marți, 29 ianuarie 2019

Episcopul Gherghel și strănepotul lui îndepărtat



Cînd nu ești foarte cunoscut în univers, tragi adesea ponoase (dar și foloase) din pricina numelui – întotdeauna accidental, dar nu întotdeauna neutru, cum s-ar cuveni. 

Am avut (și mai am) un medic de familie care credea că sînt rudă apropiată, poate un strănepot, cu episcopul romano-catolic Petru Gherghel. Dintr-o maliție subînțeleasă (invidiam notorietatea ubicuă a vrednicului episcop, ba și relația lui personală cu Sanctitatea Sa, Papa de la Roma), n-am vrut să-i stric iluzia. Prezența mea îl făcea fericit, chipul îi radia de bucurie, ochii îi sticleau euforic, era în extaz... 

Aveam, cum am precizat, și oarecari beneficii: îmi asculta inima cu atenția și meticulozitatea la care doar fețele bisericești sînt îndreptățite. Nu mă accepta peste rînd, Doamne ferește, dar cînd intram în cabinet, resemnat, aveam certitudinea, niciodată contrazisă, că nu voi scăpa înainte de trei ore (chiar patru). După ce-mi controla amănunțit plămînii și mă pipăia cu stetoscopul („Vai, ce suflu îngrijorător se aude, n-ar trebui să mai fumați, domnule Gherghel”), după ce-mi palpa abdomenul, pătrățelele pentru care sînt pizmuit amarnic de către unii prieteni („Nu mai postiți atîta, domnule Valeriu Gherghel, mîncați și carne, n-ar fi rău să puneți un kilogram sau două, sînteți cam anorexic, cu vîrsta trebuie să vă împliniți...”), după ce îmi viziona molarii cu o lupă de chimist („Bănuiesc la unul din ei un punct negru, să mergeți neapărat la stomatolog, o să pierdeți dintele...”), după ce mă ținea cu gura deschisă și îmi observa limba („Tare mă tem că aveți o ciupercă, să vă dau o trimitere?”), se oprea brusc din examen și-mi spunea smerit: 

„Sper că episcopul Petru Gherghel e bine, cum se mai simte? Cînd l-am văzut ultima dată, la liturghia de duminică, mi s-a părut cam palid și cam tras, e greu să fii episcop în vremea de azi, cu atîția atei și liber-cugetători, are o responsabilitate imensă, imensă, răspunde în fața Domnului pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare oiță, și colectiv, și distributiv, numai episcop să nu fii... Dar dacă Sanctitatea Sa Papa așa a hotărît (să sperăm că-l va numi cardinal), trebuie, săracul, să-și poarte crucea. Cînd îl văd așa palid și tras, îmi vine să îngenunchez, să-i iau mîna și să i-o strîng la piept, ca să afle ce simt, cît mă doare sufletul. I-aș zice în șoaptă ca să nu audă ceilalți: Părinte, și sacrificiul are o limită, totul are un preț, n-ați fi dispus la un consult gratuit, nu stau departe, am un cabinet foarte modern, am și ecograf din Germania, am și laser, pungile de sub ochi nu-mi plac, și nici buzele, sînt cam vineții, la tîmplă aveți o pată, n-ar fi rău să puneți un pic de Dermovate pe ea, cred că e pe fond nervos, de la stres. Nu mai zic că tremurul mîinilor mă îngrijorează de-a dreptul, ia întindeți mîna în față, nu m-am înșelat, e grea povara ce vi s-a menit... Și el, bietul, simțitor cum îl știm și pătruns de moment, s-ar apleca din toată strălucirea lui de episcop și păstor pînă la neînsemnatul de mine, m-ar ruga blînd să mă ridic și m-ar strînge la piept. În înțelepciunea lui, ar înțelege imediat ce-i în sufletul meu, cîtă grijă îi port... Să nu-mi spuneți că-i suferind...”

Și eu, ca să nu-i spulber visul, îl povestesc încă o dată: „Dumnezeu se îndură de toți, maestre, mai cu seamă de miniștrii lui. Cînd l-am văzut era bine, chiar am glumit la cafea, mi-a spus un banc cu un catolic, un evreu și un protestant, am făcut mare haz. Cel mai norocos dintre toți a fost, bineînțeles, evreul, a intrat primul în paradis. Știți de ce? Pentru că era un tîlhar. Hahaha...”.

De fiecare dată cînd ne despărțim, chiar în prag, îmi vine să-i trîntesc așa, deodată, că n-am nici în clin, nici în mînecă cu episcopul Gherghel, să mă mai lase în pace. Dar pot să-l dezamăgesc? Pot să-i sfîșii inima? Să-i distrug adevărul? Nu mi-ar ierta niciodată ofensa.


P. S. În imagine: Luarea de sînge, Bloodletting, miniatură medievală reprezentînd o „venesecție” (sec. XIII). Le Régime du corps by Aldobrandino of Siena c.1285. Manuscript (MS Sloane 2435), British Library, London.  

Niciun comentariu: