luni, 11 februarie 2019

Cum am s-o fac pe bunica să mai recite un Salve Regina


Cînd și-au făcut apariția scriitorii moderni (binecuvîntat fie acest descălecat!), moda misivelor s-a mutat, firește, din placida comunitate academică în aceea mult mai turbulentă a creatorilor de frumos. Timpul s-a accelerat dintr-odată. 

Răbdător, Descartes aștepta un an pînă să primească răspuns de la părintele Marsenne, scriitorul (poetul, eseistul, prozatorul ețetera, ețetera), cuprins de trepidații și ars de acizii unei instantanee notorietăți, este mult mai grăbit, se smucește, febricitează, e traversat de o arșiță mistuitoare. El dorește misiva pe loc și, dacă se poate, chiar înainte de a-și expedia opera inestimabiă (în principiu) pe adresa (mereu schimbătoare) a cronicarului viclean. Chiar dacă se ascunde (și oriunde s-ar ascunde), chiar dacă umblă pe ulicioare întunecoase, la ore tîrzii din noapte, cronicarul e prins din urmă și de rever cu maximă eficiență: „Cînd ai de gînd, stimabile, să-mi recenzezi cartea? Doar ți-am trimis-o...”. Se înțelege, cronicarul dă din colț în colț, îi amintește poetului / prozatorului / eseistului că mai are un teanc imens de volume (mii și mii de pagini geniale de cîntărit), dar nu primește nici cea mai mică înțelegere. I se vîră arătătorul în piept și este somat fioros: „Dacă nu mă recenzezi în numărul de mîine al gazetei, vei avea de-a face cu mine! Ești un ingrat și un insolent, ești un trîntor, eu mi-am cheltuit sănătatea scriind, iar tu? Tuuuu? Tu amîni, și amîni, și amîni. E intolerabil. Fii atent, ți-am vorbit acum cu frumosul, ți-am dat și autograf, vierme ce ești, tîrîtură... Ne mai vedem cît de curînd, nu scapi de mine...”.

Veți spune că fantazez, că scornesc din mintea mea înfierbîntată, că am devenit sardonic. Nooooo, vorbesc din experiență, din trăire personală: am blog. Iar un blogger, nu-i așa?, grifonează recenzii optimiste despre cărți, le promovează. Bloggerul este, în fond, o anexă a editurilor și o dependință a autorilor. El n-are dreptul să-și aleagă cărțile (într-o librărie), nuuuu, cărțile i se vîră sub ochi: „Dacă ți-am dăruit cartea, fă bine și laud-o imediat! Dacă n-o pricepi în toată profunzimea ei, îți spun eu cum s-o pricepi (urmează explicații și sugestii), ba îți dau și un text gata scris, tu doar îl semnezi și-l pui pe Miscell@nea. Vezi ce simplu e? Deci ne-am înțeles, mîine dimineață vreau să citesc recenzia. Să știi că mă scol foarte devreme...”.

Din sumedenia de întîmplări de acest soi, voi menționa numai una. Să zicem că e vorba de un mare scriitor, să zicem că a comis o carte foarte valoroasă, să zicem că are adresa ta exactă. Te-a prins la înghesuială. Urmează scrisoare, e-mail: „Vreau o introducere, fă-mi o introducere, am nevoie de o introducere...”. Te prefaci că n-ai înțeles mesajul, tragi de timp, te gîndești la o ieșire din încurcătură, la un tertip. Zici că-l vei păcăli și-i răspunzi evaziv: „Un artist de valoarea ta nu are nevoie de nici o intruducere. Din partea nimănui”. Zici că ai împușcat doi iepuri dintr-o lovitură: a) l-ai flatat cît de cît și b) ai scăpat de corvoadă. Din păcate, n-ai avut noroc. Mesajul tău e tipărit pe coperta a IV-a, cu litere impozante. A fost tradus într-o engleză de clopote. Sună cam așa:

„A novelist and essayst of XY's literary value does not need any introduction. From no one" (Valeriu Gherghel - European philosopher, essayist, literary critic and author). Te-a caracterizat atît de strîns, te-a percutat drept în inimă, încît n-ai puterea de a riposta. „European philosopher!” O, da! Neam de neamul meu n-a visat la asta, dacă ar afla bunica, fie-i țărîna ușoară, ar recita cu avînt încă un Salve Regina...


P. S. În imagine: Giorgio de Chirico (1888 - 1978), Le poète triste consolé par sa muse (1925).

Niciun comentariu: