luni, 24 septembrie 2018

Te bucuri că ești român? Simți o mândrie? Categoric nu...




Contemporanii mei, în proporție de 99,99 la sută, se mîndresc cu faptul ca sînt români. Așa spune un sondaj festiv. În opinia mea, întrebarea sondajului nu este una corectă, din motive strict logice, din toate motivele.

Nu poți fi mîndru decît de lucrurile care depind de tine, de vrerea ta, de bunăvoința ta, de liberul tău arbitru. Altfel spus, nu poți fi mîndru decît de lucrurile și faptele pe care le poți alege, pe care le poți refuza ori accepta. De celelalte, cele mai multe de altfel, nu poți fi nici mîndru, nici rușinat, nici indignat, nici înduioșat. Întrebarea e, ca atare, lipsită de sens. Pentru a ne da seama de absurdul ei, o putem compara cu întrebări asemănătoare, a căror lipsă de sens sare în ochi. Ce poți răspunde la o întrebare precum aceasta: ești mîndru ca ai doi plămîni, o inimă, un esofag, un ficat ciuruit, un bulb rahidian și un intestin subțire, lung de cîțiva metri? Dar la întrebarea: ești mîndru că porți pantofi numărul 40, că ai 1,68 m înălțime și 56 de kilograme? Sau, în fine, la întrebarea: ești mîndru că astăzi e frig afară, că a plouat toată noaptea (plouă și acum cînd scriu) și că norii sînt purtați pe cer de la nord la sud, cu o viteză de 35 de km la oră?

Cel care ar răspunde pozitiv sau negativ la astfel de întrebări s-ar pune într-o situație caraghioasă. Nu poți spune ca ești mîndru că se anunță pe Marea Neagra o furtună. Nu poți spune ca ești mîndru că Bahluiul a secat (ori a crescut).

Prin urmare, lucrurile se împart (ca la stoici) în două categorii: lucruri contingente, care depind de tine, pe care le poți modifica, pe care le poți anula și lucruri necesare, imuabile, inevitabile, care nu stau nici în voința, nici în putința ta. Eu nu sînt deloc mîndru acum că am o temperatură de 38 de grade. Nici nu mi-e rușine cu asta. Dar pot fi mîndru, să zicem, de ajutorul pe care îl dau unui prieten în nevoie, de cutare eseu scris de mine într-o zi norocoasă sau de vorba bună spusă cîndva unui bătrîn amărît. România este o realitate care face parte, pentru români, pentru mine, din categoria „lucrurilor" inevitabile, a celor pe care nu le-am ales, fiindcă nu ne-am ales nici data, nici locul nașterii, nici părinții, nici numele, nici sexul, nici culoarea pielii. Că vrem, că nu vrem, România e un dat. La existența acestor lucruri noi nu am avut nici o contribuție. Nu le putem evita. Și nu ne putem mîndri (dar nici rușina) cu datele din buletin, oricare ar fi acestea. Poți pleca din România (cum fac tinerii, din păcate), dar nu te poți separa de faptul de a fi român. Ce ți-e scris în frunte ți-e pus...

De la E. M. Cioran încoace, este la modă ceea ce nemții numesc Selbsthass, ura de sine. Tînărul Cioran era disperat nevoie mare că România nu are populația Chinei, suprafața Rusiei și trecutul Franței. El nu se putea împăca deloc cu niște date naturale, altfel indiferente. Dar tot ceea ce e natural și e dat trebuie privit, în opinia mea, cu amuzament și seninătate. Nu poți face o obsesie din trecut, din faptul nașterii sau din locul ei precis. Așa cum nu e bine să faci o obsesie din batrînețe sau din faptul morții. Sînt pur și simplu inevitabile. Merită cu adevarat să disperi doar de lucrurile care stau în putința ta. Pentru Cioran, mă gîndesc, un obiect de ură mai potrivit decît faptul de a fi român ar fi fost, cu siguranță, ratarea unei metafore sau a unei vorbe de duh.

Mulți mărturisesc (dar nu în sondajele festive!) ca simt o anume rușine (mai ales cînd merg în străinătate) pentru faptul de a fi români. Dacă tot ceea ce am spus mai sus e adevarat, rușinea lor nu are nici o îndreptățire. Se rușinează degeaba. Dacă am putea alege între a fi și a nu fi român, rușinea ar avea oarece temei. Dar nu putem, oricît ne-am strădui. Pentru faptul de a fi român nu sînt răspunzător. Numai acolo unde poate fi vorba de răspundere, de deliberare și alegere, numai acolo au semnificație plină cuvinte ca mîndrie, rușine, stînjeneală etc.

Ni se întîmplă prea des să ne rușinăm sau să ne trufim acolo unde nu e cazul, fiind vorba de lucruri / evenimente inevitabile, și să rămînem indiferenți tocmai acolo unde ar trebui să ne rușinam: în domeniile în care lucrurile chiar depind de noi. Nu mi se pare normal. Cel care e mîndru de România și răspunde afirmativ în sondajele de acest gen, dar și cel care se rușinează de ea nu știu bine despre ce vorbesc...


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch, born Jheronimus van Aken (c. 1450 – 9 August 1516), Ship of Fools (detail).


Citiţi în continuare!

duminică, 23 septembrie 2018

Un abur, o picătură de apă



„Pentru că omul nu a putut afla antidotul împotriva morţii, al sărăciei şi al neștiinței, am fost obligați, pentru a fi fericiţi, să nu ne gîndim la ele...” (Blaise Pascal).


Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes (redactat pe 330 de fișe la moartea mamei sale) s-a tradus în românește aproape concomitent cu ediția franceză. Am consemnat asta la timpul potrivit. În nota de față voi comenta succint un pasaj. Acest fragment sună astfel:

„A gîndi, a ști că mama e moartă pentru totdeauna, complet, înseamnă a gîndi, literă cu literă..., că și eu voi muri pentru totdeauna și complet..." (p.126).

Barthes începe prin a aminti un truism: nu putem cunoaște moartea decît indirect, ca moarte a celuilalt. Mai mult: nu trăim moartea decît în acest mod: indirect și superficial, ca pătimire - oricît de apropiată ar fi persoana care a murit. Aș îndrăzni să spun că acest fel de cunoaștere (singurul accesibil muritorilor de rînd) nici măcar nu este obligatoriu. Moartea proprie nu este niciodată o evidență. Ce vreau să spun cu asta? Nimic mai puțin, nimic mai mult decît că acest tip de cunoaștere pe o cale ocolită (și care e, în realitate, o pseudo-cunoaștere) nu conduce întotdeauna și fără greș la o intuiție, la sesizarea faptului morții proprii.

Din cîte știm, moartea e un fenomen cotidian, mor cei de departe sau cei de aproape, moartea a secerat / a distrus generații după generații, au murit regine și regi, cardinali și călugărițe, s-au stins glorii, au declinat imperii, dar asta nu presupune obligatoriu numita intuiție. Poți asista la moartea cuiva (a oricui) fără sa pricepi (și fără să tremuri de) adevărul / certitudinea că și tu vei muri, că există în definitiv doar o singură moarte: moartea proprie / moartea sinelui. Repet: pentru cei mai mulți, moartea nu este în chip necesar o evidență. Și nici nu trebuie să fie.

Presupun că pînă la o anumita vîrstă cunoașterea de care vorbesc nici nu este posibilă. Copilul nu înțelege, de obicei, ce se întîmplă. Cineva dispare pentru o vreme. Apoi altul. Și altul... Atît. Copilul nu doar că nu poate pricepe faptul morții, dar este ajutat de ceilalți să nu priceapă: „cineva a plecat, se va întoarce mai tîrziu, va lipsi o vreme, s-a mutat undeva”. Asta e scuza, justificarea absenței. E nevoie, așadar, de o anumită deschidere, de o anume sensibilitate pentru acest adevăr (non-evident). El nu poate veni printr-o asimilare treptată a vulgatei morții (ori prin lectura Eclesiastului), ci, uneori (sau niciodată!), printr-o sesizare subită: „Da, toate acestea (îmi) vor supraviețui: copacii, iarba, văzduhul, lumea! Eu, nu”.

Cred că Roland Barthes se referă tocmai la un astfel de moment dramatic. Abia în 25 octombrie 1977, cînd moare mama sa, Barthes sesizează cîtă fragilitate și amenințare se ascund într-o viață de om: „un abur, o picătură de apă sînt de ajuns pentru a-l ucide” (am citat din același Pascal). 


P. S.: Am folosit următoarea ediție: Roland Barthes, Jurnal de doliu, traducere de Emilian Galaicu-Păun, București: Editura Cartier, 2009, 267p.

P. P. S. În imagine: Frank Cadogan Cowper (1877-1958), Vanity (1907).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 22 septembrie 2018

Un pahar de whisky în memoria lui Dickens și a cinstitei sale soții



Mîine mă duc pentru a treia oară la Londra. Voi sta, din păcate, numai 8 zile, începe școala, se apropie votul din octombrie. O calamitate nu vine niciodată singură...

Voi participa, așadar, la o discuție în grup foarte restrîns, dar cu public, despre soarta eseului.

Cînd am fost prima dată la Londra (acum 15 ani), cel mai tare m-a amuzat mulțimea inscripțiilor cu rost educativ. De-o pildă, am citit pe cutare casă (fost han) de pe cutare stradă abruptă următorul enunț nupțial: „În aceasta clădire, Charles Dickens și-a petrecut, împreună cu onorabila lui consoartă, luna de miere [sic!]".

Am intrat pios. Mi s-a arătat camera soților, patul matrimonial, adîncitura unui trup planturos în așternutul imaculat. Am zărit pe o măsuță din lemn de teck și un șip: „Aceasta este sticluța cu parfum de verbină a doamnei Dickens. Înainte de culcare, își punea pe frunte trei picături”.  Parfumul de verbină, știm bine, îi turmentează pe bărbați. N-am identificat, din păcate, sticluța cu săruri femeiești, obligatorie pe atunci.

Mai tîrziu am citit pe un zid sumbru următoarea inscriptie: „În acest loc, la 1824, se afla închisoarea datornicilor, în care, la vîrsta de 12 ani, Charles Dickens a stat cîteva luni. Din vechiul edificiu nu se păstrează decît acest zid". Într-o dimineață, am fost scos în afara orașului, pe locul unei mlaștini de altădată. Inscripția preciza irefutabil: „Aici s-a întîlnit Pip (personaj din Marile speranțe) cu ocnașul”. N-am izbucnit în rîs, dar mi-am suflat zgomotos nasul în batistă.

Curînd am remarcat uimt, la capătul unui pod peste Tamisa, o inscripție cît un panseu filosofic: „De pe London Bridge, în noaptea de 17 octombrie 1842, o sîmbătă, Charles Dickens a privit îngîndurat Carul Mare și a declarat tuturor amicilor prezenți: `Peste 171 de ani, un român, un englez și un american vor căsca gura aici și vor constata, ca și mine, deșertăciunea oricărei vieți omenești. Prin urmare, le poruncesc să bea un păhărel de whisky în amintirea mea. Numai unul...”. Chiar așa a fost. În dreapta îl aveam pe J. B., în stînga, pe J. S. F. Toți trei i-am respectat îndemnul. Am turnat în fluviu stropul cuvenit răposatului și am băut restul.

Mi-am propus să revăd toate aceste locuri și multe altele. Am uitat să vă spun. Clădirea cea mai veche datează din vremea primei regine Elizabeth, dar a suferit revizuiri masive, a primit un cat nou și pereți din cărămidă aparentă etc. Acolo ar fi fost bordelul în care William Shakespeare o vizita aproape zilnic pe doamna cea brună. Pe fațada casei, chiar la intrare, am descoperit gravat în litere gotice (în original și în franceză) primul vers din sonetul 130 (scris în pentametru iambic, ca toate celelalte):

„My mistress' eyes are nothing like the sun...

Les yeux de ma maîtresse ne sont tel le soleil...”.

Mi s-a părut o nedreptate. Am cerut atunci prietenilor să adauge și o versiune românească, poate asta: „Ochii iubitei mele n-au strălucirea soarelui...”. Voi verifica foarte curînd dacă mi-au ascultat sugestia...


P. S. În imagine: John Yato, Memories Of London Bridge England.


Citiţi în continuare!

vineri, 21 septembrie 2018

Lucrare de control. Prezentați în două cuvinte un roman!



Am aflat de curînd o anecdotă. Nu știu cît e de bună, așa că o dau mai departe. S-a petrecut cîndva la un muzeu de artă din Tecuci.

Un individ cu barbișon și dioptrii se oprește în fața unui desen. Desenul nu înfățișează nimic ieșit din comun: o femeie în roșu ține în mînă o săgeată. Omul se uită la titlu, citește numele Mitică. Nu înțelege imediat semnificația. Mai dă tîrcoale tabloului cam un ceas. Tot nimic. Într-un tîrziu, își ia inima în dinți și-l întreabă pe custode: „Ce-a fost în mintea autorului? De ce și-a intitulat desenul Mitică? Nu trebuia să fie un bărbat? „Nu trebuia”, răspunde politicos ghidul. „De ce?”

„Cum de ce? Desenul se numește MÍTICĂ și o înfățișează pe Diana...”

Aristotel a numit aceste erori de limbaj sofisme ale accentului. Alături de altele, filosoful le comentează răbdător în ultima dintre cele șase cărți ale Organonului. Exista și sofisme mai evidente, de raționare. Dacă spui, de exemplu: „Vaca de pe cîmp are patru picioare; masa din sufragerie are tot patru picioare; prin urmare, vaca de pe cîmp este o masă", obții un sofism. Proprietățile luate în calcul nu sînt cele definitorii. În zadar ai încerca să muți vaca în sufragerie și să mănînci pe ea. Masa ar avea cu siguranță un echilibru precar... În fine, a raționa corect și a ajunge la o concluzie adevărată nu-i deloc simplu. Toți greșim.

Mi s-a întîmplat nu demult ceva asemănător cu pățania iubitorului de artă. Obișnuiesc să cer studenților, la ultimul punct din lucrare, să menționeze o carte citită recent și cîteva impresii de lectură. După lecturi și gusturi, îți poți face o idee mai adecvată despre posibilitățile unui tînăr. În treacăt fie spus, cu zece ani în urma, studenții citeau în special lucrări de teologie, despre Energiile lui Palamas, despre plînsul neîntrerupt la Sfinții Părinți, despre îngeri. Mai nou, fiorul mistic i-a părăsit complet și citează orice altceva. Cu o notabilă excepție: poezie nu ar citi nici să-i pici cu ceară...

Dar sa mă întorc la poveste. La un Re se prezintă - pentru prima dată în viața lor și a mea - două copile necunoscute, una brunetă și masivă, cealaltă, străvezie ca țipla și blondă. Pun întrebările din curs și, în final, chestiunea rituală: le cer laconic „să prezinte în cîteva cuvinte un roman". După trei ceasuri de intensă sforțare mintală, primesc foile.

Bruneta îl descrie pe Ion din romanul Ion după cum urmează: Ion este un obsedat abject, un ahtiat după avere, nu are scrupule și nu respectă femeia. Ion este arhetipul bărbatului român etc. Iau lucrarea celeilalte și citesc iluminat: „Romanul se ocupa în principal cu războiul și cuceririle. Romanul avea coif de bronz, sabie și scut. Lupta cu multă bravură. După ce era lăsat la vatră, se numea veteran. Primea o bucată de pămînt și făcea mulți copii...”.


P. S. În imagine: John William Godward (1861 - 1922), A Roman Matron (1905).


Citiţi în continuare!

luni, 17 septembrie 2018

Părerea sfîntului Grigorie despre votul din octombrie




„Nimic bun n-a ieșit vreodată dintr-un sinod” (sfîntul Grigorie din Nazianz).


Sfîntul Grigorie a fost un teolog versat, care a avut naivitatea să participe la un Sinod. Problema supusă discuției era foarte dificilă. O problemă de Crez, firește.

Era în primăvara anului 381. Sfîntul Grigorie a găsit la Sinod cîteva zeci de episcopi venerabili, poate chiar mai mulți. Toți purtau barbă albă, mantii stacojii, cîrje, și toți erau foarte pricepuți la gîndit. Nu erau pe atunci alții mai vrednici decît ei. Aveau de formulat o dogmă, adică un enunț întotdeauna adevărat, un enunț valabil în toate lumile posibile. Ce-i drept, enunțul opus este și el întotdeauna adevărat și valabil î.t.l.p., dar este stabilit de un Anti-Sinod format din anti-episcopi la fel de venerabili și isteți. Fiecare dintre aceste enunțuri este eretic, depinde din care Sinod îl privim.

Mă întorc la Sinodul sfîntului Grigorie. Cum s-au petrecut lucrurile? După Tradiție, bineînțeles. Mai întîi au postit. Apoi au ajunat. Și abia în a treia zi au îndrăznit să mănînce fiecare cîte o smochină și o feliuță de pîine. Unii zic că dospită, alții se îndoiesc, oricum amănuntul este irelevant. În a patra zi s-au rugat și l-au invocat pe Sfîntul Duh, căci fără ajutorul Sfîntului Duh nu poți rezolva nimic. Nici să păcătuiești nu poți. În a cincea și a șasea zi s-au odihnit mulțumiți. Și abia în a șaptea zi s-au decis să înceapă discuția. Au pornit sfios, cu fereală. Se invitau din priviri unii pe alții, dar tot nu cutezau să spună ce aveau pe suflet. Într-un tîrziu, au început să facă ipoteze, propuneri. Au examinat problema din toate unghiurile. Și au văzut că problema este foarte complicată. Apoi s-au odihnit și au amînat dezbaterile pentru o săptămînă...

A trecut săptămîna, s-au reunit din nou. Între timp, unul dintre episcopi a murit de bătrînețe. I-au lăudat smerenia și credința neștirbită și s-au rugat pentru el vreme de o zi și o noapte. Apoi l-au trimis acasă: era din Antiohia, turma l-a plîns. În zilele următoare, au cugetat și mai profund. Unul formula o ipoteză, altul ipoteza contrară și contradictorie. N-au ajuns, firește, la un acord, nimeni nu se aștepta la asta, problema, după cum am amintit, era foarte dificilă, întrebarea de-a dreptul încuietoare: „Oare Sfîntul Duh participă la divinitate în aceeași măsură ca Tatăl și Fiul? Mai mult, mai puțin sau egal?”.

Au teologhisit episcopii cît au teologhisit, au reflectat cît au reflectat, pînă au ajuns la o chestiune atît de subtilă (neomenesc de subtilă!) încît s-au aprins din pricina efortului. Cînd cugeți prea intens, te ia cu căldură. Inima bate cu putere. Dacă te ia cu căldură, începi să ai nervi. Dacă ai nervi, îți tremură buzele. Dacă îți tremură buzele, îți scoți rantia și rămîi în cămașă. Toți purtau cămăși de cînepă lungi pînă la genunchi, indispensabili de molton și ciorapi fini de bumbac. În clădire era frig. Dar nici frigul din biserică nu i-a răcorit cum se cuvine. Și-au scos batistele, și-au șters frunțile și cefele de sudoare și au ridicat tonul. Se certau pînă la ore tîrzii din noapte, dar nici un episcop nu nimerea formula impecabilă. Dormeau pe sponci și deveneau tot mai agitați. Unii ridicau pumnii. Alții înălțau bîtele. Toți roteau deasupra capului crucile pectorale. Fără efect însă, dezacordul era deplin. Clericii vociferau și nimeni nu mai asculta.

Sfîntul Grigorie din Nazianz privea și se mira în sinea lui. Prezida umil disputa. Nu mai nutrea nici o speranță. Își pierduse de mult încrederea în episcopi. Întrezărise oarecum răspunsul. A încercat de cîteva ori să-l exprime. N-a reușit. Unii aveau un glas mai sonor, alții erau mai puternici și mai agili, cei rămași ridicau spre tavan bîte mai lungi și mai grele. N-au catadicsit să-l asculte. Sfîntul Grigorie s-a rușinat și a tăcut.

Cînd a trecut vara și tot nu știau răspunsul, s-au oprit epuizați. Erau complet storși de vlagă, fiecare slăbise între 10 și 15 kg., poate chiar mai mult. Din oamenii de odinioară nu rămăsese decît scheletul. Păreau o adunare de strigoi. Și-au propus să mai mediteze în particular și să se întîlnească în octombrie pentru votul final. Un episcop scobit în obraji și cu nas ascuțit a conchis impertinent: „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh, reuniunea să fie în 6-7 octombrie... Atunci vom supune problema la vot. Fraților, Domnul fie cu voi, good luck, Auf Wiedersehen, sayonara, amin. Ieșiți, vă rog, în ordine, nu vă îmbulziți...”.

Dezamăgit, sfîntul Grigorie din Nazianz a plecat acasă și nu s-a mai întors la Constantinopol. Nici măcar pentru votul final. Atunci a scris propoziția de mai sus: „Nimic bun n-a ieșit vreodată dintr-un sinod...”. A procedat ca un înțelept.


P. S. În imagine: Fra Angelico, The Mocking of Christ.


Citiţi în continuare!

duminică, 16 septembrie 2018

Numai unghia de-i pupi, în bucăți o să te rupi. Iubirea în neolitic


Mă uit la gazetă. Nu trece ziua fără să aflăm o noutate, o nebunie, un zvîc. Nu trece ziua fără o surpriză. Nu trece ziua fără o veste originală. Inventivitatea și ineditul lumii întrec cu mult putința minții noastre de a primi lovitura. Contemplăm ca trăsniți spectacolul și nu ne dumirim. E aievea sau e numai o fantasie răsăriteană? Sau e doar fandacsie și moft? Nu mă încumet să dau un răspuns. Mă gîndesc...

Nu spun o noutate. Încă bătrînul Blaise Pascal constatase fără milă (într-unul din „panseurile" sale, dacă nu va fi fiind cumva constatarea lui Montaigne): ceea ce e adevăr în regatul Frîncilor, unde pînă și regele este chel, e minciună dincolo de Pirinei. Ceea ce este permis aici e prohibit dincolo. Ceea ce pot face Eva și Adam în Eden nu mai pot face în afara Edenului. Binele și răul își schimbă în permanență măștile, locul, semnificația. Plusul e cu minus la Madrid, dar minusul e cu plus la Uppsala.

În Regatul Unit, ești moral și decent dacă strîngi moale mîna reginei Elisabeta și schițezi o reverență. În România, însă e de prost gust. În România, trebuie să pupi mîna damelor (nu numai să le strîngi sfios vîrful degetelor) și, uneori, să le pupi și pe năsuc. Dacă nu le pupi apăsat, dacă nu le cuprinzi (pipăindu-le și pe spate), arăți că ai fost prost crescut. Ceea ce era adevăr și morală peste Canalul Mînecii e scandal și falsitate dincoace. Prin educație și obicei, britanicul e reținut, românul, exuberant. Asta e...

Dar să vin la concret și să dau și-un parexampl. Populația globului s-a extaziat nu demult, cînd, în nordul Italiei, s-a descoperit un mormînt vechi de mai bine de cinci milenii. În zisul mormînt, un cuplu îmbrățișat (ea + el). Arheologul Elena Menotti, șefa echipei care a făcut funerara descoperire, a mărturisit presei (și, prin intermediul presei, întregii lumi emoționate): „Pînă în prezent nu s-a descoperit nici un mormînt din neolitic în care să fie îngropate două persoane și cu atît mai puțin doi oameni care se îmbrățișează (sic!)". După care dna Menotti a scos un suspin înduioșat. Presa a oferit vulgului profan și o poză. În rama pozei se pot observa cu maximă claritate două schelete unite printr-o îmbrățișare eternă. Față către față, rost către rost, radius lîngă cubitus, tibie lîngă peroneu. O iubire neclintită precum cea evocată de trubaduri și romantici. Nu numai cuplul de oseminte amestecate a impresionat pînă în afund omenirea, dar și dantura perfectă a amanților. Nimic nu scapă unei priviri obiective.

Prin urmare, iubirea înfrînge timpul. Și închipuirea. Dar ceea ce era moral acum cinci mii de ani a devenit o insultă și o desfrînare astăzi. Îmbrățișarea de odinioară sugera puritatea și abstinența. Îmbrățișarea de astăzi a devenit în ochii lumii obscenă. O știre recentă  ne informează că un actor american (Richard Gere, să zicem) și-a permis să sărute în public o actriță din India (să o numim Shilpa Shetty). Între noi fie vorba, Shilpa nu arată rău / nu arăta acum cîțiva ani. Mulțimea din Jaipur s-a mîniat, a ieșit furioasă pe străzi, a țipat lozinci, și „a cerut pedepsirea imediată a făptașului".

Un procuror vigilent a chemat-o, așadar, pe actriță în justiție și a ordonat arestarea imediată a veneticului. Oriunde s-ar afla. De fapt, actorul nu făcuse decît să parodieze niște mișcări exersate și în filmul din 2004, Să dansăm? ("Shall We Dance?"). În film obiectul neînsuflețit al efuziunilor sale fusese cîntăreața Jennifer Lopez. Publicul nici nu reținuse episodul...

Mă întorc, deci, la constatarea amicului Blaise Pascal. Ceea ce e permis morților din neolitic nu se cuvine viilor de azi. Și ceea ce e indicat în iad nu se recomandă în rai. Morala depinde de longitudine. Inventivitatea lumii e miraculoasă. Nil admirari, spunea poetul latin. Să nu te mai miri de nimic...


P. S. În imagine: Pierre Robillard (Canada), La recontre des amants ou l'amour fou (inspiration de Rodin).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 15 septembrie 2018

O zvăpăiată alături de un rege pasionat de biliard: Carmen Sylva



O biografie deferentă a reginei Elisabeta a scris în limba franceză istoricul Gabriel Badea-Păun. În traducerea Irinei-Margareta Nistor, volumul a apărut, într-o a cincea ediție, la editura Humanitas sub titlul Carmen Sylva. 1843-1916. Uimitoarea regină Elisabeta a României. Viața reginei trezește încă un interes susținut...

Nu este prima biografie a femeii care i-a stat alături (mai bine de 40 de ani) regelui Carol I. Carmen Sylva (pseudonimul ei literar) a știut încă din timpul vieții să-și facă admiratori fanatici (sau doar interesați), care i-au consemnat minuțios cugetările, gesturile, elanul poetic și multiplele-i înzestrări. Carmen Sylva a scris neobosit poezii în linia unui romantism decorativ și superficial, romane de aspect contorsionat-morbid, cu sinucideri din amor și sacrificii afective, drame de inspirație mitologică etc. A pictat și a lucrat broderii fanteziste, în vecinătatea kitschului celui mai bizar. Dar, mai ales, a încercat să-și transforme existența de zi cu zi după principii dramatice, a fost și regizor și actor. Pe lîngă foarte prozaicul și rigidul rege Carol I, Carmen Sylva a fost pata de culoare, principiul dinamic al dinastiei care a pus bazele României moderne.

Cînd s-au întîlnit pentru prima dată, în 1869, în urma unor intrigi întortocheate (cîteva monarhii le-au țesut), Carol I avea 30 de ani și părea un principe lipsit de viitor, așezat pe un tron nesigur și într-un loc nebulos, în timp ce Elisabeta de Wied constituia deja un „caz dificil": avea 26 de ani, o dantură strălucitoare, ochi albaștri, părul castaniu, o constituție robustă și se caracteriza îndeosebi, în absența farmecului fizic, prin „mult spirit și suflet" (cum ne asigură un martor binevoitor) și printr-o „educație aleasă", apreciată și de împăratul Napoleon al III-lea, printre alții. În cuvintele unui portretist al vremii, Carmen Sylva era „mai degrabă draguță decît frumoasă și mai curînd grațioasă decît draguță”.

Cam așa:


Nu a fost, desigur, o căsătorie din dragoste, o combustie în doi, o ardere de tot. Au decis interesul și rațiunea de stat. Între cei doi tineri exista, de altfel, contrastul cel mai violent. Elisabeta era vioaie și dizertă, voia să strălucească la propriu, inclusiv prin ținute și podoabe. Carol I, în schimb, era, mai degrabă, taciturn și placid. Elisabeta avea idei politice „republicane"; Carol I era un conservator inflexibil. Elisabeta detesta formalismul și ritualul presupuse de protocolul princiar; Carol I, dimpotrivă, participa senin la complicatul ceremonial al Curții. Elisabeta avea avînturi lirice. Carol I era, în primul rînd, un ofițer de carieră, anost și posac. Cu toate acestea, căsătoria s-a încheiat repede, cu oarecare fast și, mai ales, cu o nobilă sobrietate.

La masa festivă, care s-a desfășurat în castelul din Koblenz (una din reședințele regelui Prusiei), meniul a cuprins printre altele (citez selectiv de la p.74): „supă-cremă de vînat după o rețetă cinegetică, vin de Madera, antreuri regale, păstrăvi cu sos olandez, șampanie, filet de porc à la Goddard, Scharzhofberger, salam de fazan cu trufe, homar în aspic, vin Château Lafite, curcan umplut cu trufe, căprioară la cuptor, salată, Marcobrunner, mazăre, terină [pateu copt] de potîrnichi roșii, compot, cap de mistreț, șarlotă rusească de cafea, Porta port, tort (bombă) de înghețată, deserturi". Îndată după ceremonie, cei doi însurăței au pornit către țară.

Ca peste tot, și în București, Elisabeta a fost frapată, firește, de meschinăria clădirilor și a străzilor, de duhori și murdărie. Dar se va obișnui curînd cu aspectul glodos al capitalei. Menajul va fi liniștit, cu puține tulburări – doar exilul reginei la Veneția, în 1891-1892, a întrerupt calmul familiei regale , dar lipsit de fericire. Fiica celor doi, principesa Maria, a murit la numai patru ani, în 1874, de scarlatină. Regina nu va mai avea copii.

În lipsa distracțiilor, Elisabeta începe să scrie și să traducă (din românește în germană) poezii populare. În anii ‘80 ai secolului al XIX-lea, devine un nume respectat în Europa, măcar prin puterea de a sfida conveniențele. Se îmbrăca destul de dubios, trecea în ochii tuturor drept o făptură originală cu o minte îndrăzneață: „peste rochiile albe de mătase stil tunică, împodobite cu bijuterii pe cît de mari, pe atît de false, la care doar efectul decorativ conta, Elisabeta a asortat dantele făcute chiar de ea, în colaborare cu doamnele de onoare... Regina se înfășura în ample mantouri informe, garnisite adesea cu blănuri rare, împopoțonîndu-se cu pălărioare caraghioase, care aduceau a bonete de noapte. Îndrăznelile în felul în care se îmbrăca stîrneau sentimente amestecate, între mirare, ilaritate și milă..." (p.149).

Alături de regele Carol I, care a rămas proverbial prin echilibru și bun simț, Carmen Sylva a visat, poate, să fie un soi de zeiță a vînătorii, cu alai de cavaleri chipeși, o Diană zvăpăiată și imprevizibilă. Nu a reușit întotdeauna. A fost, totuși, perechea potrivită pentru nefericitul monarh.


P. S. N-am aflat ce înseamnă „Porta port”, deși nu cred că în carte e o greșeală de tipar.

P. P. S. În imaginea dintîi: Pietro Antonio Rotari (1707 - 1762), Diana, goddess of the hunt, leaning against a tree. În a doua imagine: prototipul real.


Citiţi în continuare!