duminică, 20 ianuarie 2019

Suferința face parte din viață? N-aș zice că da...



N-am mai găsit loc în carte însemnării de mai jos...

Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul trăitor. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, nici gri), cînd știi prea bine că tot nu-ți vor folosi la ceva. În fond, nimic nu te consolează dacă ți-ai greșit viața... Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, orice fantasmă filosofică, bilanțul cu pricina nu poate transforma prezentul într-o beatitudine și faptul morții în ceva acceptabil.

Așadar, cînd îți judeci viața și încerci să vezi dacă (și cît) ai trăit cu adevărat, fiindcă ți se pare că a sosit momentul unui bilanț (sau nu găsești ceva mai bun de făcut), cu scopul banal de a vedea dacă ai fost fericit sau nu (viață = fericire, suferință = non-viață, viață trăită în zadar), ce pui la activ și ce pui la pasiv? Unde pui un + și unde un -? Greu de spus. Ajungem încă o dată la întrebarea: ce înseamnă, în fond, a trăi? Am putea caracteriza viața printr-un verb de acțiune? Sau viața este numai o necesitate îndurată și înțelegerea resemnată a acestei necesități, cum credea Spinoza?

Îmi aduc bine aminte că, ori de cîte ori mi-am pus întrebarea de mai sus, n-am găsit cel mai potrivit răspuns. Am putea sesiza, poate, o sugestie în Ghepardul lui Giuseppe Tomasi de Lampedusa.

Bolnav și aflat la sfîrșitul vieții (știe că trage să moară), într-un hotel din Palermo, principele Salina vrea să afle cît timp a trăit în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Cît timp a trăit efectiv într-o viață de 70 de ani? Ar fi de ramarcat că principele Salina ia în considerație doar momentele fericite. Pentru el, a trăi înseamnă a fi fericit (sau măcar lipsit de dureri). Nu pune nici un preț pe suferință. Și nu trage nici o înțelepciune din ea. Are dreptate. Să examinăm evenimentele (firișoarele de nisip în mormanul de cenușă al indiferenței) pe care le notează cu +:

1. nopțile petrecute în observator scrutînd rotirea agonică a aștrilor, făcînd calcule, așteptînd cometele; dar poate, își spune protagonistul, aceste ore prefigurează „beatitudinile morţii”;

2. prezența liniștitoare a cîinilor;

3. „și cîţiva cai, ei însă mai distanţi, mai străini”;

4. sensul tradiţiei şi al persistenței exprimate în piatră şi în apă (vezi, totuși, expresia medievală „a scrie pe apă”, ca sugestie a zădărniciei!),

5. clipa oprită dintr-o dată în loc, nunc stans;

6. o plimbare matinală prin pădure, o conversație cu pădurarul, vînătoarea,

7. cîteva minute de reculegere într-o mănăstire benedictină, printre mirosurile de mucegai, de zid vechi, de lumînări sleite;

Și apoi: „Mai era ceva? Da, mai era ceva, dar erau deja pepite amestecate cu pămînt”:

8. zece minute de frison amoros, parfumul unui trup tînăr. Şi de ce nu?

9. senzaţia delicată provocată de mătasea unor cravate,

10. mirosul ascuțit al pieilor tăbăcite (sic!),

11. înfăţişarea misterioasă, hieratică a unor femei zărite în depărtare.

În sfîrșit, concluzia: „În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... A răspuns: cam trei ani cu aproximație... Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Tot restul vieții...” .

Aș observa, înainte de orice, viziunea pur hedonistă a princepelui. Trăiești autentic doar cînd te bucuri. Te bucuri îndeosebi în solitudine. Și nu trăiești propriu-zis cînd suferi. Oricît de ciudat ar părea, suferința nu face parte din viață. În al doilea rînd, lipsesc aproape în totalitate momentele de activitate creativă, acelea invocate de Flaubert cînd vorbea de fericirea lui. Cercetările astronomice ale princepelui țin în principal de latura contemplativă a vieții. În fine, aș remarca rolul minor, episodic, al iubirii...

Are dreptate?


P. S. Am folosit Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu, cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, București: Humanitas, 2011.

P. P. S. În imagine: Jean-Michel Basquiat (1960 - 1988), Riding with Death (1988).

sâmbătă, 19 ianuarie 2019

În vremea noastră, mai poți declara iubitei că o iubești fără să pari ridicol și stupid? Eu, unul, nu cred...



Dacă nu mă înșel, Umberto Eco a remarcat odată că, în zilele noastre de cinism erotic, amantul nu-i mai poate declara iubitei, prăvălit în genunchi și înlăcrimat: „Te iubesc enorm / criminal / decisiv / dement...”. Și, a fortiori, el nu are libertatea de a recurge la rostiri poetice de felul: „Te iubesc, panseluța mea aromată...”, „Te iubesc, bobocul meu fraged...”, „Te iubesc ca pe ochii din cap / ca pe lumina ochilor...”, „Te iubesc de crăp...”, „Te iubesc așa cum hoțul iubește punga altuia și deșertul ploaia...”. Orice declarație de acest tip a devenit, așadar, dubioasă și poate fi suspectată de nesinceritate. Ca de obicei, amantul face teatru într-un scop imoral...

Poezie = minciună. Poezie = ridicol. Amantul contemporan trebuie să vorbească în stilul cel mai auster / mai sec / mai tăios, pentru a fi crezut de o femeie în toate mințile. Deși, în 99% din cazuri, el nu este crezut nici atunci, fiindcă femeia a practicat dintotdeuna o hermeneutică a suspiciunii și a pus la îndoială pînă și afectele cele mai pure... Franc vorbind, bărbatul care i-ar șopti amantei / consoartei în urechiușă un „Te iubesc de-mi zbor creierii, sînt nebun după tine...” ar părea stupid și, mai rău chiar, cu totul demodat, mult prea romantic.

Umberto Eco accepta însă pentru amorul post-modern doar exprimările parodice, jocul intertextual, trimiterea erudită: „Așa cum spunea Platon în Symposion, tu ești jumătatea mea, fără tine nu sînt complet...”, „Așa cum a scris Heidegger în Sein und Zeit, tu ești destinul meu, posibilitatea mea cea mai sigură dintre toate, moartea mea suavă, nimicul care nimicnicește...” (cf. și Sartre: L'enfer, c'est les autres). Numai și numai aluzia la un text deja scris, la un discurs deja rostit, la o inscripție prestigioasă, îl poate salva pe îndrăgostit de suspiciune și ridicol. Abia atunci iubita recunoaște: „Of, tîmpitul mă iubește cu adevărat, deci, merită o recompensă, îl las să-mi sărute unghiuța de la degetul mic al mîinii drepte... Mîine, mai vedem...”

De la o vreme, mă confrunt cu o problemă similară (una de dicțiune a sentimentelor). Trebuie să mulțumesc cititorilor mei și, în același, timp, să-i conving de sinceritatea mea năprasnică, de umilința mea concretă și de conștiința vie, fierbinte a îndatorării. Dacă spun: „Mulțumesc din suflet / din inimă...”, devin imediat dubios, fiindcă îmi poetizez recunoștința (întrucît vreau s-o intensific retoric), deși  recunoștința nu are nevoie de epitete ornante. Dacă mă rezum la un simplu „Mulțumesc...”, par indiferent, crud și chiar impertinent.

Am ajuns, iată, în cel mai crunt impas, nu știu ce și cum să fac pentru a nu fi luat drept un nesimțitor și un ingrat la iubirea semenilor. Există oare vreo ieșire în zidul compact care mă închide? Cum să nu par un sloi, un ghețar, o stană de piatră? Cum să-mi strig afecțiunea? Dați-mi un sfat...


P. S. În imagine, o miniatură din Le roman de la rose...

marți, 15 ianuarie 2019

Eminescu - trei invenții biografice


Publiciști euforici vorbesc despre boema lui Eminescu, deși s-a dovedit că, pînă în preajma îmbolnăvirii, poetul nu prea a fost un boem. Pur și simplu, nu avea vreme de pierdut prin cafenele. Să vă spun și de ce.

Cel care răsfoiește măcar editia academică poate observa imediat că prim-redactorul Timpului scria zilnic, cel puțin trei articole și acest efort al unui om meticulos și foarte exigent cu sine exclude complet ipoteza unei vieti dezordonate. În fond, în numai 33 de ani de luciditate, Eminescu a scris enorm (poemul Mai am un singur dor a rămas în 40 de variante). Pentru orice minte întreagă, simpla inspecție a caietelor și a volumelor de publicistică închide orice dispută pe această temă. Sau ar trebui...

Eminescu a fost mereu în criză de timp și lamentația sa, care sfîrșește cu expresia „scrie-mi-ar numele pe mormînt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc”, rod al unei exasperări acute, se cuvine să fie citită ad litteram.

Același tratament critic ar fi bine să aibă și legenda incuriei poetului. Un om care, prin însăși meseria lui, era constrîns să participe la ședințele parlamentare, unde redingota și țilindrul erau obligatorii, să ia parte la întrunirile din casa lui Maiorescu, în București, unde venea, adesea, și Alecsandri, în ținută severă de diplomat, un astfel de om nu avea cum să ignore rostul apei și al săpunului. De altfel, prima criză a lui Eminescu, în 28 iunie 1883, s-a petrecut într-o baie publică.

Portretistica din paginile Românului, în care este înfățișat purtînd o pereche de pantaloni vineții, o pălărie uriașă deasupra frunții și avînd urme de noroi pe mîini și pe față ori intrind la restaurantul Hugues doar în papuci, este efectul antipatiei pe care Eminescu, negreșit, o chemase asupră-i, prin articolele sale acrimonioase. Din păcate, o astfel de portretistică s-a perpetuat pînă astăzi. Se susține încă faptul absolut improbabil că locuia în cămăruțe cu miros fetid de rufărie dospită și că de pe cămașa sa, putredă la subțiori, săreau, la răstimpuri, bestiole în decolteul catifelat al damelor. Irupînd dintr-o imaginație burgheză, de individ care abia a aflat care e rostul vestei și al ceasornicului de buzunar, această viziune, deși infirmată, continuă să bîntuie imaginarul popular.

Dar asta nu e nimic, comedia abia urmează. Ultima contribuție în tema biografiei eminesciene afirmă supoziția morții lui Eminescu, în consecința unui complot politic antiromânesc. În 1889, pe cînd poetul nu mai scria de șase ani, un grupuscul de personaje dubioase și-a descoperit subit o intenție criminală. Din complot nu puteau lipsi M.S. Regele Carol Întîiul, invidioasa lui consoartă Carmen Sylva și cerebralul T. Maiorescu, cel care a plănuit totul pînă în cele mai mici amănunte. În data de 15 iunie 1889, malefica hotărîre a fost rezolvată de către un agresor diabolic. Executorul a fost asasinat, se subînțelege, la rîndul lui. Nu a fost deschis, din păcate, nici un proces...


P. S. Și eu cred (alături de Dan Grădinaru și de alții) că este mai probabil ca data nașterii lui Mihai Eminescu să fie 20 decembrie 1849. Așa cum a afirmat întotdeauna poetul însuși. Și așa cum a notat tatăl lui, dacă este să-l credem pe fratele poetului, Matei Eminescu, pe coperta unei cărți.

P. P. S. Imaginea de mai sus reproduce ceasul de aur al poetului, primit în dar de la tatăl lui. Într-o scrisoare către Veronica Micle (din 17 februarie 1882), Eminescu îl menționează în chipul următor: „Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii tu că el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricînd capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încît eu îmi imaginez următoarea consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: cînd tu vei fi aici, el poate lipsi, cînd tu vei lipsi, el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe cînd cu tine? Cîte nu facem noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas...".

marți, 25 decembrie 2018

Emil Brumaru



Nu stiu cum se face, dar cînd se apropie sfînta zi a Crăciunului și Anul Nou, ma gîndesc la poetul Emil Brumaru cu o simpatie sporită. Nu e puțin lucru să fii contemporan cu el. Și tare mă tem că nu-l prețuim așa cum s-ar cuveni.

După scripte, liricul ieșean s-a născut pe 1 ianuarie 1939. După marturii demne de crezare, s-a ivit în cuprinsul lumii cu cîteva zile mai devreme, în 25 decembrie 1938, dar a fost declarat de părinți în ianuarie pentru a „cîștiga” un an. Pe vremuri, primarii erau mai toleranți ca astăzi. Cînd vine vorba de om, toată lumea se gîndește la Emil Brumaru ca la o persoană foarte dificilă. Eu nu l-am perceput niciodată așa. Dincolo de aspectul permanent îmbufnat, Emil Brumaru este un om cordial și cu mult umor.

Pe vremea cînd refuza mondenitățile, probabil că nici el însuși nu bănuia cît de distractiv poate fi. Este un bun observator al celorlalți, reține amănunte picante și știe să le nareze cu șarm. De la o vreme, prezența lui (la tîrguri de carte, în librarii, la serbări și aniversări) a devenit obligatorie. Cînd află că va avea ocazia să-l vadă și să-l asculte pe poet, publicul tînăr dă navală. Și nu numai în Iași. Nu de mult am fost în București, la Gaudeamus, și am putut observa și acolo simpatia unanimă de care se bucură Emil Brumaru.

Criticii îl prezintă ca fiind un „clasic în viață” și au negreșit dreptate. Opera lirică a lui Emil Brumaru este impunătoare; universul lui poetic este profund original. Emil Brumaru cîntă și înnobilează făpturile aparent mărunte: bucătăriile, mărarul, piperul, ciupercile, fluturii, pandișpanul, cataramele, budinca. Dar dacă ții seama doar de aceste ființe neînsemnate, nu percepi cum se cuvine gravitatea poetului. Emil Brumaru este un scriitor îndeosebi grav, melancolic și resemnat, care se ascunde în spatele unei figurații benigne, neserioase.

Pe cînd lucram la Opinia studențească, cu mai bine de două decenii în urmă, poetul ținea o rubrică intitulată "Crepusculul civil de dimineață". Pentru a obține poemul rîvnit, urcam la etajul cinci al blocului „Plomba" din Cuza Vodă. Emil Brumaru îmi înmîna de fiecare dată un plic care conținea o pagina dactilografiată. Nu de puține ori dactilograma avea corecturi cu stiloul. Într-o bună zi din 1988, am primit următorul poem, pe care îl transcriu întocmai:


De-aș avea o sumă fabuloasă...

De-aș avea o sumă fabuloasă
I-aș lua iubitei blugi feerici
De-ar ieși toți popii din biserici
Lăsînd nunți, botezuri, parastase

Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n
Ținte și tigheluri, suflecată.
Ci atunci pocnind blazat din limbă,
Eu i-aș cere blugii să și-i scoată

De-ar cădea trăsniți pe loc toți popii
Și-ar țîșni buluc din ziduri sfinții
Pipăindu-i trupul, ca miopii,
Oh, pînă la pierderile minții!


P. S. În imagine: un autograf al poetului...

vineri, 7 decembrie 2018

Avem voie să discutăm despre „cele sfinte”? Cine (nu) are voie?


Întîlnesc tot mai des opinia că despre Dumnezeu și cele sfinte nu este voie să vorbești. E voie cel mult să repeți niște fraze primite de la o „autoritate” reputată (preot, pastor, teolog, inspirat, „expert” în Dumnezeu etc.). Dar să exprimi o părere din capul tău, o nedumirire, o întrebare sfioasă, nu se cuvine, nu este voie, nu se cade, e periculos, te paște păcatul. Așadar, orice părere personală este, în principiu, o erezie. Orice părere personală vine de la diavol. Care abia așteaptă să ne ducă în ispită, să ne zvîrle în iad și să ne frigă pe grătar.

Bineînțeles că părerea asta nu se susține prin nimic. Ea vine mai degrabă din ignoranța (și pasivitatea) noastră. Teologii medievali (nu mai vorbesc de cei contemporani) au discutat despre orice, chiar și acolo unde fusese formulată o dogmă, adică un enunț adevărat o dată pentru totdeauna, chiar și acolo unde nu poți invoca textul sacru și unde nu există dovezi.

Să vă dau niște exemple de întrebări puse de-a lungul timpului de către numiții teologi:

1. Cu ce se ocupa Dumnezeu înainte de a crea lumea și omul? Răspuns: plănuia să-l creeze pe om...

2. De ce l-a creat Dumnezeu pe om? Majoritatea teologilor au propus ipoteza următoare: pentru că El, bunul Dumnezeu, se simțea singur, pentru că avea nevoie de afecțiune (sic!), pentru că avea nevoie de un individ (adică de om) care să contemple și să constate strălucirea creației, desăvîrșirea ei, și să-l slăvească pe Creator... Vă plac răspunsurile? Vi se par înțelepte?

3. A avut timp Adam să numească toate speciile de animale (ba și peștii, ba și păsările) într-o singură zi? Răspuns: da, simțurile lui Adam erau mai acute decît ale noastre. Adam era un om neobișnuit de dotat fizic și intelectual (de aia l-a păcălit Eva): Martin Luther credea că Adam avea o vedere mult mai ageră decît omul din veacul lui / din veacul noastru. Și încă un răspuns: în vremea lui Adam, o oră era cît o zi și o zi cît un an. Vă plac răspunsurile? Vi se par înțelepte?

4. Au făcut Eva și Adam amor în sensul cel mai fizic? Unii teologi: nu, se iubeau spiritual, gingaș, de la mare distanță. Teologul Ioan Scottus Eriugena: da, cu o singură observație, mădularul lui Adam nu se ridica din instinct / dorință, ci după voie, așa cum își înălța mîna după voie sau dădea din cap tot după voie. Vă plac răspunsurile? Vi se par înțelepte?

5. De ce s-a întrupat Dumnezeu? Sfîntul Augustin: fiindcă omul păcătuise deja prea mult și era nevoie de venirea unui Mîntuitor. În schimb, dacă omul nu ar fi păcătuit, Dumnezeu nu s-ar fi întrupat (noțiunea de felix culpa). Păcatul a fost necesar, el l-a împins pe Dumnezeu să ia chipul omului. Sfîntul Anselm: fiindcă păcatul originar a fost o ofensă impardonabilă adusă lui Dumnezeu și numai Dumnezeu putea plăti pentru o jignire atît de mare... Vă plac răspunsurile? Vi se par înțelepte?

6. Încă o dată: De ce s-a întrupat Dumnezeu? O astfel de hotărîre a depins în vreun fel de om, cum a afirmat sfîntul Augustin? Nicidecum, declară teologul Serghei Bulgakov, întruparea era în planul divin încă dinainte de creație? Așadar, Dumnezeu s-ar fi întrupat oricum, indiferent de păcatele omului. Vă place răspunsul? Vi se pare înțelept?

7. Ce s-ar fi întîmplat dacă Iisus nu ar fi fost răstignit? Răspuns apodictic: ar fi continuat, firește, să trăiască :))) Cîți ani? Vrem să știm precis. Thoma de Aquino și Dante Alighieri: 81 de ani. De ce? Fiindcă exact 81 de ani a trăit și Platon, „acel bărbat desăvîrşit, care l-a frapat pe Socrate, cînd l-a văzut prima oară”. Vă place răspunsul? Vi se pare înțelept?

8. După Judecata de Apoi, Dumnezeu va accepta ca o parte a creației sale (Satana, Lucifer, îngerii răi, păcătoșii) să nu (mai) fie sub jurisdicția lui? Adepții iadului: da. Origen și toți simpatizanții lui Origen, majoritatea teologilor contemporani: nu. Dumnezeu îi va recupera pe toți (inclusiv pe diavol). Doar scrie la Evanghelie (1 Corinteni 15: 23-28): „Cînd ultimul dușman va fi înfrînt, toate făpturile se vor supune lui Iisus, Iisus se va supune Domnului. Iar Domnul va fi totul în toate (ta panta en pasin)”.

Vă plac răspunsurile? Vi se par înțelepte?

P. S. În imagine: Marko Ivan Rupnik, Jésus à table avec les pécheurs.

marți, 4 decembrie 2018

Cît despre voi, mielușeilor, pînă și perii din cap vă sînt numărați



În legătură cu nota anterioară (din 26 noiembrie), aș mai face cîteva observații minore. Și anume.

1. Nimeni nu moare chiar fără să facă nimic: are o meserie, merge la birou 5 zile pe săptămînă, adună cifre sau studiază dosare voluminoase, călătorește, discută cu alții, participă la un safari, sare cu parașuta, iubește etc. Dacă e medic, îi ajută pe suferinzi. Dacă e prof, transmite niște cunoștințe, înțelepciunea milenară a omenirii. Dacă e avocat, apără inocența răufăcătorilor.

2. Alexandru George se gîndea însă la realizări de alt ordin: cărți de eseuri, muzică psaltică / simfonică, statui de voievozi (ecvestre), biserici colosale, domuri, campanele, chestii de astea, care țin de creație, de impulsul demiurgic al omului. Alexandru George greșea. Dacă-i ducem raționamentul la absurd, concluzia este una singură: nu te poți considera împlinit decît dacă ai scris un poem ca Divina Commedia, sau un roman ca Muntele vrăjit, sau o tragedie ca Hamlet. Altfel, mori nerealizat, mori degeaba. Dacă gîndim așa (creație = realizare de sine), cădem peste întrebarea filosofului român: ce facem cu băcanul, ce facem cu omul obișnuit, lipsit de talentul și perseverența de a scrie o carte, un tratat despre sensul vieții, un imn religios, o romanță? Vom spune și despre el că a murit nerealizat? Firește că nu vom îndrăzni să afirmăm asta, ar fi o prostie.

3. Așadar, nu ne place să vorbim despre hazardul care ne guvernează viețile. Nimeni n-ar recunoaște că e rezultatul unui hazard. Nici picat cu ceară. De această realitate incomodă scăpăm postulînd un Dumnezeu omniscient și omnipotent, un planificator minuțios (și iluminat), o providență miloasă. Totul devine necesar, inclusiv coșul care ne apare pe nas în momentul cel mai nepotrivit, la însurătoare. Citez cu satisfacție: „Cît despre voi, pînă și perii din cap, toți vă sînt numărați” (Matei, 10: 30). Să reținem, în treacăt, imaginea Creatorului ca frizer...  Dar în varianta asta, nu mai avem liber arbitru, nimic nu mai depinde de noi. Nu acceptăm hazardul, dar admitem că sîntem niște păpuși mutate de ici-colo de către o Instanță binevoitoare.

3. Nu-mi dau seama ce cîștigăm dacă nu recunoaștem că sîntem consecința benignă a unei serii de întîmplări. Propun niște ipoteze:

a) Dacă am accepta adevărul, probabil că o parte din siguranța noastră s-ar duce pe apa Sîmbetei.

b) Omul își hrănește imaginea de sine cu amăgiri: pretinde că este culmea Creației, că totul a avut un scop și că acest scop a fost omul. Dacă este finalitatea creației, are de realizat o misiune sfîntă. Cartea pretinde că misiunea principală ar fi mîntuirea: întoarcerea omului la Dumnezeu. Dar:

c) Cînd privești, totuși, de deasupra (cum ne îndemna Seneca), nu poți să nu vezi că omul este o simplă gînganie pierdută într-o imensitate spațială și temporală (au trecut 15 miliarde de ani de la Big Bang), că nu e în realitate mai nimic, că nu se deosebește ca importanță de un infuzor.

d) Și totuși: dacă tot ne-a fost dat să trăim hic et nunc (n-am cerut viața și nu o putem refuza decît dacă ne sinucidem, ceea ce nu recomand, „cauza” nu merită efortul decît în maladiile invalidante), măcar să ne bucurăm de frumusețea acestei lumi (sîntem atît de grăbiți, atît de agitați și de superficiali, încît nu-i dăm nici o importanță), de cărămiziul pădurilor toamna, de mireasma unui trandafir, de ochii unei femei. Nu este mult, dar poate constitui un motiv rezonabil de a trăi...


P. S. În imagine: miniatură din Trattato sui sette vizi (circa 1330-1340).

luni, 26 noiembrie 2018

De la poeți citire: Fiule, asta înseamnă că ai reușit...



Am să fiu cît se poate de franc, deși îmi voi atrage, probabil, antipatia cititorilor.

Nu cred cîtuși de puțin că viața noastră are un scop: mare / mic / nobil / mărunt. Eu, unul, n-am identificat nici un scop valabil pentru toți (pentru fiecare în parte). Cred, în schimb, că hazardul ne-a aruncat într-un veac și într-o lume mai degrabă indiferente. Aici găsim, totuși, o frumusețe pe care cu siguranță nu o merităm. Ați privit de curînd un trandafir pălit, o crăiță, un crin regal? Le-ați sorbit mireasma? Tare mă îndoiesc.

Așadar, cred cu melancolie că nu ni s-a dat o misiune de îndeplinit, că nu avem de realizat ceva - nici grandios, nici meschin. Nu avem obligații venite din absolut / transcendent, nu ne-a dat nimeni porunci, imperative categorice: „Mîntuiește-te!, „Scrie o carte senzațională, creează o operă nemuritoare!” Nici măcar „Fă binele!” nu este scris în ADN-ul nostru. Drumul individului prin timp nu are nici o finalitate. Vom muri ca toți muritorii (vestiți sau umili) de dinaintea noastră, ne vom preface în țărînă, vom fi uitați. Borges găsea în asta o mîngîiere și îl cred pe cuvînt.

Ce mi-a venit așa dintr-odată? Am citit ieri un eseu semnat de Alexandru George. Este intitulat „Hoții și risipitorii de existențe” și a fost cules în volumul Simple întîmplări în gînd și spații (autorul nu a fost norocos la titluri). În acest eseu, Alexandru George spune că a avut un unchi copleșit cu toate înzestrările posibile (un unchi de la care a învățat multe și pe care l-a invidiat), dar că numitul unchi (oroare, scandal!!!) a murit fără să facă nimic. A murit, subliniază scriitorul, „nerealizat”. Foarte frumos! Și dacă murea ”realizat”, ar fi fost mai bine, i-ar fi folosit la ceva, ajungea în Insulele fericiților? Ce ar fi trebuit oare să facă insul menționat mai sus? Să elaboreze o carte de eseuri, un roman diluvial, să ridice un turn înclinat, să compună un oratoriu, să așeze o piatră de temelie, să se strîmbe la public ca avocații / saltimbancii, să propovăduiască pacea, alimentația vegană, acupunctura?

Însăși premisa lui Alexandru George mi se pare greșită. Trăim cu iluzia scopurilor, a cauzelor finale, a talantului de înmulțit, a datoriei sublime. Această amăgire este, vai, un păcat omenesc aproape general. „Cineva” ne-a spus că devenirea a avut (și are) un scop și că acest scop a fost ivirea conștiinței pricepătoare (în filosofie, chestia asta se numește Principiul antropic). Universul nu mai putea după homo erectus, ar fi plîns după el, s-ar fi zguduit. Iar dacă un Dumnezeu l-a creat pe om, a făcut-o din pricina (propter e termenul latin din Crez) singurătății Sale. Adică Dumnezeu s-a simțit brusc și subit foarte singur (și uimit) și, ca urmare, l-a creat pe om (ca să se veselească împreună). Dacă nu mă credeți, întrebați-i pe teologi, ei vă pot dumiri în amănunt, cu exemple și ilustrații, în problema finalităților...

Am întîlnit ideea că viața omului are o cauză finală și la eseistul / poetul american Ralph Waldo Emerson, despre care am mai scris cîndva. Iată cum vedea el lucrurile (citesc și mă înduioșez):

„Să rîzi mult și des;
să cîștigi respectul oamenilor inteligenți și afecțiunea copiilor;
să obții aprecierea criticilor corecți și să înduri trădarea prietenilor ipocriți;
să apreciezi ceea ce este frumos și să descoperi ce este mai bun în fiecare;
să lași în urma ta o lume un pic mai bună,
fie printr-un copil sănătos, fie printr-o bucată de grădină,
sau printr-o condiție socială îmbunătățită;
să știi că măcar un suflet a respirat mai ușor pentru ca ai trăit tu.
Asta înseamnă că ai reușit”.

Sună ca o poezie frumoasă, demnă de recitat la serbările școlare (ori la adunările politice). Sună înălțător... Dar asta nu mă poate convinge că viața mea, a mea (nu vorbesc de viețile și credințele celorlalți) are vreun scop. Franc vorbind, încă o dată, nu are. Trăiesc și scriu, știind bine că nu există un scop, ori că scrisul ar fi unul dintre ele, o virtute prețuită. Ca să-mi trec vremea, fac și eu ceva; la împletit / tricotat nu mă pricep...


P. S. În imagine: Hildegarde de Bingen, Liber divinorum operum (1230), „A doua viziune”, folio 6.