miercuri, 23 octombrie 2019

Există oare plăceri care nu sînt vicii? Seneca ar fi răspuns negativ

Orice plăcere este un viciu, cred filosofii stoici (în unanimitate) și subliniază, la rîndu-i, Seneca într-o scrisoare către Lucilius, pe la anul 64 e. n.
Generalizarea mi se pare mult prea îndrăzneață, chiar dacă filosofii și-au făcut un viciu (neapărat plăcut!) din ea. Numai o parte dintre plăceri țin(e) propriu-zis de viciu - care este oricum o problemă de grad, nu de esență. Viciosul exagerează. Este viciu tot ceea ce depășește măsura. Viciul este o perseverență...

Socot, așadar, că există plăceri care nu au nimic de a face cu viciul.

Dau un exemplu banal: plăcerea trezită de frumosul artistic. În fața unui portret de Leonardo da Vinci, în fața unui peisaj, plăcerea privitorului nu are nimic vicios. De altfel, frumosul poate fi definit precum o face, în Istoria frumuseții, Umberto Eco: „un bine care nu stîrnește dorința”.

Oare de ce nu s-a gîndit Seneca la plăcerile de ordin estetic, la plăcerile pure de orice conținut carnal? Dintr-un motiv cuvios (în sens etimologic, termenul „cuvios” înseamnă întemeiat), dezvăluit deja într-o însemnare mai veche. Pentru că nici nu putea. Frumosul estetic, frumosul gratuit reprezintă invenții recente.

În vremea lui Seneca, nimic nu era gratuit. Nici măcar o statuie a Venerei. Sau, mai ales, o statuie a Venerei care avea în primul rînd o finalitate religioasă. Grecul și romanul care se opreau în fața Venerei nu simțeau nici o plăcere (licită ori ilicită), fiindcă nu percepeau încă frumusețea statuii. Nu frumusețea ei îi punea pe gînduri. Pare curios, dar așa stau lucrurile...

Mă opresc aici, deși simt că m-am exprimat prea succint. Voi reveni. În orice caz, în pofida venerabilei credințe a stoicilor, există plăceri numeroase care nu sînt cîtuși de puțin vicii. Plăceri de care putem abuza...

P. S. În imagine: Léon Perrault (1832 - 1908), Vénus à la Colombe (1908).

marți, 22 octombrie 2019

Gustave Flaubert. O fericire mai presus de orice fericire


Mulți pretind că poarta pe unde se intră în Grădina deliciilor are o inscripție de felul următor: „Numai dacă iubești, poți fi fericit”. Așa să fie oare?
În mare grabă am încropit un răspuns. Da, m-am gîndit si eu la iubire. Chiar mai des decît vă închipuiți. Ne face ea, iubirea, cu adevărat fericiți? Mai fericiți? Și dacă da, pentru cît timp? Cîtă vreme durează oare o iubire? Un an, doi, trei? Mai puțin? Mai mult? Putem iubi o singură persoană toată viața? Mai multe? Cîte iubiri adevărate încap într-o singură viață? Fericirea este un orgasm? Ceva similar cu orgasmul? Cîte secunde durează? 3, 4, 5? Una singură? Este trupească, hylică sau pneumatică?

Pe de altă parte. Putem fi fericiți în singurătate? Flaubert arată că da. Dar nu sînt deloc sigur că exemplul lui e infailibil, sacrosanct și că nu poate fi pus în discuție. Poate fi pus în discuție foarte bine. Eu chiar asta am vrut. Să pun exemplul lui Flaubert in discuție. A, da, recunosc, am pornit și de la o experiență personală. Pe cînd lucram la Breviarul sceptic, am trăit, uneori, momente de euforie solitară. Găsisem ceva interesant. Exprimasem bine ideea. Mi s-a întîmplat asta destul de rar, firește. Dar le-am trăit, le-am trăit, nu le mai pot nega. Știu ce înseamnă un astfel de moment. Știu la ce se referea Flaubert. Dar nu mă compar, Doamne ferește, cu Flaubert... Asta mi-ar mai trebui...

Și dacă tot l-am pomenit pe Gustave Flaubert, să-i dăm și lui cuvîntul, fiindcă e cel mai îndreptățit să vorbească despre sine: 
„Peste un sfert de oră, s-a schimbat totul; îmi bate inima de bucurie. Miercurea trecută am fost obligat să mă scol să-mi caut batista; îmi curgeau lacrimile pe obraz. Mă înduioșasem eu însumi scriind, aveam o voluptate plină de delicii, izvorîtă și din emoția ideii mele, și din fraza care o exprima, și din satisfacția de a o fi găsit... Sînt, în ordinea asta, emoții mai înalte: acelea în care elementul sensibil nu intră cu nimic. Ele depășesc atunci virtutea în frumusețe morală... Am întrevăzut cîteodată (în zilele mele mari cu soare), la lumina unui entuziasm care îmi înfioară pielea de la tălpi pînă la rădăcina părului, o stare de spirit astfel superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă” (p.108, 24 aprilie 1852, Scrisoare către Louise Colet).
Flaubert a redactat această epistolă pe cînd lucra la Madame Bovary.

luni, 21 octombrie 2019

De la Ovidiu la Paul Zumthor. Alte bibliografii erotice.


Am cules din biblioteca personală (și nu numai) încă o bibliografie (chiar două) a(le) iubirii. M-am rezumat, deocamdată, la traduceri. În același timp, am vrut să verific și autorii români care ilustrează tema iubirii. Am descoperit, din păcate, un adevărat deșert. Pentru a vă convinge, vă rog să priviți mai jos...

                                     A. Traduceri
  1. *** Amor şi sexualitate în Occident, traducere de Laurenţiu Zoicaş, Bucureşti: Editura Artemis, sine anno, 255p. Un grupaj substanțial de articole şi studii semnate în special de autori francezi pe teme care ţin de iubire: homosexualitatea în Grecia antică, la Roma etc.; iubirea-pasiune cîntată de trubadurii medievali; marchizul de Sade; boli venerice (maladia franceză), boli sexuale în modernitate etc.
  2. Andreas Capellanus, Despre iubire, ediţie bilingvă, traducere de Eugenia Cristea, Iaşi: Polirom, 2012. Tratatul unui misogin.
  3. Aries, Philippe & Duby, Georges (coordonatori), Istoria vieţii private, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994-1997, 10 volume. Cîteva volume, 2-5, se referă la viaţa „privată” în EM, la moravurile sexual-amoroase.
  4. Barthes, Roland, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, traducere de Sorina Dănăilă, Chișinău: Editura Cartier, 2007, 256p.
  5. Bataille, Georges, Erotismul, traducere de Dan Petrescu, Bucureşti: Editura Nemira, 1997.
  6. Brès, Yvon, Psihologia lui Platon, traducere de Mihaela Alexandra Pop, București: Humanitas, 2000. Util este, desigur, întregul volum, dar mai ales capitolul intitulat „Iubirea educatoare” (pp.235-285). Există două utilizări ale iubirii: una contemplativă, cealaltă poetică. Prima deschide spre Frumos și divin; a doua deschide spre universul limbajului, spre poetic. Aceasta este rațiunea simpatiei filosofului pentru Sappho: a folosit pasiunea erotică pentru a cînta iubirea. Erosul a devenit poezie.
  7. Bruckner, Pascal & Finkielkraut, Alain, Noua dezordine amoroasă, traducere de Luminiţa Brăileanu, Bucureşti: Editura Nemira, 1995.
  8. Culianu, Ioan Petru, Eros și magie în Renaștere. 1484, traducere de Dan Petrescu, București: Editura Nemira, 1994.
  9. De Libera, Alain, „Sex şi timp liber”, in Gîndirea Evului Mediu (capitolul IV), traducere de Mihaela şi Ioan Zgărdău, Timişoara: Editura Amarcord, 2000, pp.115-176. Iubirea și cenzorii ei (pp.168-9). Despre Andreas Capellanus etc.
  10. Delumeau, Jean, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, traducere de Modest Morariu, Bucureşti: Editura Meridiane, 1986, 2 vol. În volumul 2: Agenţii lui Satan: Femeia.
  11. De Rougemont, Denis, Iubirea şi Occidentul, Bucureşti: Editura Univers, 1987, 482p. Lucrare clasică. Autorul propune ipoteza că trubadurii - sub influenţa ereticilor cathari - au impus, în Evul Mediu, o nouă specie erotică: iubirea-pasiune.
  12. Duby, Georges, Evul Mediu masculin, traducere de Constanţa şi Stelian Oancea, Bucureşti: Editura Meridiane, 1992, 286p. Căsătoria în Evul Mediu. Scrisori episcopale despre iubirea dintre soţi. La ce trebuie să se gîndească o contesă cînd face sex. Abstinenţa şi castitatea. Dragostea cavalerească etc.
  13. Duby, Georges, Doamnele din veacul al XII-lea, traducere de Maria Carpov, Bucureşti: Editura Meridiane, 2000, 344p. Figuri feminine în Evul Mediu: Alienor, Marie de Champagne etc. Iubirea dintre Abelard şi Heloisa.
  14. Elias, Norbert, Procesul civilizării, traducere de Monica-Maria Aldea, 2 vol., Iaşi: Polirom, 2002. Civilizarea în dormitor.
  15. Finkielkrat, Alain, Înțelepciunea dragostei, traducere de Margareta Gyurcsik, Timișoara: Editura de Vest, 1994. Despre Fiara din junglă (35 -36).
  16. Finkielkrat, Alain, Și dacă dragostea ar dăinui, traducere de Vlad Russo, București: Humanitas, 2015, 151p.
  17. Foucault, Michel, Istoria sexualităţii: 1. Voinţa de a cunoaşte; 2. Practicarea plăcerilor; 3. Preocuparea de sine, traducere de Beatrice Stanciu şi Alexandru Onete, Timişoara: Editura de Vest, 1995. Un clasic.
  18. Hugo din Saint Victor, „Despre substanţa dragostei”, in Meditaţii spirituale, traducere de Miruna şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2005, pp.75-85.
  19. Hugo din Saint Victor, „Ce trebuie iubit cu adevărat”, in Meditaţii spirituale, traducere de Miruna şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2005, pp.86-91.
  20. Ibn Hazm Al-Andalusi, Colierul porumbiței: Tratat despre dragoste și îndrăgostiți, traducere Grete Tartler, București: Humanitas, 2012.
  21. Klapisch-Zuber, Christiane, „Femeile şi familia”, in Jacques Le Goff (ed.), Omul medieval, traducere de Ingrid Ilinca şi Dragoş Cojocaru, Iaşi: Polirom, 1999, pp.261-284.
  22. Laqueur, Thomas, Corpul şi sexul. De la greci la Freud, traducere de Narcis Zărnescu, Bucureşti, Humanitas, 1998, 295p. Reprezentări ale corpului, sexului, anatomie imaginară etc.
  23. Le Goff, Jacques, Imaginarul medieval, traducere de Marina Rădulescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1991, 462p. Iubirea în romanele din ciclul arthurian; refuzul plăcerii.
  24. Marrou, Henri-Irénée, Trubadurii, traducere de Sorina Bercescu, Bucureşti, Editura Univers, 1983, 179p. Despre poeții occitani. Dragostea curtenească.
  25. May, Simon, Istoria iubirii, traducere de Dana Ionescu. București: Editura Nemira, 2014, 368p. 
  26. Muchembled, Robert, Pătimiri ale femeilor în vremea reginei Margot. 1553-1615, Chişinău: Editura Cartier, 2005. 
  27. Muchembled, Robert, Orgasmul şi Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al XVI-lea pînă în zilele noastre, traducere de Liviu Papuc, Chișinău: Editura Cartier, 2006. „Cred că o reprimare foarte puternică a apetiturilor carnale s-a instalat în chiar inima civilizaţiei noastre pe la mijlocul secolului al XVI-lea, necedînd cu adevărat teren decît începînd cu anii 1960” (16). 5 veacuri de reprimare a plăcerilor.
  28. Marías, Julián, Educaţia sentimentală, Iaşi, Editura Junimea, 2000. „Iubirea curtenească şi interpretarea femeii” (capitolul VII, pp.74-84).
  29. Nygren, Anders, Eros și agape. Prefaceri ale iubirii creștine, traducere de Wilhelm Tauwinkl, București: Humanitas, 2019.
  30. Onfray, Michel, Prigoana plăcerilor. Edificarea unei erotici solare, traducere de Emanoil Marcu, București: Humanitas, 2012.
  31. Ortega y Gasset, José, Studii despre iubire, traducere de Sorin Mărculescu, Bucureşti: Humanitas, 1995. Texte redactate de Ortega în anii 20-30 ai secolului trecut. Ca întreg, cartea a apărut în 1939.
  32. Parret, Herman, Sublimul cotidianului, traducere de Magda Jeanrenaud, București: Editura Meridiane, 1996, 236p.
  33. Paz, Octavio, Dubla flacără: Dragoste şi erotism, traducere de Cornelia Rădulescu, Bucureşti: Humanitas, 1998.
  34. Platon, Banchetul; Marsilio Ficino, Asupra iubirii, traduceri de Cezar Papacostea şi Nina Façon, Timişoara: Editura de Vest, 1992.
  35. Quignard, Pascal, Sexul şi spaima, traducere de Nicolae Iliescu, Bucureşti, Editura Univers, 2000, 191p. Morala sexuală a creştinismului. Reprimarea placerii.
  36. Richard de Fournival, Bestiarul iubirii, ediție bilingvă, traducere de Anca Crivăț, Iași: Polirom, 2006, pp.81-131. Volumul mai cuprinde Fiziologul latin.
  37. Süskind, Patrick, Despre iubire si moarte, traducere de Ionut Budascu, București: Humanitas, 2006.
  38. Talbot, Alice-Mary, „Femeia”, in Guglielmo Cavallo (ed.), Omul bizantin, traducere de Ion Mircea, Iași: Polirom, 2000, pp.137-166.
  39. Verdon, Jean, Dragostea în Evul Mediu. Trup, sexualitate și sentiment, traducere de Dana-Ligia Ilin, București: Humanitas, 2009.
  40. Vigarello, Georges, O istorie a frumuseţii. Corpul şi arta înfrumuseţării din Renaştere pînă în zilele noastre, Chişinău, Editura Cartier, 2006. Cf. şi recenzia Simonei Sora, „Frumuseţea obligatorie”, Dilema veche, an IV, 26 ianuarie – 1 februarie 2007, nr.155, p.15.
  41. Yalom, Marilyn, Inima îndrăgostită. O istorie neconvențională a iubirii. traducere de Florența Simion, București: Editura Nemira, 2019, 326p.
  42. Zumthor, Paul, Încercare de poetică medievală, traducere de Maria Carpov, Bucureşti: Editura Univers, 1983. Despre erotica şi lirica trubadurilor. Romanul Trandafirului.



                               B. Bibliografie autohtonă
  1. Paleologu, Alexandru, „Despre prietenie”, in Despre lucrurile cu adevărat importante, Iași: Polirom, 1997, pp.33-43.
  2. Papahagi, Marian, Eros şi utopie, Bucureşti: Cartea Românească, 1980, 189p. Studiul intitulat „Educaţia sentimentală”.
  3. Papahagi, Marian, Intelectualitate şi poezie, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1985. Lirica erotică la poeții italieni de dinainte de Dante.
  4. Ursa, Mihaela, Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă, Bucureşti: Cartea Românească, 2012.
      
       Alte Bibliografii erotice:


P. S. În imagine: 1. Afrodite tiene per mano Eros punito. Pompeii, 30 a. Ch. 2. 

duminică, 20 octombrie 2019

Jude Morgan. Primele 1564 de enigme din viața lui Shakespeare


Jude Morgan a străbătut, neîndoios, o bibliografie imensă. Aproape orice detaliu din cartea lui poate fi controlat. Firește, ar fi o naivitate să crezi că dincolo de ficțiunea din Viața secretă a lui William Shakespeare e mai puțină ficțiune, că există o biografie reală. Totul ține de credință și de suspendarea temporară a neîncrederii. Nu știm mare lucru despre Will. Și nici nu vom ști.

În definitiv, s-au păstrat numai 6 semnături ale bardului, o dată aproximativă a nașterii și una la fel de aproximativă a morții, o lespede de mormînt (în catedrala Sfînta Treime din Stratford-upon-Avon, a doua de la stînga, cum privești spre altar), care nici nu a avut (măcar o vreme) numele dramaturgului înscris pe ea. Nu s-au păstrat nici manuscrise, nici scrisori, nici un portret autentic, nici obiecte personale, nimic-nimic. A pretinde, așadar, că știi cine a fost și cum a trăit William Shakespeare este o iluzie. Dar în această iluzie există loc pentru altele. 

Viața secretă a lui William Shakespeare este, deci, o fantezie verificabilă. Titlul constituie, mă gîndesc, o provocare ironică. Nu există nici o viață reală, manifestă, publică a lui Will, deci, nu poate exista nici o viață secretă. Există, în schimb, o sumă de ipoteze cu privire la biografia lui Shakespeare. Nici una dintre ipoteze nu va deveni o certitudine.

Așadar, romanul biografic al lui Jude Morgan este o ipoteză bazată pe un șir de ipoteze, bazat la rîndul lui pe alt șir de ipoteze etc. Dar șirul ipotezelor, oricît de lung și numeros ar fi, nu poate sprijini decît tot o ipoteză. Cu toate acestea, pentru a construi o ipoteză personală, ai nevoie de ipotezele altora. Jude Morgan așa a procedat. A rezultat un text interesant.

În cartea sa, autorul nu vorbește prea des despre miasme, mirosuri și miresme. Nici nu prea avea de ce, trebuie să fim discreți. În 1600, Londra mirosea urît. Și oamenii la fel. O singură dată, Jude Morgan caracterizează un personaj episodic așa:
„Această tînără cu spinarea dreaptă purta doar parfumul trupului ei” (308)
Afirmația e ambiguă. În definitiv, nu ne spune în ce fel mirosea fata: a levănțică, a pătrunjel, a scorțișoară, a bere, a usturoi. Dacă e să vorbim franc, ea nici nu putea mirosi frumos. În vremea lui Shakespeare, oamenii se spălau rar. Și cu teamă.


Despre regina Isabella / Isabel / Ysabel / Sabela I a Castiliei (1451 - 1504) se știe că a făcut baie numai de două ori în viață: o dată cînd s-a născut, la botez, și a doua oară înainte de a se căsători cu Ferdinand al II-lea de Aragon, în 1469. Elizabeth I a Angliei și Irlandei (1533 - 1603) a făcut un progres incredibil. I-a mărturisit ambasadorului Veneției că se spăla o dată pe lună fie că avea nevoie, fie că nu: „I take a bath once a month, whether I need to or not”. Medicii dezaprobau obiceiul ei. Tatăl ei, regele Henric al VIII-lea, nu se spăla deloc. Nutrea o veche aversiune față de mofturile străinilor. Considera spălatul o practică mult prea franțuzească, frivolă, too french.


Opinia unanimă a doctorilor era că apa îndepărtează unele secreții firești (și benefice) ale pielii. Aceste substanțe își au rostul lor precis (stabilit încă de Creator), protejează trupul de boli, închid porțile. Cînd trupul este curat, porii rămîn larg deschiși și agenții morbizi pot pătrunde nestingherit în cetățuie.

Nici mai tîrziu baia nu a devenit o obsesie, cel puțin pentru bărbați. Napoleon I îi scria Josephinei: „Peste cinci zile, mă întorc în Paris. Nu te mai spăla...”. Credința împăratului era că mirosul natural al femeii reprezintă afrodisiacul perfect.

Mă întorc la romanul lui Jude Morgan și spun doar atît: Mi-a plăcut. În pofida recenziilor negative de pe Goodreads.
Jude Morgan, Viața secretă a lui William Shakespeare, traducere de Adriana Voicu, București: Nemira, 2019, 640p., 39, 99 lei.

Pe curioși îi trimit la cartea redactată de Katherine Ashenburg, Clean: An Unsanitised History of Washing, Profile Books, 2008, 368p.

             Alte însemnări cu privire la Shakespeare și epoca lui:
P. S. În imagine: 1. The Chandos Portrait (1600 -1610). 2. Un posibil portret al reginei Isabel Católica. În retablul La Virgen de la Mosca / Sagrada Familia con Santa Magdalena y Santa Catalina. 3. William Scrots, Elizabeth I when a Princess (c 1546).

sâmbătă, 19 octombrie 2019

Georges Vigarello. Istoria frumuseţii feminine povestită bărbaţilor



Are frumosul corporal o istorie sau este, de fapt, o realitate pur subiectivă şi anistorică? Dar eternul (farmec) feminin? La aceste întrebări a încercat să răspundă savantul istoric Georges Vigarello în lucrarea intitulată O istorie a frumuseţii. Corpul şi arta înfrumuseţării din Renaştere pînă în zilele noastre.
În treacăt fie spus: Vigarello este un specialist în studiile despre corporalitate. Este coautor al unei masive Istorii a corpului. A coordonat volumul întîi, De la Renaștere la Epoca Luminilor. Georges Vigarello a scris, de asemenea, o istorie a igienei, dar şi una a „violului” (în sensul larg al cuvîntului). Pentru Vigarello corpul uman are, negreşit, o istorie. Ca şi frumuseţea lui, ca şi atitudinile noastre faţă de corp.

Frumuseţea trupească pare a fi, totuşi, o „invenţie” a Renaşterii, care înregistrează, acum, „o sporire a atenţiei faţă de dimensiunea fizică” (sau corporală) a lumii şi a făpturilor care o populează. Antichitatea şi Evul Mediu (cu unele excepţii) privesc mai cu seamă partea de sus a corpului. Sau, de cele mai multe ori, încearcă a privi în lăuntrul său, căutînd sufletul imaterial. Frumuseţea, cred pustnicii, e înainte de orice de ordin sufletesc şi spiritual, nu sensibil. Dacă este frumos, sufletul îşi pune, obligatoriu, amprenta asupra corpului, spiritualizîndu-l. Frumosul se ghiceşte, nu se contemplă. Preferabil este frumosul sufletului. Iar acesta nu se vede cu ochii. 




Nu peste mult, concepţia se modifică şi cutare teolog medieval, mai cutezător, apreciază la femei nu numai sufletul încăpător, dar şi părul împletit în cosiţă. Cu toate acestea, abia începînd cu secolul XIX, ochii se opresc şi asupra „părţii de jos” a trupului. 


Georges Vigarello examinează cu egală atenţie tratatele cu privire la frumuseţe, dar şi „blazoanele corporale” din Renaştere, portretele literare din secolele ce au urmat, literatura şi publicaţiile destinate, în contemporaneitate, sexului „slab”. Unde-i bărbatul care n-a tras un ochi prin Elle? Observînd istoria, savantul constată o vădită evoluţie a paradigmei frumosului. În timp ce frumuseţea medievală presupune „chipul simetric şi alb, sînii marcaţi, talia mică”, frumuseţea modernă cere „senzualitate, hedonism, eficienţă”. Frumuseţea medievală e definită aşadar prin atribute statice. Frumuseţea modernă impune atribute dinamice, active. Ea nu mai este o pură gratuitate picturală, fiind în acord cu dorinţa de emancipare a femeii.

Dar ruptura cea mai marcată se petrece îndată după primul război mondial, în deceniul al treilea al vreacului trecut. Idealul frumosului acum se schimbă, de fapt. După noul canon, femeia frumoasă este, întîi de toate, femeia înaltă, caracterizată în revistele de specialitate drept „corpul liană cu picioare interminabile”. Trupul planturos, în formă de S, trupul leneş, este înlocuit de silueta înaltă, subţire, alertă, „în chipul literei Aleph”, cum e caracterizată încă în poveştile medievale din O mie şi una de nopţi... Mutaţia poate fi descifrată şi în portretele feminine din romanul lui Proust, sau în Adela lui G. Ibrăileanu. Ficţiunea romanescă influenţează, prin urmare, atît comportamentul feminin, cît şi idealul modern de frumuseţe. Tot în anii ’20, aminteşte Georges Vigarello, femeia renunţă la plete, la coamă, spre uluirea conservatorilor… 



Mai mult: în acest deceniu al transformărilor marcate, femeile ies la plajă şi fac „băi de soare”. Căci soarele duce la „înflorirea frumuseţii”, după cum se afirmă într-un număr, din 1935, al revistei Votre beauté. Costumul de baie se simplifică, rănind pudoarea unui G. Călinescu, care îşi exprimă revolta şi dispreţul, într-o vestită „Cronică a mizantropului”. Dar mutaţia idealului de frumos e dirijată, în primul rînd, de industria cinematografică. Vizita în „camera obscură” de cinema modifică radical percepţia frumuseţii corporale, atitudinea femeilor faţă sine şi faţă de bărbat, dar şi noţiunea însăşi de iubire. Vedetele vremii sînt neuitatele Greta Garbo şi Marlene Dietrich… Aş încheia printr-o observaţie nevinovată: dacă frumuseţea este întotdeauna ilustrată de femei, istoria frumuseţii o scriu, în special, bărbaţii.

Georges Vigarello, O istorie a frumuseţii. Corpul şi arta înfrumuseţării din Renaştere pînă în zilele noastre, traducere de Luana Stoica, Chișinău: Editura Cartier, 2006.

Nu mă pot abţine să nu recomand, cu acest prilej, şi lucrarea lui Robert Muchembled, Orgasmul şi Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al XVI-lea pînă în zilele noastre, apărută la aceeaşi editură Cartier. Dar care va fi fiind legătura dintre frumos şi plăcere, nu are rostul să mai întreb.


P. S. În imagini: 1. George Frederic Watts (1817 - 1904), Hope, first version (1885). 2. William Bouguereau (1825 - 1905): Nu assis (1884). 3. Giovanni Bellini (c.1430 - 1516), Giovane donna nuda allo specchio, Naked Young Woman in Front of the Mirror (1515).  4. Gustave Courbet (1819 - 1877), Femme nue avec chien / Portrait de Léontine Renaude (1868).  

joi, 17 octombrie 2019

Franz Kafka. O solie de la împărat



În eseul „Kafka şi precursorii săi”, Jorge Luis Borges (1899 – 1986) afirmă că romanul Castelul ar fi o formă modernă şi dezvoltată a vechiului paradox, care vorbeşte despre întrecerea „atletică” dintre Achille şi broasca ţestoasă. Mult mai aproape de litera şi spiritul paradoxului elin este, în schimb, parabola lui Franz Kafka (1883 – 1924), intitulată „O solie de la împărat”. O voi reproduce mai jos, într-o traducere personală:
          „Împăratul – aşa se spune – ţi-a trimis, ţie, insul neînsemnat, jalnicul său supus, umbră becisnică, fugită din faţa soarelui împărătesc pînă în cea mai îndepărtată depărtare, ţie anume ţi-a trimis cu limbă de moarte solie împăratul. I-a poruncit trimisului să stea în genunchi lîngă patul său şi i-a şoptit la ureche solia; şi într-atîta ţinea la ea, încît i-a cerut solului să i-o mai spună o dată la ureche. Pe urmă a clătinat din cap adeverind cele spuse. Şi, în faţa tuturor celor care asistau la moartea sa - toate zidurile ce stinghereau vederea au fost dărîmate şi pe scările de onoare, care suie largi şi înalte, stau în cerc mai marii împărăţiei - în faţa tuturor acestora a poruncit solului să plece. Trimisul a pornit de îndată la drum. E un bărbat puternic, care nu ştie ce-i oboseala; întinzînd cînd un braţ cînd altul, el îşi croieşte drum prin mulţime; cînd întîlneşte vreo piedică, îşi arată pieptul, pe care stă desemnat semnul soarelui; înaintează ca nimeni altul de lesne. Însă mulţimea este atît de mare; sălaşurile ei sînt fără sfîrşit.

          Dacă s-ar vedea deodată în cîmp deschis, ar veni ca în zbor şi curînd ai auzi în uşă grozava lovitură a pumnilor săi. Pe cînd aşa, cît de zadarnic se osteneşte el; încă se mai strecoară cu greutate prin încăperile palatului interior; niciodată nu va trece de ele; şi chiar dacă ar izbuti, tot nu i-ar fi de folos; ar trebui să lupte ca să coboare scările; şi chiar dacă ar izbuti, tot nu i-ar fi de folos; ar mai rămîne de străbătut curţile; şi după curţi, al doilea palat, cel care-l cuprinde pe primul; şi din nou scări şi curţi; şi din nou un palat; şi tot aşa, de-a lungul a mii şi mii de ani; şi dacă, în fine, ar da buzna prin ultima poartă - însă asta nu-i va izbuti niciodată, dar niciodată – atunci i-ar sta mai întîi în faţă oraşul de scaun, centrul lumii, plin de toată drojdia ei. Însă nimeni nu străbate pe aici, mai ales dacă poartă cu sine solia unui mort.

          – Tu stai însă în faţa ferestrei şi visezi la ea, cînd se lasă seara”.


             Alte însemnări despre Kafka:
P. S. În imagine: Remedios Varo Uranga (1908 - 1963), Hacia la torre (1960).

Martin Buber şi parabola celor 50 de porţi



Filosofia constă, în esenţă, dintr-o multiplicare a întrebării de la care porneşte. În dialogurile lui Platon, orice întrebare iniţială presupune, cu expresia lui Victor Goldschmidt, o întrebare prealabilă (1963: 28). 
În filosofie, mersul gîndirii e întotdeauna regresiv. Te întorci către o întrebare, dar nu reuşeşti niciodată să o formulezi cu maximă limpezime. Şi nici n-ai formulat-o complet, că s-a înfăţişat deja, minţii tale, alta. Dincolo de întrebarea ta, se găseşte neîndoios o întrebare prealabilă. Interogarea este, în felul ei, un abis în care te uiţi. Dacă priveşti multă vreme, observi, la un moment dat, că însuşi abisul îţi întoarce privirea.

De îndată ce deschizi o întrebare se iveşte alta, ca într-o parabolă hassidică, repovestită de Martin Buber, şi purtând titlul A cincizecea poartă:


„Un discipol al rabbinului Baruch din Mesbitz, fără a-i spune nimic învăţătorului său, a căutat să pătrundă existenţa lui Dumnezeu şi, cercetînd, a înaintat tot mai mult, până a ajuns într-un asemenea învălmăşag de îndoieli, încît şi ceea ce cunoscuse până atunci i-a devenit incert. Cînd rabbi Baruch a băgat de seamă că tânărul său discipol nu-l mai vizitează cum obişnuia, a plecat în oraşul acestuia, a intrat pe neaşteptate în odăiţa lui şi i-a spus: ‘Ştiu ce se ascunde în inima ta. Ai pătruns prin cele cincizeci de porţi ale cunoaşterii. Începi cu o întrebare, îţi baţi capul, îi smulgi răspunsul şi prima poartă ţi se deschide într-o altă întrebare. Şi din nou cercetezi, îi afli dezlegarea, împingi a doua poartă şi te găseşti dinaintea unei noi întrebări. Şi mai departe, şi tot mai departe, şi mai adînc, tot mai adînc. Pînă ce formezi cea de-a cincizecea poartă. Ajuns aici, priveşti încremenit întrebarea, al cărei răspuns nu l-a aflat niciun om, căci unul singur de l-ar cunoaşte n-ar mai exista alegere. Dar dacă te încumeţi să mergi mai departe, te rostogoleşti în prăpastie’. ‘Ar trebui să mă întorc şi s-o iau de la capăt, nu-i aşa?’, strigă discipolul. ‘Nu înseamnă că faci cale întoarsă, dacă te întorci, zise rabbinul. Stai dincolo de ultima poartă, atunci, şi te afli în credinţă”.

   Am folosit:
  1. Buber, Martin. A cincizecea poartă, traducere de Iv. Martinovici, în Amurgul imperiului: Proza austriacă modernă, I, Bucureşti: Editura pentru literatură, 1968: 477-478.
  2. Goldschmidt, Victor, Les dialogues de Platon. Structure et méthode dialectique, Paris, Presses Universitaires de France, 1963 [pr. ed.: 1947], XXVII-376p.

P. S. În imagini: 1. Remedios Varo Uranga (1908 - 1963), Tránsito en espiral (1962). 2. Ruptura (1955).