joi, 15 august 2019

Pe Goodreads, să dăm cu zarurile...



De cînd mi-am făcut cont pe Goodreads, mă confrunt mereu cu o situație stînjenitoare. Cel puțin pentru mine, nu știu ce gîndesc ceilalți, nu pot intra în mintea lor, nu-mi pasă...

Cîteva precizări - inutile pentru cei mai mulți. Pe Goodreads poți inspecta ce citesc prietenii, ce pretind că ar citi în nopți de euforică  insomnie, ce ar dori să mai citească, în ce ritm străbat o carte și, într-un final, dacă au chef (nu este obligatoriu), cum estimează ceea ce au citit. Le-a plăcut sau i-a dezgustat? Judecata de Apoi se face prin steluțe de la * la *****. Simplu. Și lipsit de nuanțe...

Unii sînt binevoitori (chiar exagerat de...), alții se remarcă printr-o severitate frigidă. De-o pildă, un fin cititor a considerat că romanul lui Mario Vargas Llosa, Conversație la Catedrala, merită numai două steluțe. Gusturile se constată, nu se discută, fiecare cu părerea lui, după cum ne-a învățat Kant. Judecata de gust rămîne etern particulară. Se recomandă să fim vigilenți și să greșim mai degrabă în minus.

Într-o discuție strict secretă (care va rămîne pe vecie așa), Laura Cîlțea mi-a divulgat că există pe Goodredas (ca peste tot) și conturi false. Cînd vrei să i-o plătești unui amic - eseist / poet / prozator, loser în orice caz - fiindcă te-ai certat cu el la o bere (sau consideri că e supralicitat de critici, că este un antitalent, un netrebnic, un urît, un semidoct etc.), mergi pe Goodreads, îți faci cont cu pseudonim (fiindcă se poate!), și îl notezi subit cu o steluță dezamăgită: „Frate, ești de plîns, n-ai nici o fărîmă de talent. Apucă-te de altceva!”. După ce-l pui la punct pe neisprăvit, dai în treacăt o steluță și lui Philip Roth, ca să-ți verifici omnipotența, apoi te retragi fericit în neantul din care ai purces.

N-aș putea spune că sistemul cu steluțe e foarte subtil. Am încercat multă vreme să-l pricep, iar ceea ce am priceput din el (extrem de puțin) se poate vedea mai jos.


* carte foarte proastă;

** carte proastă;

*** carte nici bună, nici proastă;

**** carte bună;

***** carte foarte bună; de neratat...

Înainte de a ajunge și la partea care mă stînjenește, voi nota că, de regulă, prietenii de pe Goodreads (și nu numai ei, cititorii, în genere) sînt foarte miloși cu autorii contemporani (toți de 5 stele), dar mefienți și nesiguri cu autorii defuncți. Cu cît sînt mai morți scriitorii, cu atîta primesc mai puțin. Îmi explic asta într-un singur chip. Autorii morți fac parte din canon, au devenit, din păcate, lecturi obligatorii la Bac. Și, după cum bine știm, am spus-o și în Roata plăcerilor: De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile, obligația de a citi un titlu anume omoară plăcerea.

În schimb, eu mă simt stînjenit exact atunci cînd mi se cere să notez cu steluțe un clasic, un defunct prestigios. De ce aș judeca Divina commedia a lui Dante sau Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman, romanul digresiv al lui Laurence Sterne, sau Anna Karenina? La ce (mi-)ar folosi nota mea? Cînd o carte e nouă (s-a tipărit în 2019, să zicem, și a fost scrisă cu numai un an în urmă), cînd prețul ei este unul încă ipotetic, jocul steluțelor are sens. Ne aflăm în provizorat. În ghicitură. Dar să-mi dau cu presupusul în legătură cu Satyricon (ori cu Măgarul de aur) mi se pare o zădărnicie.

Sigur, există comentatori amuzanți, ireverențioși, ironici, ca Sandra Newman sau Jack Murnighan, i-am consemnat aici, dar ei nu mai pot schimba lucrurile, e o copilărie să rîzi de metehnele lui Tolstoi. „Les jeux sont faits, rien ne va plus”, vorba unui personaj din Ulysses...


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch / Jheronimus van Aken (1450 - 1516), The Conjourer / Trișorul (c. 1475- 1480). Alba-neagra în Renaștere, cum ar veni...

Niciun comentariu: