luni, 28 ianuarie 2019

3 cărți de citit cînd ți-ai dori să faci sex și nu știi cum



De obicei, prozatorii (inclusiv cei mari) nu se pricep să descrie o scenă de sex sălbatic. La care visăm toată viața fără să-l și trăim, pentru că sexul sălbatic nu este ceva ce ține de realitate, reprezintă numai un „ideal regulativ”, ca să pastișez un filosof celibatar. Tocmai pentru acest motiv s-a și instituit premiul „Bad sex in fiction”. Nimeni nu-l rîvnește (e un anti-Nobel), toți fug de el, dar premiul se acordă nesmintit în fiecare an, mușterii sînt destui (inclusiv scriitorii buni), juriul în frac dă citire pasajului și publicul moare de rîs, nimic mai stupid decît o scenă de sex la un prozator inhibat, numai în pielea cîștigătorului să nu fii. Cînd nu sînt foarte îndrăzneți, ce-am avut și ce-am pierdut (ca Philip Roth, ca Roberto Bolaño, ca Michel Houellebecq), autorii suferă de o timorare excesivă, păstrează o gingășie liturgică, nu suflă un singur cuvînt, de parcă sexul n-ar face parte dintr-o viață de om. Montaigne era mult mai curajos decît ei. Soluția la îndemînă ar fi să compună ceva de felul următor (exemplele care urmează îmi aparțin):

„Șeriful deschise ușa și intră în odaie. Ea tremura ca varga sub cearșaf, era numai într-o cămășuță subțire. Îl auzi cum suflă în lampă, îl auzi cum vine înnebunitor de încet, îl auzi cum își aruncă straiele, îl auzi cum se așază lîngă ea, îi auzi răsuflarea de bărbat puternic, apoi nu mai auzi nimic... Cînd se deșteptă, era singură. Scose un oftat trist etc...”.   

Sau:

„O aștepta de mult, de veacuri, de milenii, din cuaternar. Ea veni zglobie lîngă el, îl strînse în brațe. Ameți. Din acel moment, fu cuprins de o ciudată amnezie. Un întuneric i se puse pe creier. Ceva s-a petrecut cu mine, își zise el amărît, dar nu mai știu ce, ce naiba am făcut astă noapte? Îl voi suna pe medicul Norman, doar el mă poate ajuta să-mi amintesc. Analiza dură șapte ani, amnezia i se adînci...”.

Sau:

„Se regăsiră după 20 de ani, precum Ulysse și Penelopa. Între ei totul era cunoscut și totul nou, deveniră o singură vrere, o singură dorință. - Vreau, vreau, spuse ea, spuse el...”.


Dacă nu vă plac exemplele mele ad hoc, deși suferă de laconism, mă tem că pot fi citate cu succes la orice premiu Bad sex in fiction, voi aminti mai întîi un fragment din Amos Oz:

1. „Dar de data asta Atalia își trecu mîna de-a lungul pieptului lui de trei, patru ori, cu mișcări leneșe, își trecu un deget pe buzele lui și se îndepărtă o clipă spunîndu-i: Să nu scoți un cuvînt. Nimic. Luă o pernă de pe pat și acoperi cu ea poza tatălui ei, care era chiar în fața lor, privindu-i de deasupra biroului, își desfăcu și lăsă să-i cadă la picioare halatul albastru, iar înainte ca el să îndrăznească să deschidă ochii, Shmuel simți cum trupul ei cald îi acoperă corpul și cum degetele ei, fără nici o pregătire, îl conduc înăuntru...” (Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, p.248). Atît. Numai aluzii și nici o lumină. Dar cititorul vrea amănunte, în timp ce Amos Oz nu pare deloc dispus să le dea.

2. Să mai luăm un pasaj, de data asta din Ludmila Ulițkaia: „Bărbatul abstinent de multă vreme și femeia cu mîngîierile mîinilor ei compătimitoare și profesioniste se uniră făcînd să se aprindă flacăra amorului... Stăteau strîns îmbrățișați, culcați pe cearșaful pătat de ierburile cafenii... Fusese ca un cutremur, și mare sărbătoare trupească, și rușine îngrozitoare, care bătea în retragere, cînd Iakov pătrundea iar în miezul lumii, în adîncul trupului femeii de care nu-l lega absolut nimic” (Scara lui Iakov, traducere de Gabriela Russo, București: Humanitas, 2018, p.486). Nimic nu-mi place în frazele de mai sus. În primul rînd, traducerea. „Flacăra amorului” este o sintagmă obosită, era mai bine „flacăra iubirii”. În al doilea rînd, nu-mi place (nu mi-a plăcut niciodată) încercarea de a poetiza încleștarea amoroasă (sînt ironic), de a o privi ca pe un act cosmic (au trecut printr-un „cutremur”, „a pătruns în miezul lumii...”), ca teofanie și coliziune de aștri incandescenți. Nimic nu e mai rău decît poezia într-o proză rapidă, de propoziții simple și precise ca aceea din Scara lui Iakov., un roman excelent, chiar dacă acum două zile m-am strîmbat la el. Aș fi preferat ca prozatoarea să evite scena sau s-o trateze la fel, alb, printr-o simplă referință, cum face cu multe altele (despărțirea Marusiei de Iakov).

3. Cea mai meseriașă descriere a unei întîlniri feroce rămîne cu siguranță acest pasaj din O mie și una de nopți, pe care l-am mai reprodus cîndva. Nimic nu e mai direct și mai crud decît ceea ce urmează. Iată: ”La chemarea aceea atît de temeinică, Aluniță o înșfăcă pe copilandră pe după șolduri și ținti acadeaua cea vînăturoasă drept înspre poarta slăvilor și, îndemnînd-o pe cripta de cleștar, o duse de ajunse iute la pragul biruințelor. Pe urmă o aduse să ocolească de la drumul cel mare și o îmboldi amarnic, pe un drum scurt, drept înspre poarta culmilor; dar întrucît vînătura șovăia dinaintea strîmtimii acelei porți întrezidite, sili strunga, spărgînd capacul olului, și se pomeni atunci ca acasă, de parcă întocmitorul ziditurii ar fi luat măsurile dintr-amîndouă părțile deodată. Apoi își duse mai departe căutările, cercetînd pe îndelete sukul de lunea, tîrgul de marțea, bazarul de miercurea și iarmarocul de joia. Pe urmă, după ce dezlegă astfel tot ceea ce era de dezlegat, se odihni, ca un musulman cucernic, la intrarea de vinerea. Și așa fu cu călătoria de cercare a lui Aluniță și a țîncului său prin livadia copilandrei” (O mie și una de nopți, noaptea 262, volumul 5, traducere H. Grămescu, p.48).

Totul e salvat de umorul nebun, definitiv, al autorului anonim, de ingeniozitatea numirilor lui, dacă n-ar fi avut haz, cădeam din nou peste o lungă înșiruire de metafore banale. Într-un cuvînt (mă refer tot la sex), decît să-i strici hazul și noima, mai bine nu-l descrii...


P. S. În imagine: Chagall (1887 - 1985), Les mariés de la Tour Eiffel (1938-1939).


Niciun comentariu: