa că eşti, în toate împrejurările, unul și același: tu însuţi. Nimeni altcineva…

De altfel, încă de la debutul meu în presa culturală, viaţa îmi dăduse un avertisment. Publicasem, prin iunie 1979, un mic articol în Cronica. În ziua în care m-am dus la redacţie pentru a-mi primi onorariul, secretara m-a privit mirată şi mi-a spus cu un fel de sfîşiere în glas: „Dar vi l-am dat chiar în mînă, domnule Val Gheorghiu. Chiar în mînă…”. A trebuit, bineînţeles, să renunţ. Cum să-i explic că eu nu eram Val Gheorghiu şi că fusese la mijloc o confuzie? Mai tîrziu, primisem felicitări pentru cutare sau cutare vernisaj şi unii îmi propuseseră preţuri exorbitante pentru o pînză sau alta, pe care, Domnul ştie mai bine, nu eu le realizasem. Nu protestam. Chibzuiam că timpul va rezolva şi această neînţelegere, deși, franc vorbind, timpul nu rezolvă nimic. Discuţia cu marele Paulo Coelho, într-un bistrou din Place du Châtelet, îmi răpea însă orice iluzie. Împotriva unui destin potrivnic nu-i chip să lupţi.

M-am convins de acest adevăr chiar a doua zi de la sosirea mea. Am sunat la redacţia Ziarului de Iaşi. Mi-a răspuns domnul Iuraşcu. Mi-am spus numele, chiar l-am repetat rar de cîteva ori, şi am cerut o legătură la camera 6. După cîteva clipe, o voce feminină mi-a spus: „Bună seara, domnule Val Gheorghiu. Sunaţi din Paris, nu? Vă rog să vorbiţi ceva mai tare. Da, am primit textul despre Coelho…”.

P. S. În urma publicării acestui modest articol, am primit din partea domnului Val Gheorghiu următorul, public, răspuns: „Îl invidiez (sensul bun al cuvîntului) pe Valeriu Gherghel pentru admirabila proză publicată acum două sîmbete în Ziarul de Iași. Nu că narația m-ar conține ca personaj (chiar cu numele din buletin), dar e, pur și simplu, încîntătoare în subțirimea ei. Neatinsă de povestașul din mine nici în vis. (Nu jur că n-am să i-o fur cîndva, semnînd-o, neobrăzat, Val Gheorghiu. Complicîndu-i astfel  diavolește  autorului ei și așa obsesivul sindrom al perpetuei substituiri). Cît privește onorariul Cronicii de acum un sfert de secol, pe care, zice-se (ce memorie!), l-aș fi încasat (vai, vai, oroare!) în numele său, îl asigur pe de mine afecționatul Valeriu Gherghel că i-l pot, obligatorie deferență, restitui în valută forte (plus dobînda aferentă). În atelierul meu de pictură din Armeană, unde, cu nesubstituită reverență, îi aștept vizita”.

De curînd, am citit la gazetă o proză admirabilă, cu un titlu similar: Comedia substituirilor. N-am mai privit semnătura.


P. P. S. În imagine: Magritte: Les liaisons dangereuses, 1926 (gif animé par Feliks Tomasz Konczakowski).