marți, 19 martie 2019

Ce înseamnă a trăi? Răspunsul lui Robert Seethaler



Robert Seethaler, O viață de om, traducere de Andrei Anastasescu, Iași: Polirom, 2019, 164p., 24,95 lei.


Dacă un roman este o carte de 999 de pagini, O viață de om nu e un roman. Dacă părăsim ideile primite în școală, este unul*. Titlul german al cărții, Ein ganzes Leben, mi se pare ironic. Viața „completă” a lui Andreas Egger (protagonistul romanului) încape într-o sută șaizeci de pagini. Egger nu este vreun filosof, abia dacă știe carte, nu ține prelegeri sofisticate (nici nu-i plac conversațiile despre „mersul lumii”), trăiește pur și simplu (sau este trăit) de ceea ce i se întîmplă. Și i se întîmplă destule. 

Rămas orfan, ajunge slugă la un fermier brutal, Hubert, care îl bate cu o nuia de alun din pura plăcere de a-l chinui. O lovitură puternică îi rupe băiatului piciorul. Va fi poreclit „Șchiopul”.


Cînd poate pleca din casa fermierului, Egger lucrează cu ziua la oamenii înstăriți dintr-un sat de munte, apoi la o firmă de construcții. Face de toate. Adună bani și-și ridică o casă. O cunoaște pe Marie (în birtul La capra de aur) și se căsătorește cu ea. Trăiește cîțiva ani o fericire precară. Într-o noapte, o avalanșă îi distruge gospodăria și o ucide pe femeie. Într-un fel, viața lui se oprește aici. Și-a epuizat dintr-odată întreaga resursă de fericire. Atît i-a fost dat. 

Supraviețuiește fără să se plîngă. Participă la război, deși e infirm, cade prizonier la ruși, ajunge în lagărul de la Voroșilovgrad, stă acolo mai bine de cinci ani. Se întoarce acasă, muncește cu aceeași inclinație fatalistă, nu se plînge de nimic, nu invocă nedreptatea cerului și a oamenilor. Într-un sfîrșit, devine ghid montan pentru turiști. Moare și e îngropat lîngă Marie: „Andreas Egger odihnește lîngă soția lui. Pe mormînt se află o piatră de var nefasonată și plină de crăpături, pe care crește vara linarița, cu florile ei de un violet pal” (p.158).

Voi spune în grabă că Robert Seethaler (n. 1966, prozator, scenarist și actor austriac) are invenție epică și un ochi deprins să remarce grotescul (și sordidul) cotidian. Citiți episodul înmormîntării Mamei-mari de la paginile 25-27...

Ceea ce m-a intrigat în această carte este atitudinea lui Egger. Omul e mereu egal cu sine. Nu știm prea bine ce gîndește, ce simte, cum vede ceea ce i se întîmplă; nu știm aproape nimic despre el, deși la sfîrșitul romanului ar trebui să știm totul. Încă o dată, titlul este ironic. Andreas Egger rămîne un personaj opac.

Dacă am vedea în acest roman o „tragedie umană”, tare mă tem că am greși. În tragedie, eroul încalcă o lege, contestă o autoritate, devine excesiv și excesul lui atrage pedeapsa. Dar Egger este un inocent. În toate sensurile cuvîntului. Nu poate fi caracterizat decît negativ, printr-o succesiune de nu-uri: nu ripostează (cu o singură excepție, cînd pleacă de la fermier), nu-și plînge de milă, nu afurisește nici un zeu, nu dă vina pe destin, nu se consideră un damnat. Într-un cuvînt, este un personaj bizar. De regulă, prozatorii preferă „cazuri” ieșite din comun, indivizi spectaculoși, nesupuși, rebeli. Egger nu are nimic dintr-un insurgent. Primește totul  și puținele bucurii, și necazurile  cu o liniște aproape neverosimilă. Cînd cade, o ia de la capăt. Iar și iar. Nu-și pune întrebări, nu încearcă răspunsuri, îndură fără să crîcnească, așa cum îndura în copilărie bătăile fermierului Hubert.

Îi șoptește odată Mariei: „Un bărbat trebuie să ridice ochii pentru a privi cît mai departe în zare, dincolo de peticul îngust de pămînt pe care-l muncește” (p.41). Nimic mai adevărat! Dar declarația lui Egger nu va avea urmări. Mi-e greu să spun de ce...

Citiți acest roman. Măcar pentru a cunoaște un personaj cu totul neobișnuit și aproape imposibil de priceput. 


* În 2018, Robert Seethaler a publicat romanul Das Feld / Cîmpul. Ediția germană are 240 de pagini. 


P. S. În imagine: Hands by Other People's. Un desen a cărui origine n-am reușit deocamdată s-o identific.

vineri, 15 martie 2019

Alexandru Paleologu prezintă starea adevărată a omului



Mă irită postările de pe FB în care toți ceilalți – cu excepția noastră – sînt niște nătărăi. Una din ele, cea mai cunoscută, zice cam așa: „Așa cum mortul nu știe că e mort, nici prostul nu știe că e prost”. Afirmația este, vai, în întregime falsă. Nici viii nu știu cît de proști sînt. Nu e necesar să mori pentru a ignora acest adevăr. Să vă spun de ce mă irită postările de acest fel.

Eseistul Alexandru Paleologu (14 martie 1919 - 2005) a scris în mai multe rînduri (și țin să-l cred pe cuvînt) că starea naturală a omului este prostia. Așa cum, pentru înțelepții de odinioară, locul natural al păsării era cuibul, ori de cîte ori rostim o prostie, ne întoarcem la cuib...

Că ne place, ori că nu ne place, a fi om înseamnă a fi de obicei prost (rareori, isteț) și a recunoaște cu franchețe acest amănunt deloc rușinos. Nu există om rațional care să nu fi spus (și să nu fi făcut) măcar o prostie. Cea mai mare dintre toate pretinde, nici mai mult, dar nici mai puțin, că omul este finalitatea creației...

Pot da exemple de prostii benigne sau năprasnice cu nemiluita din oameni cît se poate de sprințari, îndeosebi din filosofi. Nu știu cum se face dar la filosofi prostia e mult mai vizibilă decît la oamenii obișnuiți, sare în ochi. Mă gîndesc bunăoară la Montaigne („Să nu vă căsătoriți din dragoste!”), la Schopenhauer, la Nietzsche. Nu cunosc prostie mai trufașă decît îndemnul lor – citat adesea de idioți: „Cînd te duci la femeie, nu uita biciul!”

N-am dispoziția de a scoate din bibliotecă cugetările lui Schopenhauer (oricum, am mai citat din ele pe blog), deși cartea lui, Aforisme asupra înțelepciunii în viață, este un ciudat amestec de bun simț și prostie. Nu de aici voi transcrie un fragment.

Descopăr acum, răsfoind volumul lui Janik și Toulmin despre Viena lui Wittgenstein, că filosoful austriac (1889 - 1951) a avut o opinie similară cu privire la firea omnească. Iată ce spune Wittgenstein despre un amic: 
„Ceea ce mă îngrijorează la el este veșnica lui inteligență. Omul ăsta nu mi se pare normal...”. Și tot Wittgenstein: „Pentru filosof, în văile prostiei crește, totuși, mai multă iarbă decît pe înălțimile sterpe ale deșteptăciunii”.

P. S. În imagine, o miniatură din Codex Manesse (c. 1304 - 1340), înfățișînd un magistru foarte deștept cu nuiaua în mînă: „Schulmeister von Eßlingen”.

miercuri, 6 martie 2019

10 cărți pe care le-am citit de mai mult de 10 ori



Am vrut mai întîi să povestesc cazul lui William Hazlitt (1778 - 1830), un om care s-a hotărît - la 40 de ani, nu mai tîrziu! - să nu mai citească titluri și autori noi (contemporani cu el). A ales 20 de cărți și s-a pus să le recitească iar și iar. Cînd termina șirul îl lua de la capăt. Repeta astfel plăceri sigure și evita deziluziile.

Numitul Hazlitt spunea, într-un eseu foarte citat, „On Reading Old Books” (1821), că urăște lectura cărților recente și zarva, fumul și praful iscate de apariția lor. Timp pierdut, judecăți pripite, discuții sterile și obositoare, cărți de cele mai multe ori proaste... Nu vă recomand, totuși, exemplul acestui eseist incredibil (și sigur mincinos). Abia la 40 de ani (dacă-i apuci), citești lista „clasicilor” și tot ceea ce n-ai reușit să străbați pînă atunci, fiindcă ai fost prea fraged, prea avid, și n-ai priceput mare lucru din Dante sau Laurence Sterne.

Am vrut apoi să văd care sînt cărțile din biblioteca mea pe care le-am citit cel mai des și cînd. Ancheta nu a fost cîtuși de puțin simplă. Mi-am inspectat cărțile cu mare grijă. Titlurile vechi erau bine ascunse după mulțimile de cărți noi. Cel puțin așa e la mine. După ce le-am identificat, am verificat notele și datele. Într-o vreme (dar și acum, uneori), dintr-un obicei pedant (cu valoare mai mult afectivă), notam ziua fericită cînd terminam de citit o carte. Dacă o reciteam, mai consemnam o dată din calendar. În 28 iulie 1997, de pildă, citeam, pentru a noua oară, Adam și Eva de Liviu Rebreanu. În 22 iunie 2005, o citeam pentru a zecea oară (și ultima). De atunci n-am recidivat. Dar asta nu prea contează...

Am realizat următoarea listă, am ales zece titluri:
1. Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni (Purtătorii de cruce, Krzyżacy): peste 20 de lecturi; la prima lectură, îmi amintesc ca azi, aveam 9 ani și eram deja îndrăgostit definitiv de blonda Danusia, deși îmi plăcea la fel de mult și bruneta Jagienka.
2. Alexandre Dumas, Cei trei muschetari: peste 15 lecturi.
3. Alexandre Dumas, După douăzeci de ani: 13 lecturi.
4. Stendhal, Mănăstirea din Parma: 12 lecturi.
5. Gárdonyi Géza, Stelele din Eger: 11 lecturi (la prima lectură aveam 11 ani); personajul principal, cu care mă identificam prin îndrăzneală și eroism, se numește Bornemissza Gergely.
6. Jack London, Martin Eden: 10 lecturi .
7. F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană: o primă lectură în facultate și apoi după.
8. Jorge Luis Borges, Moartea și busola: 10 lecturi; cred că e întîiul volum tradus din Borges, o antologie de povestiri apărută în colecția „Meridiane” a editurii Univers.
9. Liviu Rebreanu, Adam și Eva: 10 lecturi; capitolul memorabil e acela în care un bărbat se îndrăgostește de o icoană.
10. Apuleius, Măgarul de aur: 10 lecturi.
Cred că am realizat o listă rezonabilă și mai cred că nu am spus gogoși. Chiar am citit de (prea) multe ori aceste cărți, în pofida faptului că nu toate sînt capodopere. N-am trecut, fiindcă nu avea rost (citesc din obligație profesională), cărțile (Platon, Aristotel, Pascal, Kant, Nagel) de care am nevoie la cursuri. Ar fi fost prea de tot. Lista ar fi cuprins doar filosofi plicticoși.

Ce pot să spun despre listă? O constatare evidentă: cele mai multe recitiri sînt din copilărie și adolescență. De la o vreme, abia apuc să recitesc o carte sau două pe an. Sînt un cititor curios și nu un re-cititor blazat ca neverosimilul Hazlitt. Mă întreb dacă aș avea curajul unui an sabatic, în care doar să recitesc. 20 de cărți, să zicem. Clasici! Răspunsul e unul singur. Nu...


P. S. În imagine: Matthias Stom / Matthias Stomer (c. 1600 – c. 1652), Young man reading by candlelight.

duminică, 3 martie 2019

Și tot vom muri fără să știm cîte parale am făcut.


Voi repeta acest truism pînă voi obosi, pînă nu voi mai fi în stare să-l scriu și să-l strig urbi et orbi: părerile celorlalți despre noi îi privesc în primul și ultimul rînd pe ei și foarte puțin - sau deloc - pe noi. 

Nu exclud ca o parte din aprecieri să fie sincere, să pornească dintr-un preaplin sufletesc, dintr-o iubire exactă. Dar sincer, de bună credință, nu înseamnă niciodată, dar niciodată, adevărat. Niciodată prețul unui om nu rezultă matematic din suma aprecierilor pozitive cu privire la el - din care am scoate, prin operațiunea scăderii, cifra aprecierilor negative. 

În definitiv, nici un bărbat cu scaun la cap nu calculează însușirile unei femei pentru a se îndrăgosti de ea. Iubirea nu modifică în nici un fel proprietățile obiectului. Nici un ditiramb nu va face dintr-o mătușă o fecioară...

Să vedem și un exemplu. Herman Melville a avut parte, după un debut exuberant, de o masivă și bizară neînțelegere. Cînd a publicat Moby-Dick, nici un critic (din Anglia sau Statele Unite) n-a sesizat importanța romanului. Originalitatea cărții a fost atît de acută încît n-a perceput-o nimeni. Criticii au dat dovadă de o unanimă orbire. „Nu există nici o metodă în această țicneală” - a scris unul dintre ei cu privire la romanul lui Melville. 

Nu spun, firește, că neînțelegerea cronicarilor nu l-a afectat psihic pe scriitor. L-a afectat, cum să nu? I-a frînt evoluția, i-a amărît viața. Herman Melville a devenit mizantrop. A murit trist și, cu siguranță, ros de îndoieli, convins că fusese o amăgire literară. În 1891, intrase deja în anonimat. Aproape nimeni nu-și mai amintea de el. Într-un necrolog din The New York Times, pretinde legenda, redactorul l-a numit nepăsător Henry Melville. Sigur este că o altă notă menționa apatic decesul unui anume Hiram Melville. Abia după 1920, criticii s-au revizuit și gloria prozatorului a irumpt în interiorul mulțimilor. Dar asta nu i-a folosit la nimic răposatului.

Mă întorc la opinii. Nu putem schimba părerile celorlalți despre noi, ar fi bine să nu le luăm în seamă, cum ne învață Epictet. Nu putem modifica lumea, nici succesiunea anotimpurilor, nici data nașterii, nici ura ipotetică a amicilor. Murim fără să știm cît de mult, cît de puțin am prețuit. Oricîte elogii am primi, oricît de aprinse, vom muri complet ignoranți cu privire la valoarea personală. Flaubert avea dreptate:
„Să fiu cunoscut nu e principalul meu interes, așa ceva nu satisface total decît foarte mediocrele vanități... Celebritatea cea mai completă nu-ți potolește neliniștea și mori aproape întotdeauna în nesiguranța propriului tău renume, dacă nu ești un nătărău. Așadar, faima nu te ridică mai mult în propriii ochi decît obscuritatea. Țintesc mai sus: să-mi plac mie însumi. Succesul îmi pare un rezultat și nu un scop. Eu mă îndrept către acest scop fără să mă abat cu un pas și fără să mă opresc pe marginea drumului ca să fac curte doamnelor... Mai bine crăp ca un cîine decît să-mi grăbesc cu o secundă fraza care nu-i gata” (scrisoare către Maxime du Camp din 26 iunie 1852). 
Menționez că în 1852 Flaubert lucra la Doamna Bovary.

Alte însemnări cu privire la faimă, valoare, mediocritate, spirit critic:

P. S. În imagine: Jean Martin (1911 - 1996), Les aveugles (1937).