luni, 18 februarie 2019

Cînd aveți mai multe cărți decît puteți citi într-o viață, practicați tsundoku



N-am cumpărat niciodată o carte cu gîndul de a o așeza în bibliotecă și de a uita pe veci de ea. Nimeni nu procedează în felul ăsta. Cînd cumpăr cărți, o fac cu intenția fermă, pioasă de a le citi imediat, pe loc, într-o singură noapte de arșiță mintală. După cum știm, nu abordăm niciodată un teanc de cărți în ordinea achiziției lor, ar fi inuman. Citim după plac. De altfel, nu parcurgi niciodată un Top ten pornind de la cartea situată în vîrf: citești cîteva din cele zece capodopere și începi fix cu a treia din ierarhie. Pentru că așa ai tu chef. Pur și simplu.

Nu de mult, am propus o listă de cărți. O puteți inspecta aici. E vorba, firește, de cărți cumpărate anul trecut, dar pe care n-am apucat să le răsfoiesc. Poate nu le voi citi niciodată, îmi murmură dracul în ureche. Între timp / estimp (înseamnă recent), mi-am cumpărat altele noi, am primit cîteva în dar, și-a făcut C. F. pomană cu mine (știe cît de sărac am ajuns, știe că mă culc adesea flămînd, știe totul despre mine), am mai luat și de la boss, dar El  este cam scump, nu-ți dă decît cu lingurița. Și numai ce binevoiește...

Ca toată lumea, am în biblioteca personală un morman de cărți necitite. Într-o vreme, voiam să le arunc, să lă pun pe foc (pe unele chiar le-am aruncat ori le-am dăruit amicilor); acum două zile, am aflat însă că acest obicei nu este cîtuși de puțin rațional, ceea ce era evident de la bun început. Cărțile necitite sînt de un imens, neașteptat folos. Nu cred că Umberto Eco a susținut o fantezie, cînd a pretins că simpla atingere a unei cărți (o ștergi de praf, îi schimbi locul în raft, o muți pe birou, o duci la loc fără s-o fi deschis) îți transmite ceva din conținutul ei mirific. Învățăm și fără să citim cu ochii. Prin pipăire. 

Înclinația noastră e să supraestimăm cărțile citite. Dacă am citit mult, trebuie neapărat să știm mult, am devenit erudiți, savanți. Aș, e o iluzie, o amăgire luciferică. Nu trebuie să ne semețim. Abia mulțimea cărților necitite ne dumirește o dată pentru totdeauna ce știm și cît știm: adică nimic, nimicul kantian tăiat în patru, praful de pe o monedă de 50 de bani. Mulțimea cărților necitite ne arată limpede cît de ignoranți sîntem. A venit vremea să învățăm să fim umili. Cam tîrziu. Dar mai bine mai tîrziu decît mai devreme, vorba lui Thales din Milet. El se referea, bineînțeles, la căsătorie...

Kevin Mims a vorbit, într-un articol din The New York Times (îl puteți citi aici), despre tsundoku. E o practică japoneză, desigur. O s-o întreb și pe Claudia ce e cu tsundoku, japonezii ăștia vin mereu cu cîte o ghidușie de-ți stă mintea-n loc. Eu mă grăbesc să scriu aici ce am priceput din eseul lui Mims. Tsundoku e un termen care-i caracteriza, în secolul al XIX-lea, pe profesorii vicleni. Ei acumulau multe cărți, le înșirau pe mese și pe dușumea (pe tatami, ca să fiu corect), pentru a-și uimi musafirii (școlarii le admirau omnisciența), dar nu citeau nici una. Mulțimea de cărți necitite era tsundoku. Termenul și-a pierdut sensul peiorativ (dacă l-a avut vreodată) și numește acum obiceiul de a trăi înconjurat de cărți, în preajma lor. Într-un fel, toți ne ocupăm cu tsundoku, chiar dacă nu sîntem japonezi și nu avem ochii mici. Toți avem mormane de cărți necitite în jurul nostru. În bibliotecă, eu, unul, am cîteva mii de cărți, încă nu le-am numărat, din care am citit cam o treime. Restul așteaptă pe jos, lîngă pat, sau în rafturi. Restul constituie tsundoku. E pentru privitori - între care mă includ și eu. Cînd vine de Ajun și Bobotează, popa face ochii mari, încurcă versetele și crucile.

Kevin Mims mai spune că pînă și simpla lectură a titlurilor reprezintă o binefacere. Ne trimite la o carte uitată, ne dă idei, ne amintește un autor. În definitiv, cărțile nu se împart în două (și numai două) categorii: citite și necitite. Alături de cărțile uitate, se află și cărți străbătute doar pe bucăți, 100 de pagini din final, cîteva pagini de la început, paragrafe întîmplătoare, tabla de materii. În rest, ne-am imaginat. În fond, închipuirea este partea cea mai frumoasă a cititului...

P. S. A se considera și acest fragment: „In a good bookroom you feel in some mysterious way that you are absorbing the wisdom contained in all the books through your skin, without even opening them” (Mark Twain)

P. P. S. În imagine: Charles V devant sa roue à livres. Jean de Salisbury (1115?-1180) Policraticus, (Paris), c. 1372.

joi, 14 februarie 2019

Apologia papanașilor: 5 cărți despre lupta dintre mine și eu



Imediat ce m-am trezit, mi-a fulgerat prin minte următorul pasaj; l-am recitat de cîteva ori, mirîndu-mă de fiecare dată de adevărul exprimat atît de mișcător: unul poate fi doi, ba chiar trei, ba chiar o mulțime:

“Ah! două suflete-s în mine! Cum se zbat!
În piept să nu mai locuiască împreună!
Unul de lume strîns mă ţine, încleştat;
cu voluptate, celălalt puternic către cereşti limanuri mă îndrumă...”
(Goethe, Faust, traducere de Lucian Blaga).

Către prînzișor, mi-am adus aminte că și Octavian Goga a versificat pe tema dublului lăuntric, cam așa:

„Un fulger şi-a deschis cărare,
Cutremurîndu-mi pieptul şubred. Sclipirea lui înfricoşată
Mi-a luminat abia o clipă, şi-am înţeles atunci deodată,
Prăpastia ce port în mine. Acolo-n piept, încătuşate,
Sînt două suflete duşmane... Străveche, ura lor se zbate,
Şi mintea s-a trudit zadarnic o viaţă-ntreagă să le lege...”
(Prăpastie, traducere de Octavian Goga).

Spre seară, eram deja obsedat de tema sufletelor antinomice, ce se ciocnesc (precum Scylla și Charybda) în adîncul nostru psihic, fără ca vreunul să cedeze sau să cîștige bătălia. Și m-am gîndit, era deja întuneric, la autorii (începînd cu Plaut, dacă nu mă înșel) care au brodat pe tema acestui conflict perpetuu, cunoscut și trăit de fiecare dintre noi, chiar și atunci cînd nu ne-am dori, la o înmormîntare, să zicem: ne bușește rîsul exact în momentul în care un academician trîmbițează meritele defunctului. În consecință, sîntem dintotdeauna mai mulți. Unul este multiplu, cum au dovedit filosofii dialectici.

Gîndiți-vă numai la faptul că o parte din noi vrea lumina, apolinicul, eliberarea în Absolut, dar cealaltă ar prefera bezna, dionisiacul, spelunca. Gîndiți-vă că o parte a sinelui (un suflet) visează iubirea eternă, în timp ce partea contrară (sinele opus) plănuiește deja un divorț. Amo et odi, ca la Catullus. Înțelegeți perfect la ce mă refer. Esteticienii au teoretizat faptul că eul nostru anorexic este într-o permanentă dispută cu eul bulimic. Am vrea să fim filiformi, translucizi (la catedră, la reuniunile mondene, la o partidă de dans), dar acasă strălucirea se stinge, mușchii abdomenului se destind. Instinctul chtonic își face de cap și tăbărîm de îndată pe clătite și colțunași, deși sinele anorexic, expediat într-un colț, regretă excesul.

Nu numai poeții au comentat lupta aprigă dintre suflete, dintre poftă și silă, dar și prozatorii. Am realizat un inventar minim de creații, nu înainte de a remarca originea și extensiunea gotică a acestui topic. Un personaj își pierde mințile și, pe măsură ce se afundă în boală, constată înfricoșat prezența, în sine, alături de sine, dar, mai ales, împotriva lui, a unui ipostas de o luciditate necruțătoare, a unui doppelgänger. Eul lucid îl contemplă sardonic pe cel smintit. Uneori, îi ia locul, deși smintitul ține cu dinții la identitatea lui de smintit și este în stare să-și ucidă persecutorul, comițînd, prin același gest, o îndoită crimă. Nimicindu-l pe lucid, nebunul se aruncă în neființă.

Pe fugă, așadar, un succint inventar adnotat:

1. Mary Shelley, Frankenstein (1818). Toți am deplorat soarta creaturii ratate, dar am trecut cu vederea că făurarul a trimis în lume, atroce, celălalt chip al său.

2. F. M. Dostoievski, Dublul (1846). Un roman nereușit, influențat de Gogol, prețuit însă de Nabokov într-o frază negreșit ironică: „Dublul mi se pare cea mai bună scriere a [lui Dostoievski]. Este o poveste foarte minuțios elaborată, cu detalii de tip joycean și scrisă într-un stil extrem de expresiv. O operă de artă perfectă“. Solitarul Iakov Petrovici Goliadkin își apără postul de consilier titular împotriva unui alt Goliadkin, care e întru totul Goliadkin. De aici nedumirirea eroului: „Adică nu sînt eu, nu sunt eu, și basta!, spuse domnul Goliadkin, scoțîndu-și pălăria în fața lui Andrei Filippovici și neluîndu-și privirea de la el. Eu, eu nu sînt eu, șopti el cu efort, nu sînt deloc eu, Andrei Filippovici, nu sînt eu deloc, nu sînt eu, și basta”.

3. R. L. Stevenson, Straniul caz al doctorului Jekill și al domnului Hyde (1886). Povestirea arhetipală a seriei. Doctorul Henry Jekill experimentează pe sine un produs chimic. Domnul Edward Hyde, altul său malefic, îi împlinește fanteziile criminale.

4. Virginia Woolf, Orlando (1928). O primă schimbare de sex în cuprinsul uneia și aceleiași făpturi. Naratorul afirmă: „Fiecare din eurile care ne alcătuiesc are dreptul la o viață proprie, dar unele sînt atît de stupide încît este mai bine să nu le consemnăm aici”.

5. José Saramago, Omul duplicat (2002). Profesorul de istorie Tertuliano Maximo Alfonso vizionează un film și se recunoaște îngrozit într-un actor. Pornește în căutarea lui. Schimb de damă etc.

Firește, am sărit peste Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray (1890), am sărit peste Nabokov, Disperare, roman din perioada lui europeană. Am sărit peste multe altele, peste Celălalt (Borges). În fine. N-ar mai trebui să precizez, totuși, că nota de mai sus n-am scris-o eu, ci eu...


P. S. În imagine: Salvador Dali (1904 - 1989): Ochi.

luni, 11 februarie 2019

5 scriitori pe care succesul i-a înnebunit de cap



Cînd un autor are succes, el poate reacționa, firește, în două (și numai două) feluri. Va proceda, să zicem, precum prozatorul norvegian Karl Ove Knausgård. Dintr-un volum întitulat Min kamp (Lupta mea) va face două, trei, patru, cinci, șase și așa mai departe, ori de cîte ori publicul înfierbîntat îi va solicita o prelungire a poveștii, un appendix. Cartea va crește ca aluatul, va da peste margini. Totul e să ghicești imediat vrerea și porunca numitului public. Clientul nostru, stăpînul nostru... 

Cele două condițiuni fiind reunite armonios, critica de pretutindeni va consemna fenomenul literar. Totul culminează într-un extaz unanim, într-o îmbrățișare focoasă. Ce s-a întîmplat de fapt? Un prozator bun / rău, nu contează, a intrat în rutina frenetică a notorietății. Moara macină întotdeauna făina pe care o primește. S-a format, prin urmare, un mic cerc vicios. Prozatorul compune cărți nu pentru că așa vrea el, dintr-o pornire interioară, ci pentru că o mulțime imensă de cititori îl „obligă”, prin aclamații și temenele, să repete una și aceeași carte. Lupta mea 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... Acesta e cazul cel mai obișnuit. Majoritatea scriitorilor de succes intră aici, y compris Elena Ferrante (un caz întru totul similar).

Dar ceilalți? Aș observa, din capul locului, că autorii care au mai rămas (nu-i punem la socoteală pe mediocri) se numără pe degetele unei singure mîini. În cazul lor (și numai în cazul lor), succesul produce o repliere anxioasă, un examen critic ascuțit. Ca la Beckett, de pildă. Nimic n-a fost mai dureros pentru el decît primirea premiului Nobel: „Mi-a stricat liniștea, toată lumea vrea acum să mă pipăie, am început să miros a moaște”. 

N-aș zice că autorii nu și-au dorit recunoașterea (cum să nu?), orice om zdavăn la cap își dorește să guste măcar o picătură din licoarea zelor. Nimeni nu scrie doar pentru rude și urmași, cum pretindea Montaigne, într-o notiță la ediția din 1580 a eseurilor. Doar reacția lor este alta. Ei refuză cercul vicios. Au văzut ce vrea publicul de la ei și asta îi îngrozește. Unii se retrag în singurătate și nu mai pot fi văzuți și pipăiți cu anii (ca Salinger și Pynchon). Alții renunță cu totul la scris (același Salinger). Alții devin tot mai obscuri (Joyce, Pynchon). Unii își pun capăt vieții (mă gîndesc la Pavese, care în iunie 1950 ia premiul Strega și în 17 august se sinucide). În fine, alții își urmează drumul ca și cum cititorii nici n-ar exista, fiindcă nu le-a păsat niciodată decît de gustul propriu (ca Flaubert, care e unic în această privință). Să facem un catalog rapid. Aș începe cu:


1 Gustave Flaubert. Apariția în foileton a romanului Doamna Bovary e semnalată rapid procurorului imperial Félix Cordoën, care strîmbă din nas și cere măsuri. Revolta mocnește. Publicarea cărții, în 1857, aprinde scandalul. Romanul e citit și insultat de rigoriști. Flaubert e chemat la proces. Maestrul Ernest Pinard cere pedepsirea exemplară a făptașului. Vînzările cresc simțitor. Într-un final, Flaubert este achitat. După ce publică Salammbô (în 1862), scriitorul caută o proză tot mai dificilă, visează la un roman despre nimic. Nu apucă să-l termine. Apărut postum, romanul Bouvard şi Pécuchet îi nedumirește pe admiratori: „Acesta nu e un roman!”.

2. James Joyce. Ulysses (1922) n-a fost un bestseller (nici nu putea fi), dar i-a șocat / fermecat pe mulți cititori. Romanul e acuzat de obscenitate: va fi interzis în Irlanda și Statele Unite. În consecință, se vor tipări ediții-pirat, contestate de autor. Scandalul atrage atenția publicului. Joyce devine un scriitor foarte prețuit, în jurul căruia se instituie instantaneu o Biserică (exclușii vor fi mai numeroși decît devoții). Deși nu fusese niciodată pe înțelesul oricui, prozatorul își propune să scrie o carte întru atît de obscură, încît să nu poată fi pricepută decît de un „cititor atins de o insomnie ideală”. Acest cititor încă nu s-a născut. Lucrează 17 ani la roman. Orbește treptat. Rezultatul se numește Finnegans Wake (1939). O nebunie lingvistică pentru mistici și curioși.

3. Samuel Beckett. Scrisă (ca un exercițiu de destindere și amuzament) în 1948 și publicată în 1952, piesa de teatru Așteptîndu-l pe Godot trezește un val de entuziasm. Exegeții se grăbesc să explice semnificațiile textului. Beckett repudiază toate interpretările: „Dacă prin Godot l-aș fi vizat pe Dumnezeu / God, aș fi spus limpede Dumnezeu și nu Godot. N-am intenționat cîtuși de puțin asta...”. La premiul Nobel și consecințele sale m-am referit deja...

4. J.D. Salinger. Nouă povestiri minunate (aș numi doar „Pentru Esmé, cu dragoste și abjecție”), un roman supraestimat, De veghe în lanul de secară, fac din autor o figură aproape mitică. Publică ultimul său text în 19 iunie 1965: Hapworth 16, 1924. Renunță, probabil, complet la scris. Se retrage pe un domeniu izolat, devine vegetarian și nu mai apare în public. Cîteva afaceri amoroase (despre una am scris aici) îi sporesc faima. Nici un prozator n-a făcut mai puțin pentru o glorie atît de mare (am parafrazat exclamația unui invidios). J.D. Salinger moare în 27 ianuarie 2010. Moștenitorii vestesc în fiecare an publicarea unor misterioase manuscrise. Fanii așteaptă cu sufletul la gură.

5. Thomas Pynchon. Este considerat de admiratori cel mai important prozator american din ultima jumătate de secol. Judecata fiind apodictică nu admite discuție, nu poate fi pusă la îndoială. E ca și cum ai fi viu și ai exclama ”Vai, ce viu sînt!”. Strigarea lotului 49 e un roman accesibil, dar plicticos. Curcubeul gravitației cu cele 800 și ceva de pagini inhibă orice bucurie. Poate fi socotit cu temei moartea pasiunii. Prozatorul nu apare în public, îl știm din cîteva poze străvechi, sigur e șarmant, Melanie Jackson poate depune mărturie...


P. S. În imagine: Johann Heinrich Füssli (1741 - 1827), Silence (1799-1801).

Cum am s-o fac pe bunica să mai recite un Salve Regina


Cînd și-au făcut apariția scriitorii moderni (binecuvîntat fie acest descălecat!), moda misivelor s-a mutat, firește, din placida comunitate academică în aceea mult mai turbulentă a creatorilor de frumos. Timpul s-a accelerat dintr-odată. 

Răbdător, Descartes aștepta un an pînă să primească răspuns de la părintele Marsenne, scriitorul (poetul, eseistul, prozatorul ețetera, ețetera), cuprins de trepidații și ars de acizii unei instantanee notorietăți, este mult mai grăbit, se smucește, febricitează, e traversat de o arșiță mistuitoare. El dorește misiva pe loc și, dacă se poate, chiar înainte de a-și expedia opera inestimabiă (în principiu) pe adresa (mereu schimbătoare) a cronicarului viclean. Chiar dacă se ascunde (și oriunde s-ar ascunde), chiar dacă umblă pe ulicioare întunecoase, la ore tîrzii din noapte, cronicarul e prins din urmă și de rever cu maximă eficiență: „Cînd ai de gînd, stimabile, să-mi recenzezi cartea? Doar ți-am trimis-o...”. Se înțelege, cronicarul dă din colț în colț, îi amintește poetului / prozatorului / eseistului că mai are un teanc imens de volume (mii și mii de pagini geniale de cîntărit), dar nu primește nici cea mai mică înțelegere. I se vîră arătătorul în piept și este somat fioros: „Dacă nu mă recenzezi în numărul de mîine al gazetei, vei avea de-a face cu mine! Ești un ingrat și un insolent, ești un trîntor, eu mi-am cheltuit sănătatea scriind, iar tu? Tuuuu? Tu amîni, și amîni, și amîni. E intolerabil. Fii atent, ți-am vorbit acum cu frumosul, ți-am dat și autograf, vierme ce ești, tîrîtură... Ne mai vedem cît de curînd, nu scapi de mine...”.

Veți spune că fantazez, că scornesc din mintea mea înfierbîntată, că am devenit sardonic. Nooooo, vorbesc din experiență, din trăire personală: am blog. Iar un blogger, nu-i așa?, grifonează recenzii optimiste despre cărți, le promovează. Bloggerul este, în fond, o anexă a editurilor și o dependință a autorilor. El n-are dreptul să-și aleagă cărțile (într-o librărie), nuuuu, cărțile i se vîră sub ochi: „Dacă ți-am dăruit cartea, fă bine și laud-o imediat! Dacă n-o pricepi în toată profunzimea ei, îți spun eu cum s-o pricepi (urmează explicații și sugestii), ba îți dau și un text gata scris, tu doar îl semnezi și-l pui pe Miscell@nea. Vezi ce simplu e? Deci ne-am înțeles, mîine dimineață vreau să citesc recenzia. Să știi că mă scol foarte devreme...”.

Din sumedenia de întîmplări de acest soi, voi menționa numai una. Să zicem că e vorba de un mare scriitor, să zicem că a comis o carte foarte valoroasă, să zicem că are adresa ta exactă. Te-a prins la înghesuială. Urmează scrisoare, e-mail: „Vreau o introducere, fă-mi o introducere, am nevoie de o introducere...”. Te prefaci că n-ai înțeles mesajul, tragi de timp, te gîndești la o ieșire din încurcătură, la un tertip. Zici că-l vei păcăli și-i răspunzi evaziv: „Un artist de valoarea ta nu are nevoie de nici o intruducere. Din partea nimănui”. Zici că ai împușcat doi iepuri dintr-o lovitură: a) l-ai flatat cît de cît și b) ai scăpat de corvoadă. Din păcate, n-ai avut noroc. Mesajul tău e tipărit pe coperta a IV-a, cu litere impozante. A fost tradus într-o engleză de clopote. Sună cam așa:

„A novelist and essayst of XY's literary value does not need any introduction. From no one" (Valeriu Gherghel - European philosopher, essayist, literary critic and author). Te-a caracterizat atît de strîns, te-a percutat drept în inimă, încît n-ai puterea de a riposta. „European philosopher!” O, da! Neam de neamul meu n-a visat la asta, dacă ar afla bunica, fie-i țărîna ușoară, ar recita cu avînt încă un Salve Regina...


P. S. În imagine: Giorgio de Chirico (1888 - 1978), Le poète triste consolé par sa muse (1925).

luni, 4 februarie 2019

Cîte cărți din lista de mai jos ați citit? Spuneți-mi un cuvînt despre ele...



A trecut vremea fericită în care citeam mai multe cărți decît cumpăram din librării, de la anticari. Mai luam și de la bibliotecă (de la Palat, de la BCU), de la prieteni, primeam multe cărți în dar. Citeam aproape totul, nu numai pentru că se publicau mult mai puține titluri decît astăzi (dar în tiraje imense), dar și pentru că modul meu de a citi era altul. Cînd deschideam o carte nu o mai lăsam din mînă, intram cu totul în lumea ei, în atmosfera de acolo, abia la sfîrșit deschideam ochii și mă întorceam în realitate. Citeam naiv, de plăcere, compătimeam cu personajele, exploram „insula misterioasă”, aveam emoții, trăiri. Străbăteam 300 de pagini într-o repriză de lectură. Acum citesc „profesionist”, cum ar veni, sublniez, scot citate, mă opresc să arunc un ochi pe fereastră, să beau un gin tonic, să fumez, mă scobesc în dinți. Într-un cuvînt, nu mai am concentrarea de odinioară, inocența și curajul de a mă lăsa în voia întîmplărilor din carte. M-am uscat. 

Am citit destule cărți în anul care a trecut, nu chiar atîtea cîte aș fi dorit, nimeni nu-și împlinește toate poftele, de la o vîrstă devii ascetic. Mi-au rămas cărți și pentru 2019, și pentru anul viitor. Ofer o listă și vă fac rugămintea de a-mi spune ce părere aveți despre titlurile și autorii de mai jos. Ce ar trebui să recuperez urgent și fără mofturi. Așadar:


 Șalom Alehem, Întoarcerea de la iarmaroc. Povestiri din viață, traducere din idiș de Olga Brateș & Meer Sternberg, Iași: Polirom, 2018. 

 Saul Bellow, Aventurile lui Augie March, traducere de Nadina Vișan, București: Litera, 2018. 

 A. P. Cehov, O viață în scrisori. Corepondență (1879 - 1890), traducere de Sorina Bălănescu, Iași: Polirom, 2018. 

● Julio Cortázar, 62: Model de asamblare, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, București, Editura Art, 2016.  

● William Faulkner, Un trandafir pentru Emily și alte povestiri, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Editura ART, 2016. N-am citit decît povestirea din titlu, merită să continui?

 Alice Munro, Dragostea unei femei cumsecade, traducere de Adriana Bădescu, București: Litera, 2018. 

● Iris Murdoch, Clopotul, traducere de Anca-Gabriela Sîrbu, București: Litera, 2018. 

 Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, traducere de Geta Dumitriu, Iași: Polirom, 2018. Am încercat de vreo două ori să citesc acest roman venerat, am ajuns la pagina 60, mai departe nu am fost în stare.

 Daniel Rondeau, Mecanica haosului, traducere de Mădălin Roșioru, Iași: Polirom, 2019. 

 Ludmila Ulițkaia, Soniecica; Înmormîntare veselă; Minciunile femeilor, traducere de Gabriela Russo, București: Humanitas, 2019. 

 Gheorghi Vladimov, Ruslan cel credincios, traducere de Adriana Nicoară & Leonte Ivanov, Iași: Polirom, 2018. 


B. Non-fiction 

 Anonim, Călătoria sfîntului abate Brandan, ediție bilingvă, traducere de Emanuel Grosu, Iași: Polirom, 2018. 

 Costică Brădățan, A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor, traducere de Vald Russo, București: Humanitas, 2018. Unul dintre ei a fost, firește, Giordano Bruno.

 Umberto Eco, Pe umerii giganților. Prelegeri susținute la festivalul La milanesiana între 2001 și 2015, traducere de Anamaria Ghebăilă, București: Editura Rao, 2018. 

 Edward Feser, De la Aristotel la John Searle și înapoi. Patru articole filosofice, București: Eikon, 2017. 

 Johan Huizinga, Erasm, traducere de H. R. Radian, București: Humanitas, 2007. Cartea a apărut cu adevărat acum 12 ani, dar eu am cumpărat-o în ianuarie.


P. S. În imagine: Sara Hayden, Girl in Green, Portrait of a Woman reading (1899).

sâmbătă, 2 februarie 2019

Comedia substituirilor



„Sînt sălăşluit de două fiinţe, care îşi spun doar bună ziua, dar nu îşi vorbesc”.
 Val Gheorghiu

În povestirea William Wilson, Edgar Allan Poe descrie un ciudat caz de dedublare. Eu mi-am propus să vă relatez unul cît se poate de real. Nu inventez nimic. Voi dovedi încă o dată, dacă mai era nevoie, că viaţa este cu mult mai plină de fantezie decît literatura.

Acum două luni, mă aflam la Paris cu treburi, cum se spune. Cum tocmai îmi încheiasem afacerile şi eram foarte mulţumit de mine însumi, am intrat într-un bistrou din Place du Châtelet, spre a-mi serba triumful. Ochii mi s-au obişnuit greu cu penumbra. Cînd am putut zări mai bine, l-am recunoscut la o masă alăturată pe Paulo Coelho. El însuşi, Paulo Coelho, nici mai mult dar nici mai puţin… Sorbea gînditor dintr-un pahar cu un lichid vineţiu şi îşi mîngîia barba. Nu părea să se uite într-un loc precis. Scruta, mai degrabă, undeva în sine, căutînd probabil un subiect pentru o nouă povestire admirabilă. 

Faptul că stăteam foarte aproape de Coelho, marele Coelho, nu m-a mirat peste măsură. La Paris e posibil orice. M-a uimit însă insistenţa cu care, după o vreme, Coelho a început să mă privească. Avea ochii de culoarea cenuşie a mirării. Peste puţin, brazilianul s-a ridicat şi s-a aşezat lîngă mine. A surîs fermecător şi, într-o franceză perfectă, mi-a mărturisit că mă citeşte cu un interes deosebit, mulţumindu-mi totodată pentru comentariile pertinente pe care le-am dedicat unora dintre cărţile sale. Chiar acesta a fost cuvîntul: „per-ti-nen-te". Mi-a spus că nu se consideră un prozator post-modern stricto sensu şi că a făcut mare haz de ironia mea. A conchis că e foarte amuzant să-ţi trimiţi cititorii pe o pistă greşită. Cînd s-a ridicat de la masă, a pronunţat foarte limpede, cu acea limpezime a pronunţiei pe care o au doar străinii cînd vorbesc franceza, următoarea propoziţie: „Sper să ne revedem curînd, domnule Val Gheorghiu. A fost o plăcere să vă cunosc…”.  N-am avut timp să schiţez nici un gest de curtoazie. Şi nici să-l anunţ că mă confunda cu o altă persoană, pe care o afecţionez mult. Coelho şi-a ocupat din nou scaunul şi s-a retras în aceeaşi absenţă din care evadase pentru scurta noastră conversaţie.

Nu m-a uluit atît întîmplarea că mă cunoştea sau părea să mă cunoască. Port ca pe o fatalitate povara unei celebrităţi pe care nu mi-am dorit-o şi pentru care, în cursul vieţii mele, nu am făcut mai nimic. Mă irita, cu toate acestea, confuzia căreia îi fusesem victimă. Deşi nu eram foarte sigur că fusese vorba de o confuzie. În fond, eu scrisesem despre Coelho fără pic de îndurare și deferenţă, eu afirmasem că Alchimistul este o scriere post-modernă, deşi nu credeam cîtuşi de puţin asta, eu mă aflam la Paris, într-un bistrou întunecos din Place du Châtelet. Nicidecum Val Gheorghiu. Am părăsit sumbra încăpere fără să fi aflat vreun răspuns şi m-am îndreptat spre aeroport.

Pe drum nu m-am mai gîndit la straniul incident. Cînd am ajuns în Iaşi, aproape că îl uitasem. Mă grăbeam spre casă, cînd, pe Lăpuşneanu, un vechi prieten m-a prins pe după braţ şi mi-a spus în şoaptă, insinuant, că se bucură nespus de noua mea achiziţie feminină: „Superbă damă, domnule Val Gheorghiu, într-adevăr superbă!”. I-am replicat că tocmai mă întorc dintr-o călătorie şi că nu am chef de glume. Prietenul m-a privit cu subînţeles şi a rîs complice ca de o poznă: „Chiar în dimineaţa asta v-am văzut. Absolut superbă, domnule Val Gheorghiu…”. Agasat de insistenţa cunoscutului, m-am desprins de braţul său şi am făcut brusc la stînga, spre biserica Banu. Se întunecase de-a binelea. Nu-mi doream decît o baie. Şi apoi patul spre a-mi pune impresiile în ordine.

Acum mă îndoiam cu totul de realitatea călătoriei mele, de întîlnirea cu prozatorul Coelho, de afirmaţia peremptorie a prietenului meu, de faptul că fusesem prada facilă a atîtor confuzii. În definitiv, îmi spuneam, existenţa nu înseamnă decît un şir de coincidenţe bizare, de contingenţe, de acţiuni fortuite. Din această plasă, mai tîrziu, o instanţă obscură, pe care uneori o desemnăm ca fiind Dumnezeu, iar alteori Moartea, construieşte ceva care se cheamă cu un termen desuet necesitate. Dar ceea ce mă umplea de o anume ciudă neputincioasă era posibilitatea (pe care nu puteam s-o exclud) ca o persoană să mi se substituie, printr-un misterios concurs de împrejurări, preluîndu-mi identitatea. Sau, caz la fel de îngrozitor, eu pe a ei. Nimeni nu a dorit vreodată, chiar dacă s-a susţinut contrariul, să fie, de fapt, altcineva. Cînd nu ai nimic, singura ta proprietate este un anume sentiment al identităţii. Siguranţa că eşti, în toate împrejurările, unul și același: tu însuţi. Nimeni altcineva…

De altfel, încă de la debutul meu în presa culturală, viaţa îmi dăduse un avertisment. Publicasem, prin iunie 1979, un mic articol în Cronica. În ziua în care m-am dus la redacţie pentru a-mi primi onorariul, secretara m-a privit mirată şi mi-a spus cu un fel de sfîşiere în glas: „Dar vi l-am dat chiar în mînă, domnule Val Gheorghiu. Chiar în mînă…”. A trebuit, bineînţeles, să renunţ. Cum să-i explic că eu nu eram Val Gheorghiu şi că fusese la mijloc o confuzie? Mai tîrziu, primisem felicitări pentru cutare sau cutare vernisaj şi unii îmi propuseseră preţuri exorbitante pentru o pînză sau alta, pe care, Domnul ştie mai bine, nu eu le realizasem. Nu protestam. Chibzuiam că timpul va rezolva şi această neînţelegere, deși, franc vorbind, timpul nu rezolvă nimic. Discuţia cu marele Paulo Coelho, într-un bistrou din Place du Châtelet, îmi răpea însă orice iluzie. Împotriva unui destin potrivnic nu-i chip să lupţi.

M-am convins de acest adevăr chiar a doua zi de la sosirea mea. Am sunat la redacţia Ziarului de Iaşi. Mi-a răspuns domnul Iuraşcu. Mi-am spus numele, chiar l-am repetat rar de cîteva ori, şi am cerut o legătură la camera 6. După cîteva clipe, o voce feminină mi-a spus: „Bună seara, domnule Val Gheorghiu. Sunaţi din Paris, nu? Vă rog să vorbiţi ceva mai tare. Da, am primit textul despre Coelho…”.

P. S. În urma publicării acestui modest articol, am primit din partea domnului Val Gheorghiu următorul, public, răspuns: „Îl invidiez (sensul bun al cuvîntului) pe Valeriu Gherghel pentru admirabila proză publicată acum două sîmbete în Ziarul de Iași. Nu că narația m-ar conține ca personaj (chiar cu numele din buletin), dar e, pur și simplu, încîntătoare în subțirimea ei. Neatinsă de povestașul din mine nici în vis. (Nu jur că n-am să i-o fur cîndva, semnînd-o, neobrăzat, Val Gheorghiu. Complicîndu-i astfel  diavolește  autorului ei și așa obsesivul sindrom al perpetuei substituiri). Cît privește onorariul Cronicii de acum un sfert de secol, pe care, zice-se (ce memorie!), l-aș fi încasat (vai, vai, oroare!) în numele său, îl asigur pe de mine afecționatul Valeriu Gherghel că i-l pot, obligatorie deferență, restitui în valută forte (plus dobînda aferentă). În atelierul meu de pictură din Armeană, unde, cu nesubstituită reverență, îi aștept vizita”.

De curînd, am citit la gazetă o proză admirabilă, cu un titlu similar: Comedia substituirilor. N-am mai privit semnătura.


P. P. S. În imagine: Magritte: Les liaisons dangereuses, 1926 (gif animé par Feliks Tomasz Konczakowski).