joi, 13 iunie 2019

Despre folosul urechilor. De ce sînt toxici învățătorii




Toată lumea acceptă ca pe un adevăr matematic și etern (din acelea pe care nici bunul Dumnezeu nu le mai poate nega) enunțul din bătrîni: „Cîte capete tot atîtea păreri”. L-a formulat cel dintîi, pe la anul 161 î.e.n., poetul Terențiu, în comedia intitulată Phormion (versul 454), după cum urmează: „Quot homines, tot sententiae”. L-a repetat Cicero în De finibus bonorum et malorumDespre supremul bine și supremul rău (în anul 45 î.e.n.). Enunțul lui Terențiu a primit în timp și alte versiuni: „Quot capita, tot sententiae” (ca varianta românească);  „Tot capita, tot sententiae”. Și, în sfîrșit, „Quot culi, tot sententiae” („Cîți nătărăi, tot atîtea păreri”).

Convingerea că opiniile oamenilor cu privire la unul și același lucru sînt infailibil diferite / divergente trebuie să fie, totuși, mai veche decît Terențiu (aprox. 190-185 a.C. - 159 a.C.). Adevărul ei prețios este atestat de sistematica repetare fără obiecții a formulei de către toți înțelepții medievali și moderni. Altfel spus, nimeni nu s-a îndoit de ea (de la Terențiu încoace), sau, dacă s-a îndoit, nu a îndrăznit s-o conteste în scris ori să numeacă neadevărul cuprins în ilustrele cuvinte.

Îndrăznesc s-o contest în această notă lipsită de importanță, deși novatoare. Formula „Cîte capete, atîtea păreri” este, în opinia mea, riguros falsă, falsă de-a dreptul, scandalos de falsă, dintotdeauna și în veci. Firește, ea nu a devenit falsă acum, fiindcă ne-am deșteptat subit dintr-un lung „somn dogmatic”, a fost falsă din chiar momentul în care a rostit-o cu emfază cineva și a transmis-o postumității. 

Voi încerca să-mi dovedesc afirmația făcînd apel la experiența de toate zilele. Empiria ne arată cu îndărătnicie că oamenii nu gîndesc diferit decît cînd e vorba de nimicuri: lui Roland Barthes îi plăcea brînza și o socotea un aliment superior, dar lui Georges Perec nu-i plăcea pentru motivul că virtuțile nutritive ale brînzei ar fi egale cu zero. Eu susțin că vegetalele sînt mai sănătoase pentru silueta și sănătatea mea (și a celorlalți) decît carnea (de miel, porc, curcan), dar cercetătorii britanici consideră că, fără carne, alimentația rămîne deficitară și că în lipsa proteinelor animale homo erectus n-ar fi devenit niciodată homo sapiens sapiens (ceea ce, la urma urmelor, ar fi fost o binecuvîntare pentru toate speciile din univers).

Problema survine de îndată ce ajungem la chestiunile cu adevărat importante: iubirea, liberul arbitru, existența lui Dumnezeu, faptul morții. Să vin cu un exemplu. Din cîte am observat, toată lumea crede în destin, în predestinare, în providență, nimeni nu acceptă „intervenția” hazardului într-o viață de om (și în istorie). Ne place să decidem... Dacă-i spui cuiva că tu ești un adept al hazardului (ca bietul Giordano Bruno) și că totul, totul, totul este întîmplător, riști să fii considerat un caraghios, precum personajul solipsist din fabula lui Eric-Emmanuel Schmitt, Secta egoiștilor. „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Vulgul profan știe cel mai bine. Unii se nasc deștepți nu printr-o întîmplare fericită, ci printr-un destin atotputernic. M-am născut în anul cutare din secolul XX, fiindcă o instanță superioară a decis miraculoasa mea naștere la spitalul „Parhon”. Nici unui individ de pe pămînt nu-i convine să fie consecința unui hazard. Poate nici mie...

De ce gîndim la fel? Simplu, mai simplu nici că se poate. Pentru că este mai simplu și mai puțin periculos pentru urechile noastre să-i aprobăm smeriți pe magiștri (și să-i repetăm o viață întreagă), pentru că opinia personală ne exclude subit din comunitatea oamenilor normali la cap și pentru că a gîndi pe cont propriu implică efort și perseverență. Noi nu avem timp de reflecție. Pentru om ideea că adevărul înseamnă consens este ceva de la sine înțeles. „Dacă toți, sau cei mai mulți, sau cei mai înțelepți acceptă o propoziție, asta vădește imediat adevărul ei sempitern”. Am citat din Topicele lui Aristotel...


P. S. În imaginea de deasupra: Pieter Bruegel the Elder, The Parable of the Blind Leading the Blind (1568).

2 comentarii:

Octavian spunea...

Să înțeleg că lucrurile cu adevărat importante îmi parvin pe calea urechilor? Întrebat despre un lucru nemaiauzit (de mine, prin cetate) nu voi ști ce să zic? Nu-mi voi da cu părerea? Sunt convins că nu ați auzit de mine dar, folosind bune obiceiuri devreme învățate (adică, politețurile omului cultivat), nu-mi veți răspunde cu asprime (y compris deloc).

Valeriu Gherghel spunea...


Nu. Mă refeream la învățătorii / magiștrii care îi urechesc pe elevii obsraznici, pe școlarii care nu vor să-și vîre în cap „adevărurile” predate de cei maturi, pe rebeli.

În Tratat despre îndrumarea intelectului, Spinoza crede că există o cunoaștere care vine prin urechi (o numește cunoașterea din auzite). Deci, urechile sînt măcar uneori de folos.

Nu am întrat multă vreme pe blog, vă rog să mă iertați.