marți, 29 ianuarie 2019

Episcopul Gherghel și strănepotul lui îndepărtat



Cînd nu ești foarte cunoscut în univers, tragi adesea ponoase (dar și foloase) din pricina numelui – întotdeauna accidental, dar nu întotdeauna neutru, cum s-ar cuveni. 

Am avut (și mai am) un medic de familie care credea că sînt rudă apropiată, poate un strănepot, cu episcopul romano-catolic Petru Gherghel. Dintr-o maliție subînțeleasă (invidiam notorietatea ubicuă a vrednicului episcop, ba și relația lui personală cu Sanctitatea Sa, Papa de la Roma), n-am vrut să-i stric iluzia. Prezența mea îl făcea fericit, chipul îi radia de bucurie, ochii îi sticleau euforic, era în extaz... 

Aveam, cum am precizat, și oarecari beneficii: îmi asculta inima cu atenția și meticulozitatea la care doar fețele bisericești sînt îndreptățite. Nu mă accepta peste rînd, Doamne ferește, dar cînd intram în cabinet, resemnat, aveam certitudinea, niciodată contrazisă, că nu voi scăpa înainte de trei ore (chiar patru). După ce-mi controla amănunțit plămînii și mă pipăia cu stetoscopul („Vai, ce suflu îngrijorător se aude, n-ar trebui să mai fumați, domnule Gherghel”), după ce-mi palpa abdomenul, pătrățelele pentru care sînt pizmuit amarnic de către unii prieteni („Nu mai postiți atîta, domnule Valeriu Gherghel, mîncați și carne, n-ar fi rău să puneți un kilogram sau două, sînteți cam anorexic, cu vîrsta trebuie să vă împliniți...”), după ce îmi viziona molarii cu o lupă de chimist („Bănuiesc la unul din ei un punct negru, să mergeți neapărat la stomatolog, o să pierdeți dintele...”), după ce mă ținea cu gura deschisă și îmi observa limba („Tare mă tem că aveți o ciupercă, să vă dau o trimitere?”), se oprea brusc din examen și-mi spunea smerit: 

„Sper că episcopul Petru Gherghel e bine, cum se mai simte? Cînd l-am văzut ultima dată, la liturghia de duminică, mi s-a părut cam palid și cam tras, e greu să fii episcop în vremea de azi, cu atîția atei și liber-cugetători, are o responsabilitate imensă, imensă, răspunde în fața Domnului pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare oiță, și colectiv, și distributiv, numai episcop să nu fii... Dar dacă Sanctitatea Sa Papa așa a hotărît (să sperăm că-l va numi cardinal), trebuie, săracul, să-și poarte crucea. Cînd îl văd așa palid și tras, îmi vine să îngenunchez, să-i iau mîna și să i-o strîng la piept, ca să afle ce simt, cît mă doare sufletul. I-aș zice în șoaptă ca să nu audă ceilalți: Părinte, și sacrificiul are o limită, totul are un preț, n-ați fi dispus la un consult gratuit, nu stau departe, am un cabinet foarte modern, am și ecograf din Germania, am și laser, pungile de sub ochi nu-mi plac, și nici buzele, sînt cam vineții, la tîmplă aveți o pată, n-ar fi rău să puneți un pic de Dermovate pe ea, cred că e pe fond nervos, de la stres. Nu mai zic că tremurul mîinilor mă îngrijorează de-a dreptul, ia întindeți mîna în față, nu m-am înșelat, e grea povara ce vi s-a menit... Și el, bietul, simțitor cum îl știm și pătruns de moment, s-ar apleca din toată strălucirea lui de episcop și păstor pînă la neînsemnatul de mine, m-ar ruga blînd să mă ridic și m-ar strînge la piept. În înțelepciunea lui, ar înțelege imediat ce-i în sufletul meu, cîtă grijă îi port... Să nu-mi spuneți că-i suferind...”

Și eu, ca să nu-i spulber visul, îl povestesc încă o dată: „Dumnezeu se îndură de toți, maestre, mai cu seamă de miniștrii lui. Cînd l-am văzut era bine, chiar am glumit la cafea, mi-a spus un banc cu un catolic, un evreu și un protestant, am făcut mare haz. Cel mai norocos dintre toți a fost, bineînțeles, evreul, a intrat primul în paradis. Știți de ce? Pentru că era un tîlhar. Hahaha...”.

De fiecare dată cînd ne despărțim, chiar în prag, îmi vine să-i trîntesc așa, deodată, că n-am nici în clin, nici în mînecă cu episcopul Gherghel, să mă mai lase în pace. Dar pot să-l dezamăgesc? Pot să-i sfîșii inima? Să-i distrug adevărul? Nu mi-ar ierta niciodată ofensa.


P. S. În imagine: Luarea de sînge, Bloodletting, miniatură medievală reprezentînd o „venesecție” (sec. XIII). Le Régime du corps by Aldobrandino of Siena c.1285. Manuscript (MS Sloane 2435), British Library, London.  

luni, 28 ianuarie 2019

3 cărți de citit cînd ți-ai dori să faci sex și nu știi cum



De obicei, prozatorii (inclusiv cei mari) nu se pricep să descrie o scenă de sex sălbatic. La care visăm toată viața fără să-l și trăim, pentru că sexul sălbatic nu este ceva ce ține de realitate, reprezintă numai un „ideal regulativ”, ca să pastișez un filosof celibatar. Tocmai pentru acest motiv s-a și instituit premiul „Bad sex in fiction”. Nimeni nu-l rîvnește (e un anti-Nobel), toți fug de el, dar premiul se acordă nesmintit în fiecare an, mușterii sînt destui (inclusiv scriitorii buni), juriul în frac dă citire pasajului și publicul moare de rîs, nimic mai stupid decît o scenă de sex la un prozator inhibat, numai în pielea cîștigătorului să nu fii. Cînd nu sînt foarte îndrăzneți, ce-am avut și ce-am pierdut (ca Philip Roth, ca Roberto Bolaño, ca Michel Houellebecq), autorii suferă de o timorare excesivă, păstrează o gingășie liturgică, nu suflă un singur cuvînt, de parcă sexul n-ar face parte dintr-o viață de om. Montaigne era mult mai curajos decît ei. Soluția la îndemînă ar fi să compună ceva de felul următor (exemplele care urmează îmi aparțin):

„Șeriful deschise ușa și intră în odaie. Ea tremura ca varga sub cearșaf, era numai într-o cămășuță subțire. Îl auzi cum suflă în lampă, îl auzi cum vine înnebunitor de încet, îl auzi cum își aruncă straiele, îl auzi cum se așază lîngă ea, îi auzi răsuflarea de bărbat puternic, apoi nu mai auzi nimic... Cînd se deșteptă, era singură. Scose un oftat trist etc...”.   

Sau:

„O aștepta de mult, de veacuri, de milenii, din cuaternar. Ea veni zglobie lîngă el, îl strînse în brațe. Ameți. Din acel moment, fu cuprins de o ciudată amnezie. Un întuneric i se puse pe creier. Ceva s-a petrecut cu mine, își zise el amărît, dar nu mai știu ce, ce naiba am făcut astă noapte? Îl voi suna pe medicul Norman, doar el mă poate ajuta să-mi amintesc. Analiza dură șapte ani, amnezia i se adînci...”.

Sau:

„Se regăsiră după 20 de ani, precum Ulysse și Penelopa. Între ei totul era cunoscut și totul nou, deveniră o singură vrere, o singură dorință. - Vreau, vreau, spuse ea, spuse el...”.


Dacă nu vă plac exemplele mele ad hoc, deși suferă de laconism, mă tem că pot fi citate cu succes la orice premiu Bad sex in fiction, voi aminti mai întîi un fragment din Amos Oz:

1. „Dar de data asta Atalia își trecu mîna de-a lungul pieptului lui de trei, patru ori, cu mișcări leneșe, își trecu un deget pe buzele lui și se îndepărtă o clipă spunîndu-i: Să nu scoți un cuvînt. Nimic. Luă o pernă de pe pat și acoperi cu ea poza tatălui ei, care era chiar în fața lor, privindu-i de deasupra biroului, își desfăcu și lăsă să-i cadă la picioare halatul albastru, iar înainte ca el să îndrăznească să deschidă ochii, Shmuel simți cum trupul ei cald îi acoperă corpul și cum degetele ei, fără nici o pregătire, îl conduc înăuntru...” (Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, p.248). Atît. Numai aluzii și nici o lumină. Dar cititorul vrea amănunte, în timp ce Amos Oz nu pare deloc dispus să le dea.

2. Să mai luăm un pasaj, de data asta din Ludmila Ulițkaia: „Bărbatul abstinent de multă vreme și femeia cu mîngîierile mîinilor ei compătimitoare și profesioniste se uniră făcînd să se aprindă flacăra amorului... Stăteau strîns îmbrățișați, culcați pe cearșaful pătat de ierburile cafenii... Fusese ca un cutremur, și mare sărbătoare trupească, și rușine îngrozitoare, care bătea în retragere, cînd Iakov pătrundea iar în miezul lumii, în adîncul trupului femeii de care nu-l lega absolut nimic” (Scara lui Iakov, traducere de Gabriela Russo, București: Humanitas, 2018, p.486). Nimic nu-mi place în frazele de mai sus. În primul rînd, traducerea. „Flacăra amorului” este o sintagmă obosită, era mai bine „flacăra iubirii”. În al doilea rînd, nu-mi place (nu mi-a plăcut niciodată) încercarea de a poetiza încleștarea amoroasă (sînt ironic), de a o privi ca pe un act cosmic (au trecut printr-un „cutremur”, „a pătruns în miezul lumii...”), ca teofanie și coliziune de aștri incandescenți. Nimic nu e mai rău decît poezia într-o proză rapidă, de propoziții simple și precise ca aceea din Scara lui Iakov., un roman excelent, chiar dacă acum două zile m-am strîmbat la el. Aș fi preferat ca prozatoarea să evite scena sau s-o trateze la fel, alb, printr-o simplă referință, cum face cu multe altele (despărțirea Marusiei de Iakov).

3. Cea mai meseriașă descriere a unei întîlniri feroce rămîne cu siguranță acest pasaj din O mie și una de nopți, pe care l-am mai reprodus cîndva. Nimic nu e mai direct și mai crud decît ceea ce urmează. Iată: ”La chemarea aceea atît de temeinică, Aluniță o înșfăcă pe copilandră pe după șolduri și ținti acadeaua cea vînăturoasă drept înspre poarta slăvilor și, îndemnînd-o pe cripta de cleștar, o duse de ajunse iute la pragul biruințelor. Pe urmă o aduse să ocolească de la drumul cel mare și o îmboldi amarnic, pe un drum scurt, drept înspre poarta culmilor; dar întrucît vînătura șovăia dinaintea strîmtimii acelei porți întrezidite, sili strunga, spărgînd capacul olului, și se pomeni atunci ca acasă, de parcă întocmitorul ziditurii ar fi luat măsurile dintr-amîndouă părțile deodată. Apoi își duse mai departe căutările, cercetînd pe îndelete sukul de lunea, tîrgul de marțea, bazarul de miercurea și iarmarocul de joia. Pe urmă, după ce dezlegă astfel tot ceea ce era de dezlegat, se odihni, ca un musulman cucernic, la intrarea de vinerea. Și așa fu cu călătoria de cercare a lui Aluniță și a țîncului său prin livadia copilandrei” (O mie și una de nopți, noaptea 262, volumul 5, traducere H. Grămescu, p.48).

Totul e salvat de umorul nebun, definitiv, al autorului anonim, de ingeniozitatea numirilor lui, dacă n-ar fi avut haz, cădeam din nou peste o lungă înșiruire de metafore banale. Într-un cuvînt (mă refer tot la sex), decît să-i strici hazul și noima, mai bine nu-l descrii...


P. S. În imagine: Chagall (1887 - 1985), Les mariés de la Tour Eiffel (1938-1939).


duminică, 27 ianuarie 2019

5 cărți de citit cînd ești răcit, zaci în pat și ai 40 de grade (la umbră)



Trăim un moment dificil. Poleiul face orice mers imposibil. Văzduhul e plin de microbi, de viruși, de bacili vicleni. Unii au făcut greșeala să înfrunte frigul și au răcit. De-o pildă, eu. Am fost la o „tăiere de moț” în mahalaua Țicău, pe strada Pacienței, la nr.4, nu departe de bojdeuca lui Creangă (voi mai vorbi despre el). Am ieșit să fumez, nu mi-am pus geaca și mănușile. Acum zac moale, dîrdîi, aud undeva un clănțănit de dinți, poate e doar în capul meu, poate nu. Am frisoane la fiecare deget (chiar și la unghii), dureri cervicale cronice acutizate, îmi curge nasul, abia pot să mă aplec pe laptop, risc să cad peste el, fie ce-o fi... Unii mi-au recomandat ceai de verbină, de valeriană, alții ceai de cucută, alții nimic. Prefer să beau suc de lămîie, în care am pus aspirină pisată și un strop de rom Jamaica. La noapte, o să fac o baie de Carmol, o să prind viață din nou. Pe vremuri, bărbații mai temerari îl dădeau de dușcă, le trecea tot, inclusiv durerile de ficat. Pentru durerile de inimă albastră, era recomandat spirtul medicinal, vi-l mai amintiți, ce culoare vineție avea, Dumnezeule, îl strecurai prin vată, căpăta limpezime și duritate, avea efect fulgerător, deveneai coerent...

Ca să intru în atmosfera în care deja mă aflu, mi-am pus lîngă pat 5 cărți. Nu știu dacă voi reuși să le citesc pe toate în noaptea ce vine, oricum am timp la dispoziție, la somn nici nu visez, cum să dormi cu 40 de grade, asta nu s-a mai pomenit... Voi începe, desigur, cu un roman neglijat, nu l-am recitit de 25 de ani, o veșnicie:


1.William Faulkner, Pe patul de moarte. Nu-s chiar în situația eroinei, sper, încă nu am spus rubedeniilor unde vreau să odihnesc după... Și, în fond, nici nu există vreun după, pentru mine există doar înainte... Mi-ar plăcea, totuși, să-l ascult pe Jewel cum bodogănește în curte:

„D-aia fin’că șade-acolo, drept sub geam și ciocăne și hîrjîie la scîrba aia de ladă. Acolea, unde ea tre’ să-l vază. Unde fiece strop de aer de-l trage-i plin de bocănit și hîrjîit, unde ea poa’ să-l vază cum zice: Uite-o. Uite ce faină ți-o fac. I-am zis să se care-n altă parte. I-am zis, ce Dumnezeu, vrei s-o vezi în ladă?”

2. Thomas Mann, Muntele vrăjit.  Știu bine că dintr-o răceală lipsită de gravitate poți să dai direct în ftizie, să începi să tușești ca un poet tuberculos, dar n-o să am eu norocul ăsta nebun. Voi merge la vară în Berghof doar ca turist dezinteresat, voi fi un Hans Castorp mai grăbit. Voi medita la problema relației dintre timp și plictis. Cu cît te plictisești mai tare cu atît mori mai repede:

„...ceea ce se numeşte plictis nu-i în realitate decît o scurtare bolnăvicioasă a timpului pricinuită de monotonie: marile intervale de timp, cînd curgerea lor este de o neîntreruptă monotonie, se chircesc într-o măsură care înspăimîntă de moarte inima; cînd o zi seamănă cu toate, ele nu sînt decît o singură zi; iar într-o desăvîrşită uniformitate, viaţa cea mai lungă ar fi percepută ca cea mai scurtă şi ar trece cît ai bate din palme...”.

3. Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci. Pacienții din spitalul lui Kesey nu suferă de gripă, de gîlci, nu suferă în realitate de nimic, dar dacă asistenta șefă Rached le spune să sufere, n-au ce face, suferă cumplit... Poate și răceala mea e pe fond nervos, nu bag mîna în foc, toate bolile și suferințele au o origine psihică, undeva în complexul lui Oedip, de îndată ce urăști și vrei să te răzbuni, ți-ai și pierdut imunitatea...

4. Ion Creangă, Povestea unui om leneș. Cred că proza lui Creangă exprimă cel mai corect esența bolii eseiștilor „parcimonioși”, ca să citez dintr-un critic: „Cică era odată într-un sat un om grozav de leneș; de leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca”. Sătenilor nu le este deloc simpatic și se hotărăsc să-l pună în ștreang. În van, le strigă cucoana: „Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute...”. N-are succes. Frații îi fac bucuroși felul. N-au citit Șase maladii ale spiritului contemporan...

5. Alexandr Soljenițin, Pavilionul canceroșilor. Voi cita doar replica bietului Proșka, nu pot s-o uit, am s-o repet și eu dacă mă scol din boală: „Să vă faşiț cu tăţii ghini! Io plec acasî! Io mă duc la nevastî...”.


P. S. Sigur, pentru rafinați aș recomanda Susan Sontag, Boala ca metaforă (tuberculoză, cancer), fiecare morb cu imaginarul lui particular. Iar pentru pasionații de teatru Bolnavul închipuit, baletul comic scris de Molière. La a patra reprezentație a operei sale, dramaturgul a și murit. În glorie... Ferice de el!

P. P. S. În imagine: Carl Spitzweg (1808 - 1885), Der arme Poet (Săracul / bietul poet, 1839).

sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Jocul steluțelor: primele zece cărți ale secolului 20. În ce fel le-am notat...



Sigur, cînd citim liste de cărți (mă gîndesc acum la romane) și, mai ales, ierarhii (Top 100 best novels written in English, Top 100 greatest novels of all time), murim de plăcere. Plăcerea e și mai violentă (murim de două ori din aceeași cauză), fiindcă o astfel de listă de titluri și judecăți (toate de gust) ne îndeamnă să ducem exercițiul estimării mai departe. Notăm pe cont propriu și-l blamăm pe inițiator:„Uite, aici ai greșit, stimabile...”. Așa se întîmplă cu orice ierarhie, cu orice canon occidental. A fost propus cu unicul scop de a fi contestat. Nu există și nu poate exista unanimitate în judecata de gust: cartea cutare merită să fie pe locul întîi în listă fiindcă îmi place mai mult decît toate celelalte, cartea cutare a plăcut majorității înțelepților, deci o vom așeza negreșit în vîrf.

Ca să nu teoretizez degeaba, mi-am propus să-mi ilustrez nota cu cîteva ierarhii deja clasicizate. Iată o listă din Le Monde: „Les cent livres du siècle [XX]”. Clasamentul a fost realizat în toamna lui 1999, pornind de la niște liste amorfe. În eseul Ultimul inventar înainte de lichidare, Frédéric Beigbeder l-a considerat irelevant și galo-centrist. Ceea ce mi se pare evident. Să-l inspectăm cu blîndețe, fiindcă e numai o ipoteză...


1. Albert Camus, Străinul, L'Étranger, 1942.

2. Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, À la recherche du temps perdu, 1913-1927.

3. Franz Kafka, Procesul, 1925 (postum).

4. Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț, Le Petit Prince, 1943. Firește că nu e un roman.

5. André Malraux, Condiția umană, La Condition humaine, 1933.

6. Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopți, Voyage au bout de la nuit, 1932.

7. John Steinbeck, Fructele mîniei, Les Raisins de la colère, 1939.

8. Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele, Pour qui sonne le glas, 1940.

9. Alain-Fournier, Cărarea pierdută, Le Grand Meaulnes, 1913.

10. Boris Vian, Spuma zilelor, L'Écume des jours, 1947.

Voi mai spune doar că Numele trandafirului de Umberto Eco este pe locul 14; romanul lui Vladimir Nabokov Lolita (care în topurile englezești se află nesmintit în primele 10), este așezat de gazetarii de la Le Monde pe locul 27; Ulysses de James Joyce pe locul 28; Muntele vrăjit de Thomas Mann e abia pe locul 40; Maestrul și Margarita de Mihail Bulgakov pe locul 94; Sub vulcan pe 99. Un englez și, mai ales, un american ar privi lista din Le monde cu maximă stupefacție. Unii ar socoti că autorii ei nu au fost în toate mințile, sau au alcătut lista într-o crîșmă pe cînd erau obosiți și ebrietați și cîntau Marsilieza. Pentru că listele cu nominalizați au circulat printre neofiți (în Franța), rezultatul final exprimă, nu-i așa, defectele unei nații.

Dacă aș merge pe Goodreads, oare cum aș nota aceste creații? Cîte steluțe le-aș pune? Întrucît am citit aceste cărți (pe unele de mai multe ori), nu voi face un secret din asta: dacă e să mă compromit, măcar să mă compromit pînă la capăt.


1. Albert Camus, StrăinulL'Étranger, 1942. [****]

2. Marcel Proust, În căutarea timpului pierdutÀ la recherche du temps perdu, 1913-1927. [****]

3. Franz Kafka, Procesul, 1925 (postum). [*****]

4. Antoine de Saint-Exupéry, Micul prințLe Petit Prince, 1943. [-] N-am estimat decît romanele.

5. André Malraux, Condiția umanăLa Condition humaine, 1933. [***]

6. Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopțiVoyage au bout de la nuit, 1932. [*****]

7. John Steinbeck, Fructele mînieiLes Raisins de la colère, 1939. [****]

8. Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotelePour qui sonne le glas, 1940. [**]

9. Alain-Fournier, Cărarea pierdutăLe Grand Meaulnes, 1913. [**]

10. Boris Vian, Spuma zilelorL'Écume des jours, 1947. [***]


14. Umberto Eco, Numele trandafirului (aș fi tradus titlul, așa cum e în original, cu Numele rozei), 1980. [****]

28. James Joyce, Ulysses, 1922 [*****]

40. Thomas Mann, Muntele vrăjit, 1924. [*****]

Am găsit numai patru titluri de care nu mă îndoiesc: Procesul, Călătorie la capătul nopțiiUlysses și Muntele vrăjit. Cel mai influent titlu dintre toate este, cu siguranță, Străinul. În Proces verbal, Le Clézio urmează lecția lui Camus. Și la fel Michel Houellebecq în Extinderea domeniului luptei.

Aș mai preciza că orice ierarhizare s-ar cuveni să menționeze data și ora realizării ei. Ne schimbăm judecățile de gust cu o iuțime absolut incredibilă. Ceea ce mi-a plăcut ieri, nu-mi mai place azi. S-ar putea, totuși, să-mi placă mîine, deși nu garantez...


P. S. În imagine: Marie Godest (n. 1971), Lectrice.

vineri, 25 ianuarie 2019

Goodreads pe blog. Cum am notat 10 romane


După cum poate știți, pe Goodreads ai posibilitatea să judeci o carte prin steluțe. Îți place cartea și o găsești excelentă, pui 5 steluțe. Ți-a plăcut, dar parcă mai avea nevoie de ceva, pui 4. Nu ți-a plăcut deloc, ți-ai pierdut timpul cu ea, o înfierezi printr-o singură steluță. Sau, resemnat, lași locul alb. Jocul steluțelor este tentant, ca orice joc nevinovat, dar periculos, mai cu seamă dacă ești tu însuți scriitor și te bucuri de oarece notorietate.

Din amuzament, acum un an și ceva, Salman Rushdie a intrat hotărît pe Goodreads și a pus steluțele anapoda. A estimat vreo 40 de cărți. De pildă, Rushdie a notat Lucky Jim de Kingsley Amis cu (numai) o steluță și Să ucizi o pasăre cîntătoare de Harper Lee, cu trei. Așadar, judecățile (de gust) ale lui Rushdie au devenit publice. Presa a aflat, gestul particular a ieșit la lumină și totul s-a terminat printr-un scandal. Blasfemie! Oroare! Cum să dai unei capodopere (mă refer la romanul lui Harper Lee) doar 3 (trei) steluțe? Ori ești invidios, ori ești strîmb alcătuit, ori ai vrut să faci o glumă. Confruntat cu zarva, Salman Rushdie s-a făcut mic-mititel, a dat înapoi și a încercat o justificare dubioasă. El pusese de fapt cîte cinci steluțe (maximum adică) fiecărei cărți, dar unele din steluțe au ieșit la spălat, ca petele de muștar. Site-ul e de vină. Gingașul prozator s-a ținut curajos pînă a fost dat de gol, după care temeritatea l-a părăsit brusc. Să nu uit, cînd Bob Dylan a primit Nobelul, Rushdie l-a felicitat printre cei dintîi, mieros: poemele lui Dylan exprimă cuintesența idealurilor umanității. Premiul e meritat...

Deși nu le-am consemnat aici, preferînd să scriu fabule filosofice, anul trecut (și în ianuarie curent) am citit multe romane. Unele mi-au plăcut, altele nu. Nimic surprinzător. M-am oprit doar la traduceri (la cîțiva prozatori). Am pus autorii în ordine alfabetică. Am notat malign cărțile cu steluțe. Deși n-am dat de la mine, n-am fost prea generos. Să vedem ce-a ieșit:


1. Cinghiz Aitmatov, Djamilia, traducere Antoaneta Olteanu, Editura ALL, 2018. [*]

2. J. M. Coetzee, Zilele de școală ale lui Isus, traducere de Irina Horea, București: Humanitas, 2018. [****]

3. Kamel Daoud, Zabor sau Psalmii, traducere de Cristina Ioana Radu, Iași: Polirom, 2018. [**]

4. Elena Ferrante, Iubire amară, traducere de Cerasela Barbone, București: Editura Pandora M, 2018. [**]  Am vrut să pricep „fenomenul Ferante".

5. Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii, traducere de Luana Schidu, București: Humanitas, 2018. [***]. Personajele n-au psihologie. Comportamentism cinematografic.

6. Nicole Krauss, Pădurea întunecată, traducere de Luana Schidu, București: Humanitas, 2018. [**]. Mult sub Istoria iubirii care merită 4 steluțe.

7. Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte, traducere de Luana Stoica, 2004 / 2018. Ceva mai încurcat n-am citit. [**]

8. Jón Kalman Stefánsson, Inima omului, traducere de Magda Răduță, Iași: Polirom, 2018. [**] Lirism filosofant. Acțiunea începe abia la pagina 260.

9. Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărții, traducere de Constantin Geambașu, Iași: Polirom, 2018. S-a tradus încă din 2002, eu abia acum am citit-o [*]. Tokarczuk n-a debutat în chipul cel mai fericit. Filosofia exprimată de călători nu depășește clasa a X-a de liceu. Finalul e previzibil.

10. Ludmila Ulițkaia, Scara lui Iakov, traducere de Gabriela Russo, București: Humanitas, 2018. [***]. Nici fierbinte, nici rece.


Dacă socotiți că am fost mult prea avar, un harpagon refulat, miluiți și Domniile Voastre cărțile, dar numai dacă le-ați citit în întregime.


P. S. În imagine: Aaron Shikler, Woman reading - the artist's wife (1962).

marți, 22 ianuarie 2019

Dacă nici Papa nu are răspuns, mai bine să bem...


Numai cîţiva înţelepţi au consemnat, fără comentarii inutile, progresul imperceptibil (dar ubicuu) al decrepitudinii. Cu toate acestea, chiar dacă nu eşti nici filosof, vine o vreme în care te vezi obligat de la sine să meditezi asupra senectuţii. Să-i constaţi, cu un ochi speriat, urmările. Să deplîngi (sau nu) lipsa de îndurare a timpului, nestatornicia sorţii, indiferenţa blazată a necesităţii. Şi, dacă îţi este cu putinţă, să te împaci cu ea (şi cu ele). Îndrăzneaţă idee, nu-i aşa? Îţi spui înduioşat: „Ah, dacă aş fi murit la timp! Cîte n-aș fi făcut. Aș fi postit, deveneam sfînt...”. N-ai murit încă. Nu ești sfînt. Trebuie să continui. Nu știi bine cît. Accepți, totuși, ideea că nu vei trăi veșnic. Nici n-ai avea chef...

Dacă am observat bine, în faţa neajunsurilor aduse de bătrînețe sînt posibile două atitudini. Două filosofii practice. Prima vede în bătrîneţe o eliberare. Sufletul a stat suficient în temniţa trupului, în mormîntul orphic. Dintr-o dată, fără să fi vrut, spiritul a răzbătut la lumină. A doua atitudine vede în bătrîneţe o catastrofă. Nimicirea nimicirii.

Pentru a ilustra aceste poziții opuse, voi menţiona succint două întîmplări reale. Prima este legată de filosoful Constantin Noica. A doua îl priveşte pe dramaturgul Eugène Ionesco. Voi începe cu filosoful.

În iulie 1969, cînd împlineşte şaizeci de ani, Constantin Noica îşi invită amicii la restaurant şi oferă un banchet. În epilogul petrecerii, ține un discurs paradoxal (a fost consemnat, într-o scrisoare, de către părintele Steinhardt). Spre mirarea convivilor, filosoful elogiază binefacerile senectuţii, feeria îmbătrînirii. Abia acum, la şase decenii, subliniază Constantin Noica, omul iese cu adevărat de sub tirania speciei, a fost un x dintr-o mulțime finită, a devenit un x liber. Trupul s-a uscat, dorințele / poftele au scăzut, au dispărut instinctele. Pentru creaţie, începe deceniul cel mai fecund...

A doua întîmplare îl are ca protagonist pe Eugène Ionesco. Într-un film care a putut fi vizionat şi la noi, dramaturgul arată, într-o scenă pregnantă, mîinile deformate de artrită ale soţiei sale, chipul ei îmbătrînit, ridurile, şi întreabă cu surdă revoltă pe confident: „Cum de acceptă asta Dumnezeu?”. Bătrîneţea, sugerează Ionesco, este o nedreptate. Nimeni nu a fost în stare s-o justifice. I-a trimis, spune Ionesco, o scrisoare Papei Ioan Paul al II-lea şi l-a întrebat acelaşi lucru: „Cum de acceptă asta Dumnezeu?”. Prelatul i-a replicat, după un scurt răgaz, printr-o propoziţiune concisă: „Papa nu are răspuns la întrebarea Dvs…”. Pe Ionesco bătrîneţea, slăbiciunea l-au revoltat. Noica, în schimb, a fost cuprins de bucurie şi speranţă. Încă o dată: cine are dreptate? Cine greşeşte? Amîn răspunsul. Cel mai potrivit lucru, în acest caz, este să nu spui nimic. Să-ţi păstrezi cumpătul, seninătatea, prudenţa: este şi asta o filosofie, nu-i așa?

Noica percepe senectutea ca pe o mult aşteptată eliberare. Pentru Ionesco, dimpotrivă, bătrîneţea este un scandal. O pedeapsă a cărei origine rămîne obscură. Cine greşeşte? Cine are dreptate? Nu îndrăznesc să decid. Nu am dreptul să judec.

Poate de aceea un înţelept din Renaştere, un florentin ca să fiu precis (este vorba de Lorenzo Magnificul), s-a mulţumit să cînte într-o serie de elegii care se recitau la carnavalul din Florenţa vanitatea oricărei plăceri, zădărnicia vieții. Şi tot cu acest prilej, id est carnavalul, călugării şi liricii goliarzi se retrăgeau în pivniţele mănăstirilor, destupau butoaiele, după care proferau către bolţile basilicii, cu ecou lovit de muri, un strigăt sfidător: „Trăiască moartea!”.

duminică, 20 ianuarie 2019

Suferința face parte din viață? N-aș zice că da...



N-am mai găsit loc în carte însemnării de mai jos...

Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul trăitor. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, nici gri), cînd știi prea bine că tot nu-ți vor folosi la ceva. În fond, nimic nu te consolează dacă ți-ai greșit viața... Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, orice fantasmă filosofică, bilanțul cu pricina nu poate transforma prezentul într-o beatitudine și faptul morții în ceva acceptabil.

Așadar, cînd îți judeci viața și încerci să vezi dacă (și cît) ai trăit cu adevărat, fiindcă ți se pare că a sosit momentul unui bilanț (sau nu găsești ceva mai bun de făcut), cu scopul banal de a vedea dacă ai fost fericit sau nu (viață = fericire, suferință = non-viață, viață trăită în zadar), ce pui la activ și ce pui la pasiv? Unde pui un + și unde un -? Greu de spus. Ajungem încă o dată la întrebarea: ce înseamnă, în fond, a trăi? Am putea caracteriza viața printr-un verb de acțiune? Sau viața este numai o necesitate îndurată și înțelegerea resemnată a acestei necesități, cum credea Spinoza?

Îmi aduc bine aminte că, ori de cîte ori mi-am pus întrebarea de mai sus, n-am găsit cel mai potrivit răspuns. Am putea sesiza, poate, o sugestie în Ghepardul lui Giuseppe Tomasi de Lampedusa.

Bolnav și aflat la sfîrșitul vieții (știe că trage să moară), într-un hotel din Palermo, principele Salina vrea să afle cît timp a trăit în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Cît timp a trăit efectiv într-o viață de 70 de ani? Ar fi de ramarcat că principele Salina ia în considerație doar momentele fericite. Pentru el, a trăi înseamnă a fi fericit (sau măcar lipsit de dureri). Nu pune nici un preț pe suferință. Și nu trage nici o înțelepciune din ea. Are dreptate. Să examinăm evenimentele (firișoarele de nisip în mormanul de cenușă al indiferenței) pe care le notează cu +:

1. nopțile petrecute în observator scrutînd rotirea agonică a aștrilor, făcînd calcule, așteptînd cometele; dar poate, își spune protagonistul, aceste ore prefigurează „beatitudinile morţii”;

2. prezența liniștitoare a cîinilor;

3. „și cîţiva cai, ei însă mai distanţi, mai străini”;

4. sensul tradiţiei şi al persistenței exprimate în piatră şi în apă (vezi, totuși, expresia medievală „a scrie pe apă”, ca sugestie a zădărniciei!),

5. clipa oprită dintr-o dată în loc, nunc stans;

6. o plimbare matinală prin pădure, o conversație cu pădurarul, vînătoarea,

7. cîteva minute de reculegere într-o mănăstire benedictină, printre mirosurile de mucegai, de zid vechi, de lumînări sleite;

Și apoi: „Mai era ceva? Da, mai era ceva, dar erau deja pepite amestecate cu pămînt”:

8. zece minute de frison amoros, parfumul unui trup tînăr. Şi de ce nu?

9. senzaţia delicată provocată de mătasea unor cravate,

10. mirosul ascuțit al pieilor tăbăcite (sic!),

11. înfăţişarea misterioasă, hieratică a unor femei zărite în depărtare.

În sfîrșit, concluzia: „În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... A răspuns: cam trei ani cu aproximație... Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Tot restul vieții...” .

Aș observa, înainte de orice, viziunea pur hedonistă a princepelui. Trăiești autentic doar cînd te bucuri. Te bucuri îndeosebi în solitudine. Și nu trăiești propriu-zis cînd suferi. Oricît de ciudat ar părea, suferința nu face parte din viață. În al doilea rînd, lipsesc aproape în totalitate momentele de activitate creativă, acelea invocate de Flaubert cînd vorbea de fericirea lui. Cercetările astronomice ale princepelui țin în principal de latura contemplativă a vieții. În fine, aș remarca rolul minor, episodic, al iubirii...

Are dreptate?


P. S. Am folosit Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu, cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, București: Humanitas, 2011.

P. P. S. În imagine: Jean-Michel Basquiat (1960 - 1988), Riding with Death (1988).

sâmbătă, 19 ianuarie 2019

În vremea noastră, mai poți declara iubitei că o iubești fără să pari ridicol și stupid? Eu, unul, nu cred...



Dacă nu mă înșel, Umberto Eco a remarcat odată că, în zilele noastre de cinism erotic, amantul nu-i mai poate declara iubitei, prăvălit în genunchi și înlăcrimat: „Te iubesc enorm / criminal / decisiv / dement...”. Și, a fortiori, el nu are libertatea de a recurge la rostiri poetice de felul: „Te iubesc, panseluța mea aromată...”, „Te iubesc, bobocul meu fraged...”, „Te iubesc ca pe ochii din cap / ca pe lumina ochilor...”, „Te iubesc de crăp...”, „Te iubesc așa cum hoțul iubește punga altuia și deșertul ploaia...”. Orice declarație de acest tip a devenit, așadar, dubioasă și poate fi suspectată de nesinceritate. Ca de obicei, amantul face teatru într-un scop imoral...

Poezie = minciună. Poezie = ridicol. Amantul contemporan trebuie să vorbească în stilul cel mai auster / mai sec / mai tăios, pentru a fi crezut de o femeie în toate mințile. Deși, în 99% din cazuri, el nu este crezut nici atunci, fiindcă femeia a practicat dintotdeuna o hermeneutică a suspiciunii și a pus la îndoială pînă și afectele cele mai pure... Franc vorbind, bărbatul care i-ar șopti amantei / consoartei în urechiușă un „Te iubesc de-mi zbor creierii, sînt nebun după tine...” ar părea stupid și, mai rău chiar, cu totul demodat, mult prea romantic.

Umberto Eco accepta însă pentru amorul post-modern doar exprimările parodice, jocul intertextual, trimiterea erudită: „Așa cum spunea Platon în Symposion, tu ești jumătatea mea, fără tine nu sînt complet...”, „Așa cum a scris Heidegger în Sein und Zeit, tu ești destinul meu, posibilitatea mea cea mai sigură dintre toate, moartea mea suavă, nimicul care nimicnicește...” (cf. și Sartre: L'enfer, c'est les autres). Numai și numai aluzia la un text deja scris, la un discurs deja rostit, la o inscripție prestigioasă, îl poate salva pe îndrăgostit de suspiciune și ridicol. Abia atunci iubita recunoaște: „Of, tîmpitul mă iubește cu adevărat, deci, merită o recompensă, îl las să-mi sărute unghiuța de la degetul mic al mîinii drepte... Mîine, mai vedem...”

De la o vreme, mă confrunt cu o problemă similară (una de dicțiune a sentimentelor). Trebuie să mulțumesc cititorilor mei și, în același, timp, să-i conving de sinceritatea mea năprasnică, de umilința mea concretă și de conștiința vie, fierbinte a îndatorării. Dacă spun: „Mulțumesc din suflet / din inimă...”, devin imediat dubios, fiindcă îmi poetizez recunoștința (întrucît vreau s-o intensific retoric), deși  recunoștința nu are nevoie de epitete ornante. Dacă mă rezum la un simplu „Mulțumesc...”, par indiferent, crud și chiar impertinent.

Am ajuns, iată, în cel mai crunt impas, nu știu ce și cum să fac pentru a nu fi luat drept un nesimțitor și un ingrat la iubirea semenilor. Există oare vreo ieșire în zidul compact care mă închide? Cum să nu par un sloi, un ghețar, o stană de piatră? Cum să-mi strig afecțiunea? Dați-mi un sfat...


P. S. În imagine, o miniatură din Le roman de la rose...

marți, 15 ianuarie 2019

Eminescu - trei invenții biografice


Publiciști euforici vorbesc despre boema lui Eminescu, deși s-a dovedit că, pînă în preajma îmbolnăvirii, poetul nu prea a fost un boem. Pur și simplu, nu avea vreme de pierdut prin cafenele. Să vă spun și de ce.

Cel care răsfoiește măcar editia academică poate observa imediat că prim-redactorul Timpului scria zilnic, cel puțin trei articole și acest efort al unui om meticulos și foarte exigent cu sine exclude complet ipoteza unei vieti dezordonate. În fond, în numai 33 de ani de luciditate, Eminescu a scris enorm (poemul Mai am un singur dor a rămas în 40 de variante). Pentru orice minte întreagă, simpla inspecție a caietelor și a volumelor de publicistică închide orice dispută pe această temă. Sau ar trebui...

Eminescu a fost mereu în criză de timp și lamentația sa, care sfîrșește cu expresia „scrie-mi-ar numele pe mormînt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc”, rod al unei exasperări acute, se cuvine să fie citită ad litteram.

Același tratament critic ar fi bine să aibă și legenda incuriei poetului. Un om care, prin însăși meseria lui, era constrîns să participe la ședințele parlamentare, unde redingota și țilindrul erau obligatorii, să ia parte la întrunirile din casa lui Maiorescu, în București, unde venea, adesea, și Alecsandri, în ținută severă de diplomat, un astfel de om nu avea cum să ignore rostul apei și al săpunului. De altfel, prima criză a lui Eminescu, în 28 iunie 1883, s-a petrecut într-o baie publică.

Portretistica din paginile Românului, în care este înfățișat purtînd o pereche de pantaloni vineții, o pălărie uriașă deasupra frunții și avînd urme de noroi pe mîini și pe față ori intrind la restaurantul Hugues doar în papuci, este efectul antipatiei pe care Eminescu, negreșit, o chemase asupră-i, prin articolele sale acrimonioase. Din păcate, o astfel de portretistică s-a perpetuat pînă astăzi. Se susține încă faptul absolut improbabil că locuia în cămăruțe cu miros fetid de rufărie dospită și că de pe cămașa sa, putredă la subțiori, săreau, la răstimpuri, bestiole în decolteul catifelat al damelor. Irupînd dintr-o imaginație burgheză, de individ care abia a aflat care e rostul vestei și al ceasornicului de buzunar, această viziune, deși infirmată, continuă să bîntuie imaginarul popular.

Dar asta nu e nimic, comedia abia urmează. Ultima contribuție în tema biografiei eminesciene afirmă supoziția morții lui Eminescu, în consecința unui complot politic antiromânesc. În 1889, pe cînd poetul nu mai scria de șase ani, un grupuscul de personaje dubioase și-a descoperit subit o intenție criminală. Din complot nu puteau lipsi M.S. Regele Carol Întîiul, invidioasa lui consoartă Carmen Sylva și cerebralul T. Maiorescu, cel care a plănuit totul pînă în cele mai mici amănunte. În data de 15 iunie 1889, malefica hotărîre a fost rezolvată de către un agresor diabolic. Executorul a fost asasinat, se subînțelege, la rîndul lui. Nu a fost deschis, din păcate, nici un proces...


P. S. Și eu cred (alături de Dan Grădinaru și de alții) că este mai probabil ca data nașterii lui Mihai Eminescu să fie 20 decembrie 1849. Așa cum a afirmat întotdeauna poetul însuși. Și așa cum a notat tatăl lui, dacă este să-l credem pe fratele poetului, Matei Eminescu, pe coperta unei cărți.

P. P. S. Imaginea de mai sus reproduce ceasul de aur al poetului, primit în dar de la tatăl lui. Într-o scrisoare către Veronica Micle (din 17 februarie 1882), Eminescu îl menționează în chipul următor: „Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii tu că el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricînd capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încît eu îmi imaginez următoarea consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: cînd tu vei fi aici, el poate lipsi, cînd tu vei lipsi, el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe cînd cu tine? Cîte nu facem noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas...".