marți, 19 martie 2019

Ce înseamnă a trăi? Răspunsul lui Robert Seethaler



Robert Seethaler, O viață de om, traducere de Andrei Anastasescu, Iași: Polirom, 2019, 164p., 24,95 lei.


Dacă un roman este o carte de 999 de pagini, O viață de om nu e un roman. Dacă părăsim ideile primite în școală, este unul*. Titlul german al cărții, Ein ganzes Leben, mi se pare ironic. Viața „completă” a lui Andreas Egger (protagonistul romanului) încape într-o sută șaizeci de pagini. Egger nu este vreun filosof, abia dacă știe carte, nu ține prelegeri sofisticate (nici nu-i plac conversațiile despre „mersul lumii”), trăiește pur și simplu (sau este trăit) de ceea ce i se întîmplă. Și i se întîmplă destule. 

Rămas orfan, ajunge slugă la un fermier brutal, Hubert, care îl bate cu o nuia de alun din pura plăcere de a-l chinui. O lovitură puternică îi rupe băiatului piciorul. Va fi poreclit „Șchiopul”.


Cînd poate pleca din casa fermierului, Egger lucrează cu ziua la oamenii înstăriți dintr-un sat de munte, apoi la o firmă de construcții. Face de toate. Adună bani și-și ridică o casă. O cunoaște pe Marie (în birtul La capra de aur) și se căsătorește cu ea. Trăiește cîțiva ani o fericire precară. Într-o noapte, o avalanșă îi distruge gospodăria și o ucide pe femeie. Într-un fel, viața lui se oprește aici. Și-a epuizat dintr-odată întreaga resursă de fericire. Atît i-a fost dat. 

Supraviețuiește fără să se plîngă. Participă la război, deși e infirm, cade prizonier la ruși, ajunge în lagărul de la Voroșilovgrad, stă acolo mai bine de cinci ani. Se întoarce acasă, muncește cu aceeași inclinație fatalistă, nu se plînge de nimic, nu invocă nedreptatea cerului și a oamenilor. Într-un sfîrșit, devine ghid montan pentru turiști. Moare și e îngropat lîngă Marie: „Andreas Egger odihnește lîngă soția lui. Pe mormînt se află o piatră de var nefasonată și plină de crăpături, pe care crește vara linarița, cu florile ei de un violet pal” (p.158).

Voi spune în grabă că Robert Seethaler (n. 1966, prozator, scenarist și actor austriac) are invenție epică și un ochi deprins să remarce grotescul (și sordidul) cotidian. Citiți episodul înmormîntării Mamei-mari de la paginile 25-27...

Ceea ce m-a intrigat în această carte este atitudinea lui Egger. Omul e mereu egal cu sine. Nu știm prea bine ce gîndește, ce simte, cum vede ceea ce i se întîmplă; nu știm aproape nimic despre el, deși la sfîrșitul romanului ar trebui să știm totul. Încă o dată, titlul este ironic. Andreas Egger rămîne un personaj opac.

Dacă am vedea în acest roman o „tragedie umană”, tare mă tem că am greși. În tragedie, eroul încalcă o lege, contestă o autoritate, devine excesiv și excesul lui atrage pedeapsa. Dar Egger este un inocent. În toate sensurile cuvîntului. Nu poate fi caracterizat decît negativ, printr-o succesiune de nu-uri: nu ripostează (cu o singură excepție, cînd pleacă de la fermier), nu-și plînge de milă, nu afurisește nici un zeu, nu dă vina pe destin, nu se consideră un damnat. Într-un cuvînt, este un personaj bizar. De regulă, prozatorii preferă „cazuri” ieșite din comun, indivizi spectaculoși, nesupuși, rebeli. Egger nu are nimic dintr-un insurgent. Primește totul  și puținele bucurii, și necazurile  cu o liniște aproape neverosimilă. Cînd cade, o ia de la capăt. Iar și iar. Nu-și pune întrebări, nu încearcă răspunsuri, îndură fără să crîcnească, așa cum îndura în copilărie bătăile fermierului Hubert.

Îi șoptește odată Mariei: „Un bărbat trebuie să ridice ochii pentru a privi cît mai departe în zare, dincolo de peticul îngust de pămînt pe care-l muncește” (p.41). Nimic mai adevărat! Dar declarația lui Egger nu va avea urmări. Mi-e greu să spun de ce...

Citiți acest roman. Măcar pentru a cunoaște un personaj cu totul neobișnuit și aproape imposibil de priceput. 


* În 2018, Robert Seethaler a publicat romanul Das Feld / Cîmpul. Ediția germană are 240 de pagini. 


P. S. În imagine: Hands by Other People's. Un desen a cărui origine n-am reușit deocamdată s-o identific.

Niciun comentariu: