luni, 12 martie 2018

Musafir în Hanul lui Finn



Un joysolog, pe nume lui Danis Rose, a pretins că James Joyce a intenționat, după publicarea romanului Ulise, să compună o carte cu titlul Hanul lui Finn. Asta se întîmpla prin 1923.

Joyce nu a dus cartea la capăt din motive care nu se cunosc, dar se pot bănui. O parte din paginile redactate în acest scop a intrat, totuși, într-o formă și mai cifrată, în Finnegans Wake (1939). Hanul lui Finn reprezintă, așadar, o prelungire a lui Ulise și o prefigurare a Veghei lui Finnegan, o scriere de trecere, un pasaj ludic între două titluri importante.

Cartea, afirmă Danis Rose, ar fi trebuit să fie o refigurare în registrul cel mai vesel a istoriei Irlandei, la la sfîntul Patrick încoace. S-au păstrat din ea 10 episoade foarte scurte, 10 fabule (Joyce le-a numit epiclete, de la epic?; de la epicleză?), în total cîteva zeci de pagini, de un haz nespus. Limba presupusei cărți nu ridică dificultăți.

Intenția lui Rose de a publica o carte cu acest titlu (încă în anul 1992) a stîrnit furtuni printre exegeți, s-a protestat viguros, s-a ajuns și la proces, chestiunea s-a decis prin avocați. Cartea nu s-a putut tipări atunci. Bineînțeles, ca în orice cult fanatic, există o mînă de exegeți, păstrătorii geloși ai tezaurului, Marii Prelați, și există excluși. Dacă nu mă înșel, Danis Rose face parte dintre cei din urmă. E un paria.

Hanul lui Finn ridică două probleme delicate. Mai întîi, este imposibil de atestat intenția lui Joyce de a scrie o carte cu acest titlu și cu finalitatea amintită mai sus, nu există dovezi incontestabile. Și, în al doilea rînd, cum poți alege din cele 50 de mii de pagini de manuscris exact paginile scrise în 1923 cu acest scop? Nu vei proceda arbitrar? Nu sînt joysolog, nu am poligloția necesară pentru a dumiri arcanele etimologice din Finnegans Wake și nici nu mă interesează o operă scrisă doar pentru lexicografi. Înclin, deci, să-i cred pe rigoriști: Hanul lui Finn este o carte dubioasă. Dar cîtă frumusețe cuprinde! Cît umor!

În fața succesului, un autor poate reacționa în două feluri. Fie, întîi, printr-o apropiere de public, el va scrie ceea ce crede că vrea vulgul, piața. Fie, al doilea, printr-o distanțare de gustul și voința cititorilor. James Joyce face parte, negreșit, din specia rară a celor din urmă. Samuel Beckett i-a fost discipol și în această privință.

Mă întorc la Hanul lui Finn. O primesc așa cum e. Un profan ca mine poate admira nestingherit, în aceste epiclete, imensa putere de invenție lexicală a lui Joyce.

Ofer, în încheiere, un exemplu:

„Episcopul Berkeley, arhidruid al religiei irlandezilor, înveșmîntat în mantia sa heptacromatică de șapte culori roșugalbenverdealbastruindigoviolet, i-a explicat apoi lui Patrick albiciunea, muțenia, iluziile nuanțatei lumi a religiei, accesoriile acesteia, de la cele minerale la cele vegetale și animale, care oamenilor căzuți în păcat le apar doar într-o singură nuanță...

Cu alte cuvinte, unei priviri atît de deschise părul învăpăiat al Regelui Leary îi părea a fi de culoare verde de măcriș, iar ca să trecem la veșmîntul său de șase culori, fustanela de culoarea șofranului a Maiestății Sale părea de culoarea spanacului fiert, platoșa regală de aur avea o tentă de varză creață, mantia verde a monarhului cu verdele proaspăt al frunzelor de dafin, ochii săi dominanți albaștri-deschis ca lămîița de pătrunjel, piatra prețioasă indiană, ca lintea oliv, pe inelul rău-prevestitor al domnitorului, contuziile violacee pricinuite de război de pe chipul princiar colorate uniform ca de o infuzie de cassia” („Religia irlandezilor”, pp.89-90).


Am urmărit, așadar, volumul James Joyce, Hanul lui Finn, traducere de Mihai Miroiu, București: rao (helas), 2014.


P. S. Aflu dintr-un articol franțuzesc că „epicletul / epicleta” a/l unsprezecelea, „The Lion's Mouth", nu a fost inclus/ă în Hanul lui Finn (versiunea lui Danis Rose) din motive de copyright. Ce v-am spus? Cherela din tribunale continuă...


P. P. S. În imagine: Bella Pieroni , Tristan & Isolde II.

Niciun comentariu: