luni, 25 septembrie 2017

Cinci chestii pe care le pricepi abia după ce ți-a crescut o barbă pînă la brîu, fiindcă sînt foarte subtile



După ce citești muuuult, muuuuult și îmbătrînești de atîta citit, faci o barbă albă pînă la brîu, deci, tocmai atunci pricepi (cam tîrziu) cîteva chestii foarte simple, pe care, de altfel, le știau toți cu excepția ta. Și anume:

1. Că autorii care îți plac cel mai mult (și pentru care ai fi în capabil să faci moarte de om și să devii un serial killer) nu plac tuturor în exact aceeași măsură. Ofer numai două exemple dintr-o mie: Philip Roth și Kurt Vonnegut. Tu mori de plăcere citind Teatrul lui Sabbath (despre care ai discutat în repetate rînduri), iar LuciaT scrie negru pe alb, aici, cum că proza lui Roth n-a făcut-o niciodată să cadă pe spate. Se referă la Viața mea de bărbat (Polirom, 2008), dar orișicîtuși, gheara leului se simte pretutindeni, nu doar în Teatrul lui Sabbath și în Pastorala americană... În schimb, tu nu cazi pe spate cînd citești Clarice Lispector, de-o pildă, ceea ce reprezintă o mică bizarerie în istoria mondială a receptării. Americanii o citesc în spasme...

2. Mai pricepi și că, în România (dar putem numi și Bulgaria, Serbia, Slovenia sau Kosovo), oricît de senzaționale ar fi / ar părea, cărțile următorilor autori, ele nu vor deveni niciodată bestseller: Philip Roth și Kurt Vonnegut (dacă tot i-am pomenit la punctul 1), Vladimir Nabokov, Alice Munro și, la urmă, dar nu în ultimul rînd, însuși Roberto Bolaño. Nici Saramago nu s-a bucurat de cine știe ce succes. În zadar vor sări cititorii autohtoni să mă contrazică, în zadar îmi vor arăta cărțile pe Facebook, într-un selfie livresc (mîna ținînd strîns cartea, degetul mijlociu pătrunzind gingaș între pagini), în zadar vor striga și vor sălta de enervare, barba mea albă îmi dă tot dreptul să susțin opiniuni ferme și să cred în tăria lor axiomatică.

3. Decurge în chip absolut necesar din 2. În România, nu e posibil un bestseller, fiindcă în România (spre deosebire de China, Rusia, Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Japonia și altele) nici o carte nu se poate vinde într-un tiraj mai mare de 15 mii de bucăți. Pentru un editor autohton, valah de-ai noștri, un tiraj de două mii este o fericire, la trei mii face apoplexie. Excepțiile pot fi numărate pe degete. Cînd producția de carte din România reprezintă doar un sfert din producția editurii Gallimard, problema unui bestseller nici nu se mai pune.

4. Nu decurge din 3, dar îi urmează îndeaproape. Mai pricepi, în încheiere, că oricît umor ar avea autorul și oricîtă vervă narativă, el nu va reuși un roman cu adevărat bun decît dacă va avea și o miză. Citesc Sirenele de pe Titan de Kurt Vonnegut, mă distrez de minune (umorul prozatorului e sclipitor, satira lui e magistrală) și, în același timp, îi înțeleg pe criticii americani din 1959, care au strîmbat din nas și au considerat-o o carte numai bună de a fi trecută pe o listă de nominalizări la premiul Hugo (pentru romane SF). Și cam atît. Premiul a revenit, firește, altcuiva. So it goes...

5. Pricepi, în sfîrșit, că mulțimea lecturilor (și subțirimea lor) nu te-au făcut mai descurcăreț în viață, tot un bleg ai rămas, alții au mașini și vile în Bîrnova, tu ai un simplu guturai...


P. S. În imagine: Jeanne Lorioz (n. 1954 - ), Liseuses. Et autres dames.

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

Punctul 1. Se întâmplă ca lista dumneavoastră să fie și lista mea de preferințe, excepție face Alice Munro, pe care n-am citit-o. S-ar zice că avem gusturi asemănătoare, mi-e frică să spun identice, iar ăsta chiar că e un miracol. Și chiar dacă sunteți sceptic și agnostic, deci din principiu nu credeți în miracole, trebuie să acceptați că unul s-a întâmplat deja, pe neașteptate!
Sunt de acord cu punctul 2.
Punctul 3. Sunt curios ce tiraj or fi avut cărțile vedetelor media Andreea Esca, Mihaela Rădulescu și ale doamnei care a scris Fluturi sau ceva în genul ăsta (iertat să-mi fie lapsusul!) Posibilitatea apariției unui bestseller în România e la fel de mare ca probabilitatea existenței vieții inteligente pe Marte sau pe Titan, dar cum am stabilit la punctul 1, miracolele nu doar că există dar au proprietatea de a apare exact când nu te aștepți, așa că cine știe?
Apropo de romanul lui Vonnegut, n-am înțeles ce-ați vrut să sugerați când ați spus că un roman bun trebuie să aibă o miză. După părerea mea, un roman bun nu trebuie să corespundă unor restricții sau tipare, și nici să răspundă nu știu căror așteptări facile sau nebuloase.
N-aveti mașini și vile în Bârnova, probabil că ăsta e un handicap dureros și recurent, nu e prima oară când vorbiți despre acest subiect (așa am aflat și eu de existența acelui cartier de fițe, dacă asta o fi), dar liniștiți-vă, presupun că ei n-au guturai și nici blog.

Valeriu Gherghel spunea...

Din câte știu, Andreea Esca și MR, cam 20 de mii de exemplare. S-ar putea să exagerez.


În legătură cu Sirenele de pe Titan: înzestrările lui Vonnegut sunt la apogeu (ironie, inventivitate, invenție etc., era tânăr, avea 37 de ani), dar romanul mi se pare o glumă. Intriga mă amuză și cam atât. Nu pot scăpa de senzația asta (a glumei). Sigur, nu e un SF propriu-zis, e o parodie. Criticii spun că este (și) o meditație despre liberul arbitru, dar n-am găsit nici o pagină care să corespundă caracterizării.


La Bârnova nu sunt fițe, e o mănăstire de călugări foarte cuvioasă :)))