luni, 26 martie 2018

Cea mai porcoasă poezie a lui Daisy



Ceea ce voi povesti în nota de față pornește de la cartea lui Ian McEwan, Sâmbătă, traducere revizuită și note de Dan Croitoru, Iași: Polirom, 2015, 350p., 18, 25 lei


Voi începe, deci, cu sfîrșitul. Romanul lui Ian McEwan mi-a plăcut. Nu veți greși dacă o să-l cumpărați. Face toți banii și nici nu costă foarte mult... Cineva m-a sfătuit mai demult să nu-l citesc: romanul ar fi lipsit de acțiune și, în ultima parte, de-a dreptul neverosimil. Mie tocmai partea neverosimilă mi-a plăcut.

În mare, autorul povestește minuțios o zi din viața unui neurochirurg, Henry Perowne, o zi de sîmbătă, 15 februarie 2003. Nu contează ce face Henry și, oricum, mai mult vorbește cu sine decît face, ca Leopold Bloom din Ulysses. Perowne este un ins rațional, practic, și cu o profesională neîncredere față de imaginație, de ficțiune. Romanele nu-i spun mare lucru (a citit Doamna Bovary și Anna Karenina și a înțeles că adulterul era o practică obișnuită și cu un secol și jumătate în urmă!), poezia nu-l atrage, arta îl lasă mai degrabă nedumirit. A fost odată la o expoziție (îndemnat de soția lui, Rosalind) și a conversat cu primul ministru, Tony Blair. Firește, primul ministru l-a confundat cu un pictor și a urmat un dialog absurd, de un umor ascuțit.

În cursul dimineții, Henry Perowne are un diferend cu un individ, Baxter, pe jumătate nebun (în realitate, suferă de un sindrom neurologic). Individul îl va urmări toată ziua și seara va da buzna în casa lui Perowne, odată cu Rosalind, pe care o amenință cu un cuțit. În sufragerie, mai sînt Daisy și Theo, copiii celor doi (Henry și Rosalind), bătrînul și mofturosul poet John Grammaticus, tatăl lui Rosalind, și un tovarăș al intrusului, Nigel.

Aici intervin straniul, neverosimilul, nebunia. Mai întîi, Baxter îi cere lui Daisy să se dezbrace. Sub amenințarea cuțitului de la gîtul mamei sale, fata se supune. După un moment de șovăire, intrusul observă o pe un fotoliu o carte de poezii. Află că tocmai Daisy a scris-o. Și, ca o încununare a scenei, îi cere să citească cea mai „porcoasă” poezie din volum.

Transcriu:
„— Trebuie că eşti foarte deşteaptă, îi întinde cartea.
— Citeşte o poezie. Citeşte cu voce tare cea mai bună poezie a ta. Hai. Hai s-auzim o poezie.
Daisy ia cartea şi-l imploră:
— Fac tot ce vrei. Tot ce vrei. Dar te rog să iei cuţitul de la gîtul mamei”.

Apoi:

„Cartea îi trepidează în mîini. O deschide la întîmplare. Trage aer în piept şi e gata să înceapă, cînd Nigel zice:
— Citeşte-o pe cea mai porcoasă. Ceva naşpa. Toată hotărîrea ei se evaporă. închide cartea.
— Nu pot, geme ea. Nu pot.
— Ba poţi. Altfel o să vezi ce-o să facă mîna mea. Vrei aşa ceva?
— Daisy, ascultă-mă. Citeşte-o pe aia pe care mi-o citeai mie, murmură Grammaticus. S-a uitat absentă la Grammaticus, dar brusc a părut că a înţeles”.

Daisy recită poezia cu o voce „răgușită și slabă”. Intrusul e nemulțumit: „Noo, face Baxter. Ia-o de la-nceput. N-am înţeles nimic. Absolut nimic...”. Fata recită poezia din nou. Și, pe măsură ce recită, în mintea lui Baxter se petrece o schimbare vădită. Exclamă nervos: „Mai citește-o o dată!”. Daisy consimte și spune poezia pentru a treia oară. Cînd termină, se așterne tăcerea.

Apoi:

„Baxter rupe tăcerea şi spune, surescitat:
— Tu ai scris asta. Tu ai scris-o.
E o afirmaţie, nu o întrebare. Daisy se uită la el şi aşteaptă.
— Tu ai scris-o, repetă el. Apoi adaugă, repede: E aşa de frumoasă. Ştii asta, nu? E aşa de frumoasă. Şi tu ai scris-o”.

Poezia l-a îmblînzit. Spre uluirea tuturor (și mai ales a lui Henry Perowne), nebunul a devenit om normal. Nu mai contează ceea ce a urmat. Nu e rostul meu să povestesc romanul...

În încheiere, aș preciza că Daisy nu citise cîtuși de puțin din cartea ei, care conținea și versuri deocheate. Poezia salvatoare (deloc „porcoasă”, veți vedea) aparține lui Matthew Arnold (1822 - 1888) și se numește Dover Beach. Leon Levițchi a tradus-o sub titlul Faleza Dover-ului:

Un fragment:

„Doar dinspre franjul spumei unde marea
Atinge malul argintat de lună
Se-aude hîrşîitul ce îl face
Pietrişul smuls de valuri şi din nou
Zvîrlit pe ţărm, un veşnic du-te-vino
În ritm încet şi larg ce sugerează
Pe ţărmul egean, Sofocle
– Sînt mii de ani de-atunci – l-a ascultat
Şi s-a gîndit la fluxul şi refluxul 
Mizeriei umane...”


P. S. În imagine: Miles William Mathis (n. 17 septembrie 1963): Nude Reading a Book.

Niciun comentariu: