duminică, 11 martie 2018

„Erau doi copii de regi”: Cum ajunge să te obsedeze o poezie



Ați pățit, sînt foarte sigur, exact ca mine. Și nu doar o dată.

Te bîntuie o melodie, încă de dimineață, fiindcă ai mintea confuză, o fredonezi apoi în chip automat ore în șir, o îngîni o zi întreagă (și nu numai în pauze), îți vine pe limbă numele ei, te întrebi înciudat care e acest nume, dar tot nu ți-l poți aduce aminte. Într-un final, nervos și epuizat de căutarea înverșunată, renunți. Doar dacă ai mult noroc la sfinți, soluția îți vine pe seară, chiar înainte de a te culca (printr-o străfulgerare de ordin mistic, probabil), cînd, oricum, nu te mai interesează.

Așa am pățit astăzi, dar nu cu o melodie, ci cu un mic poem, două strofe, opt rînduri. L-am învățat cu ani și ani în urmă pe de rost, nici eu nu știu de ce, mi-a rămas pur și simplu în minte (aveam odinioară minte multă, chiar dacă nu toată bună), și mi l-am recitat adesea în gînd, fără să-mi pun întrebarea cu privire la autorul lui (sau la titlu, sau la proveniență). Îmi dispăruseră complet din memorie. Păstrasem doar versetele. Principalul, la o adică. Poate că-l citisem într-o carte cu exerciții de limbă franceză (asta trebuie să fi fost într-a IX-a), poate îl găsisem într-o antologie de poeți simboliști (cînd visam o carieră de poet blestemat), nu mai știu precis.

Poemul e foarte simplu, minunat de frumos tocmai prin simplitatea lui amăgitoare, și poate că acesta este motivul secret pentru care a ajuns să mă persecute ani în șir. Deci azi am bodogănit în sine-mi toată ziulica: „iletedeuzanfandeoroa / căseparedezoprofond”. Și așa mai departe. Și așa mai departe. Fără ca titlul și autorul să mi se lămurească în vreun fel. Mi-am zis (și aveam temei) că degeaba m-aș ruga la sfinți pentru o lumină, e Post însemnat, și sfinții sînt foarte ocupați în perioada asta, toată lumea știe, n-are rost să-i mai deranjez și eu cu un fleac. Calea mistică îmi era, deci, exclusă. Mi-a rămas una singură, să caut pe net...

În timp ce spuneam pentru a mia oară, maniacal, primele două versuri „iletedeuzanfandeoroa / căseparedezoprofond”, mi-a venit răspunsul. Poemul a fost scris de către poetul belgian Émile Verhaeren (1855 - 1916) și se intitulează Les deux enfants de roi / Cei doi copii de rege. Iată-l:


Il était deux enfants de roi / Erau doi copii de regi
Que séparaient des eaux profondes, / Pe care-i despărțeau ape adînci,
Et rien là-bas, qu’un pont de bois, / Nu era nimic acolo, doar o punte de lemn,
Là-bas, très loin, au bout du monde. / Acolo, foarte departe, la capătul lumii.

Ils s’aimèrent, - sait-on pourquoi? / S-au iubit - nimeni nu știe de ce,
Parce que l’eau coulait profonde, / Pentru că apa curgea adîncă,
Et qu’il était, le pont de bois, / Și [pentru că] era puntea de lemn,
Si loin, là-bas, au bout du monde. / Atît de departe, acolo, la capătul lumii.

L-am tradus cum m-am priceput, nu garantez acuratețea, dar garantez emoția. Nu-mi rămîne decît să vă îndemn să nu faceți greșeala de a-l învăța pe de rost. Poate deveni obsedant...


P. S. În lipsă de ceva mai bun, am ales un tablou de Salvador Dali (Salvador Felipe Jacinto Dalí i Domènech), Reminiscencia arqueológica del Angelus de Millet (1933-1935).

4 comentarii:

Doru Agafitei spunea...

"Dar pe liman ce bine-i/ să stăm în necuvânt..." Lucian Blaga, Ulise

Valeriu Gherghel spunea...

Foarte fain :) Cel mai bine e sa ne iubim la liman (din turcescul „liman”), după ce ajungem acolo, trecând prin multe încercări și ispite :)

Sola Maier spunea...

Cei doi copii de crai

Şi fost-au doi copii de crai
Şi ape-i despărţeau, profunde,
Şi-un pod de lemn, atât vedeai,
Departe, cine ştie unde?

Şi se iubiră... Ce îndemn
Venea din apele afunde?
Că era podul vechi de lemn,
Departe, cine ştie unde.

Emile Verhaeren, în Antologie de poezie belgiană (1968), traducere de Radu Boureanu

Valeriu Gherghel spunea...

Ce frumos! Mulțumesc :)