duminică, 27 ianuarie 2019

5 cărți de citit cînd ești răcit, zaci în pat și ai 40 de grade (la umbră)



Trăim un moment dificil. Poleiul face orice mers imposibil. Văzduhul e plin de microbi, de viruși, de bacili vicleni. Unii au făcut greșeala să înfrunte frigul și au răcit. De-o pildă, eu. Am fost la o „tăiere de moț” în mahalaua Țicău, pe strada Pacienței, la nr.4, nu departe de bojdeuca lui Creangă (voi mai vorbi despre el). Am ieșit să fumez, nu mi-am pus geaca și mănușile. Acum zac moale, dîrdîi, aud undeva un clănțănit de dinți, poate e doar în capul meu, poate nu. Am frisoane la fiecare deget (chiar și la unghii), dureri cervicale cronice acutizate, îmi curge nasul, abia pot să mă aplec pe laptop, risc să cad peste el, fie ce-o fi... Unii mi-au recomandat ceai de verbină, de valeriană, alții ceai de cucută, alții nimic. Prefer să beau suc de lămîie, în care am pus aspirină pisată și un strop de rom Jamaica. La noapte, o să fac o baie de Carmol, o să prind viață din nou. Pe vremuri, bărbații mai temerari îl dădeau de dușcă, le trecea tot, inclusiv durerile de ficat. Pentru durerile de inimă albastră, era recomandat spirtul medicinal, vi-l mai amintiți, ce culoare vineție avea, Dumnezeule, îl strecurai prin vată, căpăta limpezime și duritate, avea efect fulgerător, deveneai coerent...

Ca să intru în atmosfera în care deja mă aflu, mi-am pus lîngă pat 5 cărți. Nu știu dacă voi reuși să le citesc pe toate în noaptea ce vine, oricum am timp la dispoziție, la somn nici nu visez, cum să dormi cu 40 de grade, asta nu s-a mai pomenit... Voi începe, desigur, cu un roman neglijat, nu l-am recitit de 25 de ani, o veșnicie:


1.William Faulkner, Pe patul de moarte. Nu-s chiar în situația eroinei, sper, încă nu am spus rubedeniilor unde vreau să odihnesc după... Și, în fond, nici nu există vreun după, pentru mine există doar înainte... Mi-ar plăcea, totuși, să-l ascult pe Jewel cum bodogănește în curte:

„D-aia fin’că șade-acolo, drept sub geam și ciocăne și hîrjîie la scîrba aia de ladă. Acolea, unde ea tre’ să-l vază. Unde fiece strop de aer de-l trage-i plin de bocănit și hîrjîit, unde ea poa’ să-l vază cum zice: Uite-o. Uite ce faină ți-o fac. I-am zis să se care-n altă parte. I-am zis, ce Dumnezeu, vrei s-o vezi în ladă?”

2. Thomas Mann, Muntele vrăjit.  Știu bine că dintr-o răceală lipsită de gravitate poți să dai direct în ftizie, să începi să tușești ca un poet tuberculos, dar n-o să am eu norocul ăsta nebun. Voi merge la vară în Berghof doar ca turist dezinteresat, voi fi un Hans Castorp mai grăbit. Voi medita la problema relației dintre timp și plictis. Cu cît te plictisești mai tare cu atît mori mai repede:

„...ceea ce se numeşte plictis nu-i în realitate decît o scurtare bolnăvicioasă a timpului pricinuită de monotonie: marile intervale de timp, cînd curgerea lor este de o neîntreruptă monotonie, se chircesc într-o măsură care înspăimîntă de moarte inima; cînd o zi seamănă cu toate, ele nu sînt decît o singură zi; iar într-o desăvîrşită uniformitate, viaţa cea mai lungă ar fi percepută ca cea mai scurtă şi ar trece cît ai bate din palme...”.

3. Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci. Pacienții din spitalul lui Kesey nu suferă de gripă, de gîlci, nu suferă în realitate de nimic, dar dacă asistenta șefă Rached le spune să sufere, n-au ce face, suferă cumplit... Poate și răceala mea e pe fond nervos, nu bag mîna în foc, toate bolile și suferințele au o origine psihică, undeva în complexul lui Oedip, de îndată ce urăști și vrei să te răzbuni, ți-ai și pierdut imunitatea...

4. Ion Creangă, Povestea unui om leneș. Cred că proza lui Creangă exprimă cel mai corect esența bolii eseiștilor „parcimonioși”, ca să citez dintr-un critic: „Cică era odată într-un sat un om grozav de leneș; de leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca”. Sătenilor nu le este deloc simpatic și se hotărăsc să-l pună în ștreang. În van, le strigă cucoana: „Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute...”. N-are succes. Frații îi fac bucuroși felul. N-au citit Șase maladii ale spiritului contemporan...

5. Alexandr Soljenițin, Pavilionul canceroșilor. Voi cita doar replica bietului Proșka, nu pot s-o uit, am s-o repet și eu dacă mă scol din boală: „Să vă faşiț cu tăţii ghini! Io plec acasî! Io mă duc la nevastî...”.


P. S. Sigur, pentru rafinați aș recomanda Susan Sontag, Boala ca metaforă (tuberculoză, cancer), fiecare morb cu imaginarul lui particular. Iar pentru pasionații de teatru Bolnavul închipuit, baletul comic scris de Molière. La a patra reprezentație a operei sale, dramaturgul a și murit. În glorie... Ferice de el!

P. P. S. În imagine: Carl Spitzweg (1808 - 1885), Der arme Poet (Săracul / bietul poet, 1839).

Niciun comentariu: