vineri, 29 septembrie 2017

Nu spune unei femei că este frumoasă, fiindcă va trebui să-i spui asta și peste o sută de ani...





Am recitit nu de mult o piesă No (un text dramatic, deci) a/l lui Yukio Mishima. Piesa, care este un text foarte scurt, se numește Sotoba Komachi. O rezum aici pentru cei care nu au citit-o încă, fără a intra însă în amănunte. Poate un posibil cititor va voi s-o verifice, cu acest prilej, și nu vreau să-i stric plăcerea de tot. Despre ce este vorba?

Iată, foarte pe scurt, așadar, desfășurarea ei. Într-un parc se întîlnesc, ca din întîmplare, la lăsarea serii, o bătrînă (al cărei nume e, desigur, Komachi) și un poet. Cei doi intra în vorbă. Poetul reproșează bătrînei (a împlinit 99 de ani) că nu înțelege mistica nopții, fericirea celor care stau îmbrățișați pe băncile din jur, solitudinea exclusivă a tinerilor amanți. Are sufletul prea uscat și nu mai pricepe candoarea lumii. Bătrîna pare a nu da nici o atenție acestor reproșuri. Abia cînd poetul o întreabă ce a făcut și dacă a mai fost iubită cîndva, Komachi îi povestește o întîlnire, a ei, de altădată. Treptat, povestea devine reală.

Pe nebăgate de seamă, are loc o coborîre în spațiul misterios al iluziei. Ficțiunea se deschide brusc într-o altă ficțiune. Prezentul iluziei, mult mai pregnant, se insinuează, pe nesimțite, în iluzia prezentului. Este, și de aceasta dată, seară. Femeia se află alături de iubitul ei, căpitanul Fukakusa, la un bal, într-o clădire somptuoasă, sub policandre de lumini. Cînd bărbatul vrea să-i spună că este necuvenit de frumoasă, femeia, care e tînără, de astă dată, îi interzice complimentul, avertizîndu-l că, dacă va face altfel, va muri. Și că se vor vedea abia peste o sută de ani. Întîlnirea se va repeta aproape întocmai: vor fi din nou împreună, barbatul îi va repeta că e frumoasă, deși ea va fi atunci bătrîna și cu trupul veșted. Și, drept consecință, va muri.

Pe măsură ce femeia rememorează scena de bal, poetul retrăiește acea noapte, coboară în ficțiunea secundă, ca într-un labirint, și vrea să-i declare bătrînei că e, în realitate, o femeie de o amețitoare frumusețe. În pofida evidenței, el chiar o vede aievea de o frumusețe nespusă. Komachi îi repetă că va muri. Și că se vor întîlni abia peste o altă sută de ani. Dar poetul riscă orice și-i declară adevărul. La sfîrșitul piesei, bătrîna e din nou singură. Previziunea de altădată s-a împlinit.

Piesa lui Mishima mi s-a părut mereu, la fiecare lectură, o enigmă chinuitoare. La urma urmei, povestea lui nici nu are o soluție. Ambiguitatea piesei se păstrează, după fiecare lectură, intactă. Nici una nu-i poate anula taina. În ciuda eforturilor mele, enigma persistă. I-am propus de-a lungul vremii o mulțime de explicații. Nici una nu m-a adus mai aproape de adevăr. Poate că Yukio Mishima a vrut să spună ca există dintotdeauna, în lume, o singură femeie și un singur bărbat. Și că pentru acest bărbat femeia iubită va rămîne mereu la fel de frumoasă, în pofida timpului, a morții și a evidenței. Că există, de fapt, o singură iubire. Și că de la început, pe scena lumii se joacă mereu, sub alte măști, aceeași piesă No: cineva observă frumusețea iubitei, sesizează un înțeles peren, încearcă să-l formuleze și moare, așa cum i s-a prezis deja de către aceeași (și totuși mereu alta) femeie. Un avatar al său va proceda la fel. Un avatar al său va muri...

Dar de ce iubirea, frumusețea și moartea stau mereu împreună, nimeni nu poate spune… Deși are sînul moale, pielea flască, fața adînc ridată, femeia iubită continuă să fie frumoasă, ea este veșnic frumoasă. Fiind o consecință inevitabilă a iubirii, frumusețea durează, bineînțeles, cît iubirea. Prin urmare, iluzia e întotdeauna mai puternică decît evidența, fiindcă evidența înseamnă numai ceea ce se vede; iar ceea ce se vede nu epuizează nici universul și nici adevărul. Dar și acest înteles mi se pare precar.

Ca atare, îmi propun să recitesc piesa lui Mishima peste o sută de ani. Sînt sigur că o voi găsi la fel de frumoasă, chiar dacă semnificația de atunci va fi cu siguranță alta decît semnificația pe care i-am găsit-o acum.

O ultimă observatie. Ca si problema de matematică, o parabolă deține, de obicei, o unică soluție: semnificația. Firește, căile de a accede la soluție sînt multiple. Cea mai firească este și cea mai simplă. Dar la capătul căutării, cu oarece efort, soluția poate fi găsită. Problema provine dintr-o complicație deliberată a datelor inițiale. Cu puțină ingeniozitate, oricine o poate rezolva. Remarc însă că piesa lui Mishima nu intră nicidecum în definiția parabolei. Fiindcă nu are nici o soluție (sau are o infinitate de semnificații), piesa lui nu este, propriu-zis, o parabolă. În asta constă diferența. Odată descifrată, parabola își pierde misterul. Problema nu mai prezintă nici un interes.

Enigma propusă de Mishima, în textul său, rămîne însă, pentru oricare cititor, neștirbită, precum frumusețea ascunsă a bătrînei Komachi. Adevărul nu pretinde să străbați o cale anume pînă la el. Intuiția sa e întotdeauna directă și imediată.

P.S. Am spus că în parc poetul se întîlnește în mod aproape întîmplător cu bătrîna. Oricine poate observa, chiar din articolul meu, că m-am înșelat. În piesa lui Mishima, nu există hazard. Și nu am spus foarte limpede că, la capătul declarației lui, poetul moare. Vestirea femeii s-a împlinit. Și se va împlini întocmai ori de cîte ori poetul o va întîlni pe Komachi...

[vineri, 7 ianuarie 2005]

P. P. S. În imagine: Utamaro Kitagawa (1750 - 1806), Bijin Combing Her Hair.

Niciun comentariu: