luni, 18 februarie 2019

Cînd aveți mai multe cărți decît puteți citi într-o viață, practicați tsundoku



N-am cumpărat niciodată o carte cu gîndul de a o așeza în bibliotecă și de a uita pe veci de ea. Nimeni nu procedează în felul ăsta. Cînd cumpăr cărți, o fac cu intenția fermă, pioasă de a le citi imediat, pe loc, într-o singură noapte de arșiță mintală. După cum știm, nu abordăm niciodată un teanc de cărți în ordinea achiziției lor, ar fi inuman. Citim după plac. De altfel, nu parcurgi niciodată un Top ten pornind de la cartea situată în vîrf: citești cîteva din cele zece capodopere și începi fix cu a treia din ierarhie. Pentru că așa ai tu chef. Pur și simplu.

Nu de mult, am propus o listă de cărți. O puteți inspecta aici. E vorba, firește, de cărți cumpărate anul trecut, dar pe care n-am apucat să le răsfoiesc. Poate nu le voi citi niciodată, îmi murmură dracul în ureche. Între timp / estimp (înseamnă recent), mi-am cumpărat altele noi, am primit cîteva în dar, și-a făcut C. F. pomană cu mine (știe cît de sărac am ajuns, știe că mă culc adesea flămînd, știe totul despre mine), am mai luat și de la boss, dar El  este cam scump, nu-ți dă decît cu lingurița. Și numai ce binevoiește...

Ca toată lumea, am în biblioteca personală un morman de cărți necitite. Într-o vreme, voiam să le arunc, să lă pun pe foc (pe unele chiar le-am aruncat ori le-am dăruit amicilor); acum două zile, am aflat însă că acest obicei nu este cîtuși de puțin rațional, ceea ce era evident de la bun început. Cărțile necitite sînt de un imens, neașteptat folos. Nu cred că Umberto Eco a susținut o fantezie, cînd a pretins că simpla atingere a unei cărți (o ștergi de praf, îi schimbi locul în raft, o muți pe birou, o duci la loc fără s-o fi deschis) îți transmite ceva din conținutul ei mirific. Învățăm și fără să citim cu ochii. Prin pipăire. 

Înclinația noastră e să supraestimăm cărțile citite. Dacă am citit mult, trebuie neapărat să știm mult, am devenit erudiți, savanți. Aș, e o iluzie, o amăgire luciferică. Nu trebuie să ne semețim. Abia mulțimea cărților necitite ne dumirește o dată pentru totdeauna ce știm și cît știm: adică nimic, nimicul kantian tăiat în patru, praful de pe o monedă de 50 de bani. Mulțimea cărților necitite ne arată limpede cît de ignoranți sîntem. A venit vremea să învățăm să fim umili. Cam tîrziu. Dar mai bine mai tîrziu decît mai devreme, vorba lui Thales din Milet. El se referea, bineînțeles, la căsătorie...

Kevin Mims a vorbit, într-un articol din The New York Times (îl puteți citi aici), despre tsundoku. E o practică japoneză, desigur. O s-o întreb și pe Claudia ce e cu tsundoku, japonezii ăștia vin mereu cu cîte o ghidușie de-ți stă mintea-n loc. Eu mă grăbesc să scriu aici ce am priceput din eseul lui Mims. Tsundoku e un termen care-i caracteriza, în secolul al XIX-lea, pe profesorii vicleni. Ei acumulau multe cărți, le înșirau pe mese și pe dușumea (pe tatami, ca să fiu corect), pentru a-și uimi musafirii (școlarii le admirau omnisciența), dar nu citeau nici una. Mulțimea de cărți necitite era tsundoku. Termenul și-a pierdut sensul peiorativ (dacă l-a avut vreodată) și numește acum obiceiul de a trăi înconjurat de cărți, în preajma lor. Într-un fel, toți ne ocupăm cu tsundoku, chiar dacă nu sîntem japonezi și nu avem ochii mici. Toți avem mormane de cărți necitite în jurul nostru. În bibliotecă, eu, unul, am cîteva mii de cărți, încă nu le-am numărat, din care am citit cam o treime. Restul așteaptă pe jos, lîngă pat, sau în rafturi. Restul constituie tsundoku. E pentru privitori - între care mă includ și eu. Cînd vine de Ajun și Bobotează, popa face ochii mari, încurcă versetele și crucile.

Kevin Mims mai spune că pînă și simpla lectură a titlurilor reprezintă o binefacere. Ne trimite la o carte uitată, ne dă idei, ne amintește un autor. În definitiv, cărțile nu se împart în două (și numai două) categorii: citite și necitite. Alături de cărțile uitate, se află și cărți străbătute doar pe bucăți, 100 de pagini din final, cîteva pagini de la început, paragrafe întîmplătoare, tabla de materii. În rest, ne-am imaginat. În fond, închipuirea este partea cea mai frumoasă a cititului...

P. S. A se considera și acest fragment: „In a good bookroom you feel in some mysterious way that you are absorbing the wisdom contained in all the books through your skin, without even opening them” (Mark Twain)

P. P. S. În imagine: Charles V devant sa roue à livres. Jean de Salisbury (1115?-1180) Policraticus, (Paris), c. 1372.

joi, 14 februarie 2019

Apologia papanașilor: 5 cărți despre lupta dintre mine și eu



Imediat ce m-am trezit, mi-a fulgerat prin minte următorul pasaj; l-am recitat de cîteva ori, mirîndu-mă de fiecare dată de adevărul exprimat atît de mișcător: unul poate fi doi, ba chiar trei, ba chiar o mulțime:

“Ah! două suflete-s în mine! Cum se zbat!
În piept să nu mai locuiască împreună!
Unul de lume strîns mă ţine, încleştat;
cu voluptate, celălalt puternic către cereşti limanuri mă îndrumă...”
(Goethe, Faust, traducere de Lucian Blaga).

Către prînzișor, mi-am adus aminte că și Octavian Goga a versificat pe tema dublului lăuntric, cam așa:

„Un fulger şi-a deschis cărare,
Cutremurîndu-mi pieptul şubred. Sclipirea lui înfricoşată
Mi-a luminat abia o clipă, şi-am înţeles atunci deodată,
Prăpastia ce port în mine. Acolo-n piept, încătuşate,
Sînt două suflete duşmane... Străveche, ura lor se zbate,
Şi mintea s-a trudit zadarnic o viaţă-ntreagă să le lege...”
(Prăpastie, traducere de Octavian Goga).

Spre seară, eram deja obsedat de tema sufletelor antinomice, ce se ciocnesc (precum Scylla și Charybda) în adîncul nostru psihic, fără ca vreunul să cedeze sau să cîștige bătălia. Și m-am gîndit, era deja întuneric, la autorii (începînd cu Plaut, dacă nu mă înșel) care au brodat pe tema acestui conflict perpetuu, cunoscut și trăit de fiecare dintre noi, chiar și atunci cînd nu ne-am dori, la o înmormîntare, să zicem: ne bușește rîsul exact în momentul în care un academician trîmbițează meritele defunctului. În consecință, sîntem dintotdeauna mai mulți. Unul este multiplu, cum au dovedit filosofii dialectici.

Gîndiți-vă numai la faptul că o parte din noi vrea lumina, apolinicul, eliberarea în Absolut, dar cealaltă ar prefera bezna, dionisiacul, spelunca. Gîndiți-vă că o parte a sinelui (un suflet) visează iubirea eternă, în timp ce partea contrară (sinele opus) plănuiește deja un divorț. Amo et odi, ca la Catullus. Înțelegeți perfect la ce mă refer. Esteticienii au teoretizat faptul că eul nostru anorexic este într-o permanentă dispută cu eul bulimic. Am vrea să fim filiformi, translucizi (la catedră, la reuniunile mondene, la o partidă de dans), dar acasă strălucirea se stinge, mușchii abdomenului se destind. Instinctul chtonic își face de cap și tăbărîm de îndată pe clătite și colțunași, deși sinele anorexic, expediat într-un colț, regretă excesul.

Nu numai poeții au comentat lupta aprigă dintre suflete, dintre poftă și silă, dar și prozatorii. Am realizat un inventar minim de creații, nu înainte de a remarca originea și extensiunea gotică a acestui topic. Un personaj își pierde mințile și, pe măsură ce se afundă în boală, constată înfricoșat prezența, în sine, alături de sine, dar, mai ales, împotriva lui, a unui ipostas de o luciditate necruțătoare, a unui doppelgänger. Eul lucid îl contemplă sardonic pe cel smintit. Uneori, îi ia locul, deși smintitul ține cu dinții la identitatea lui de smintit și este în stare să-și ucidă persecutorul, comițînd, prin același gest, o îndoită crimă. Nimicindu-l pe lucid, nebunul se aruncă în neființă.

Pe fugă, așadar, un succint inventar adnotat:

1. Mary Shelley, Frankenstein (1818). Toți am deplorat soarta creaturii ratate, dar am trecut cu vederea că făurarul a trimis în lume, atroce, celălalt chip al său.

2. F. M. Dostoievski, Dublul (1846). Un roman nereușit, influențat de Gogol, prețuit însă de Nabokov într-o frază negreșit ironică: „Dublul mi se pare cea mai bună scriere a [lui Dostoievski]. Este o poveste foarte minuțios elaborată, cu detalii de tip joycean și scrisă într-un stil extrem de expresiv. O operă de artă perfectă“. Solitarul Iakov Petrovici Goliadkin își apără postul de consilier titular împotriva unui alt Goliadkin, care e întru totul Goliadkin. De aici nedumirirea eroului: „Adică nu sînt eu, nu sunt eu, și basta!, spuse domnul Goliadkin, scoțîndu-și pălăria în fața lui Andrei Filippovici și neluîndu-și privirea de la el. Eu, eu nu sînt eu, șopti el cu efort, nu sînt deloc eu, Andrei Filippovici, nu sînt eu deloc, nu sînt eu, și basta”.

3. R. L. Stevenson, Straniul caz al doctorului Jekill și al domnului Hyde (1886). Povestirea arhetipală a seriei. Doctorul Henry Jekill experimentează pe sine un produs chimic. Domnul Edward Hyde, altul său malefic, îi împlinește fanteziile criminale.

4. Virginia Woolf, Orlando (1928). O primă schimbare de sex în cuprinsul uneia și aceleiași făpturi. Naratorul afirmă: „Fiecare din eurile care ne alcătuiesc are dreptul la o viață proprie, dar unele sînt atît de stupide încît este mai bine să nu le consemnăm aici”.

5. José Saramago, Omul duplicat (2002). Profesorul de istorie Tertuliano Maximo Alfonso vizionează un film și se recunoaște îngrozit într-un actor. Pornește în căutarea lui. Schimb de damă etc.

Firește, am sărit peste Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray (1890), am sărit peste Nabokov, Disperare, roman din perioada lui europeană. Am sărit peste multe altele, peste Celălalt (Borges). În fine. N-ar mai trebui să precizez, totuși, că nota de mai sus n-am scris-o eu, ci eu...


P. S. În imagine: Salvador Dali (1904 - 1989): Ochi.

luni, 11 februarie 2019

5 scriitori pe care succesul i-a înnebunit de cap



Cînd un autor are succes, el poate reacționa, firește, în două (și numai două) feluri. Va proceda, să zicem, precum prozatorul norvegian Karl Ove Knausgård. Dintr-un volum întitulat Min kamp (Lupta mea) va face două, trei, patru, cinci, șase și așa mai departe, ori de cîte ori publicul înfierbîntat îi va solicita o prelungire a poveștii, un appendix. Cartea va crește ca aluatul, va da peste margini. Totul e să ghicești imediat vrerea și porunca numitului public. Clientul nostru, stăpînul nostru... 

Cele două condițiuni fiind reunite armonios, critica de pretutindeni va consemna fenomenul literar. Totul culminează într-un extaz unanim, într-o îmbrățișare focoasă. Ce s-a întîmplat de fapt? Un prozator bun / rău, nu contează, a intrat în rutina frenetică a notorietății. Moara macină întotdeauna făina pe care o primește. S-a format, prin urmare, un mic cerc vicios. Prozatorul compune cărți nu pentru că așa vrea el, dintr-o pornire interioară, ci pentru că o mulțime imensă de cititori îl „obligă”, prin aclamații și temenele, să repete una și aceeași carte. Lupta mea 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... Acesta e cazul cel mai obișnuit. Majoritatea scriitorilor de succes intră aici, y compris Elena Ferrante (un caz întru totul similar).

Dar ceilalți? Aș observa, din capul locului, că autorii care au mai rămas (nu-i punem la socoteală pe mediocri) se numără pe degetele unei singure mîini. În cazul lor (și numai în cazul lor), succesul produce o repliere anxioasă, un examen critic ascuțit. Ca la Beckett, de pildă. Nimic n-a fost mai dureros pentru el decît primirea premiului Nobel: „Mi-a stricat liniștea, toată lumea vrea acum să mă pipăie, am început să miros a moaște”. 

N-aș zice că autorii nu și-au dorit recunoașterea (cum să nu?), orice om zdavăn la cap își dorește să guste măcar o picătură din licoarea zelor. Nimeni nu scrie doar pentru rude și urmași, cum pretindea Montaigne, într-o notiță la ediția din 1580 a eseurilor. Doar reacția lor este alta. Ei refuză cercul vicios. Au văzut ce vrea publicul de la ei și asta îi îngrozește. Unii se retrag în singurătate și nu mai pot fi văzuți și pipăiți cu anii (ca Salinger și Pynchon). Alții renunță cu totul la scris (același Salinger). Alții devin tot mai obscuri (Joyce, Pynchon). Unii își pun capăt vieții (mă gîndesc la Pavese, care în iunie 1950 ia premiul Strega și în 17 august se sinucide). În fine, alții își urmează drumul ca și cum cititorii nici n-ar exista, fiindcă nu le-a păsat niciodată decît de gustul propriu (ca Flaubert, care e unic în această privință). Să facem un catalog rapid. Aș începe cu:


1 Gustave Flaubert. Apariția în foileton a romanului Doamna Bovary e semnalată rapid procurorului imperial Félix Cordoën, care strîmbă din nas și cere măsuri. Revolta mocnește. Publicarea cărții, în 1857, aprinde scandalul. Romanul e citit și insultat de rigoriști. Flaubert e chemat la proces. Maestrul Ernest Pinard cere pedepsirea exemplară a făptașului. Vînzările cresc simțitor. Într-un final, Flaubert este achitat. După ce publică Salammbô (în 1862), scriitorul caută o proză tot mai dificilă, visează la un roman despre nimic. Nu apucă să-l termine. Apărut postum, romanul Bouvard şi Pécuchet îi nedumirește pe admiratori: „Acesta nu e un roman!”.

2. James Joyce. Ulysses (1922) n-a fost un bestseller (nici nu putea fi), dar i-a șocat / fermecat pe mulți cititori. Romanul e acuzat de obscenitate: va fi interzis în Irlanda și Statele Unite. În consecință, se vor tipări ediții-pirat, contestate de autor. Scandalul atrage atenția publicului. Joyce devine un scriitor foarte prețuit, în jurul căruia se instituie instantaneu o Biserică (exclușii vor fi mai numeroși decît devoții). Deși nu fusese niciodată pe înțelesul oricui, prozatorul își propune să scrie o carte întru atît de obscură, încît să nu poată fi pricepută decît de un „cititor atins de o insomnie ideală”. Acest cititor încă nu s-a născut. Lucrează 17 ani la roman. Orbește treptat. Rezultatul se numește Finnegans Wake (1939). O nebunie lingvistică pentru mistici și curioși.

3. Samuel Beckett. Scrisă (ca un exercițiu de destindere și amuzament) în 1948 și publicată în 1952, piesa de teatru Așteptîndu-l pe Godot trezește un val de entuziasm. Exegeții se grăbesc să explice semnificațiile textului. Beckett repudiază toate interpretările: „Dacă prin Godot l-aș fi vizat pe Dumnezeu / God, aș fi spus limpede Dumnezeu și nu Godot. N-am intenționat cîtuși de puțin asta...”. La premiul Nobel și consecințele sale m-am referit deja...

4. J.D. Salinger. Nouă povestiri minunate (aș numi doar „Pentru Esmé, cu dragoste și abjecție”), un roman supraestimat, De veghe în lanul de secară, fac din autor o figură aproape mitică. Publică ultimul său text în 19 iunie 1965: Hapworth 16, 1924. Renunță, probabil, complet la scris. Se retrage pe un domeniu izolat, devine vegetarian și nu mai apare în public. Cîteva afaceri amoroase (despre una am scris aici) îi sporesc faima. Nici un prozator n-a făcut mai puțin pentru o glorie atît de mare (am parafrazat exclamația unui invidios). J.D. Salinger moare în 27 ianuarie 2010. Moștenitorii vestesc în fiecare an publicarea unor misterioase manuscrise. Fanii așteaptă cu sufletul la gură.

5. Thomas Pynchon. Este considerat de admiratori cel mai important prozator american din ultima jumătate de secol. Judecata fiind apodictică nu admite discuție, nu poate fi pusă la îndoială. E ca și cum ai fi viu și ai exclama ”Vai, ce viu sînt!”. Strigarea lotului 49 e un roman accesibil, dar plicticos. Curcubeul gravitației cu cele 800 și ceva de pagini inhibă orice bucurie. Poate fi socotit cu temei moartea pasiunii. Prozatorul nu apare în public, îl știm din cîteva poze străvechi, sigur e șarmant, Melanie Jackson poate depune mărturie...


P. S. În imagine: Johann Heinrich Füssli (1741 - 1827), Silence (1799-1801).

Cum am s-o fac pe bunica să mai recite un Salve Regina


Cînd și-au făcut apariția scriitorii moderni (binecuvîntat fie acest descălecat!), moda misivelor s-a mutat, firește, din placida comunitate academică în aceea mult mai turbulentă a creatorilor de frumos. Timpul s-a accelerat dintr-odată. 

Răbdător, Descartes aștepta un an pînă să primească răspuns de la părintele Marsenne, scriitorul (poetul, eseistul, prozatorul ețetera, ețetera), cuprins de trepidații și ars de acizii unei instantanee notorietăți, este mult mai grăbit, se smucește, febricitează, e traversat de o arșiță mistuitoare. El dorește misiva pe loc și, dacă se poate, chiar înainte de a-și expedia opera inestimabiă (în principiu) pe adresa (mereu schimbătoare) a cronicarului viclean. Chiar dacă se ascunde (și oriunde s-ar ascunde), chiar dacă umblă pe ulicioare întunecoase, la ore tîrzii din noapte, cronicarul e prins din urmă și de rever cu maximă eficiență: „Cînd ai de gînd, stimabile, să-mi recenzezi cartea? Doar ți-am trimis-o...”. Se înțelege, cronicarul dă din colț în colț, îi amintește poetului / prozatorului / eseistului că mai are un teanc imens de volume (mii și mii de pagini geniale de cîntărit), dar nu primește nici cea mai mică înțelegere. I se vîră arătătorul în piept și este somat fioros: „Dacă nu mă recenzezi în numărul de mîine al gazetei, vei avea de-a face cu mine! Ești un ingrat și un insolent, ești un trîntor, eu mi-am cheltuit sănătatea scriind, iar tu? Tuuuu? Tu amîni, și amîni, și amîni. E intolerabil. Fii atent, ți-am vorbit acum cu frumosul, ți-am dat și autograf, vierme ce ești, tîrîtură... Ne mai vedem cît de curînd, nu scapi de mine...”.

Veți spune că fantazez, că scornesc din mintea mea înfierbîntată, că am devenit sardonic. Nooooo, vorbesc din experiență, din trăire personală: am blog. Iar un blogger, nu-i așa?, grifonează recenzii optimiste despre cărți, le promovează. Bloggerul este, în fond, o anexă a editurilor și o dependință a autorilor. El n-are dreptul să-și aleagă cărțile (într-o librărie), nuuuu, cărțile i se vîră sub ochi: „Dacă ți-am dăruit cartea, fă bine și laud-o imediat! Dacă n-o pricepi în toată profunzimea ei, îți spun eu cum s-o pricepi (urmează explicații și sugestii), ba îți dau și un text gata scris, tu doar îl semnezi și-l pui pe Miscell@nea. Vezi ce simplu e? Deci ne-am înțeles, mîine dimineață vreau să citesc recenzia. Să știi că mă scol foarte devreme...”.

Din sumedenia de întîmplări de acest soi, voi menționa numai una. Să zicem că e vorba de un mare scriitor, să zicem că a comis o carte foarte valoroasă, să zicem că are adresa ta exactă. Te-a prins la înghesuială. Urmează scrisoare, e-mail: „Vreau o introducere, fă-mi o introducere, am nevoie de o introducere...”. Te prefaci că n-ai înțeles mesajul, tragi de timp, te gîndești la o ieșire din încurcătură, la un tertip. Zici că-l vei păcăli și-i răspunzi evaziv: „Un artist de valoarea ta nu are nevoie de nici o intruducere. Din partea nimănui”. Zici că ai împușcat doi iepuri dintr-o lovitură: a) l-ai flatat cît de cît și b) ai scăpat de corvoadă. Din păcate, n-ai avut noroc. Mesajul tău e tipărit pe coperta a IV-a, cu litere impozante. A fost tradus într-o engleză de clopote. Sună cam așa:

„A novelist and essayst of XY's literary value does not need any introduction. From no one" (Valeriu Gherghel - European philosopher, essayist, literary critic and author). Te-a caracterizat atît de strîns, te-a percutat drept în inimă, încît n-ai puterea de a riposta. „European philosopher!” O, da! Neam de neamul meu n-a visat la asta, dacă ar afla bunica, fie-i țărîna ușoară, ar recita cu avînt încă un Salve Regina...


P. S. În imagine: Giorgio de Chirico (1888 - 1978), Le poète triste consolé par sa muse (1925).

luni, 4 februarie 2019

Cîte cărți din lista de mai jos ați citit? Spuneți-mi un cuvînt despre ele...



A trecut vremea fericită în care citeam mai multe cărți decît cumpăram din librării, de la anticari. Mai luam și de la bibliotecă (de la Palat, de la BCU), de la prieteni, primeam multe cărți în dar. Citeam aproape totul, nu numai pentru că se publicau mult mai puține titluri decît astăzi (dar în tiraje imense), dar și pentru că modul meu de a citi era altul. Cînd deschideam o carte nu o mai lăsam din mînă, intram cu totul în lumea ei, în atmosfera de acolo, abia la sfîrșit deschideam ochii și mă întorceam în realitate. Citeam naiv, de plăcere, compătimeam cu personajele, exploram „insula misterioasă”, aveam emoții, trăiri. Străbăteam 300 de pagini într-o repriză de lectură. Acum citesc „profesionist”, cum ar veni, sublniez, scot citate, mă opresc să arunc un ochi pe fereastră, să beau un gin tonic, să fumez, mă scobesc în dinți. Într-un cuvînt, nu mai am concentrarea de odinioară, inocența și curajul de a mă lăsa în voia întîmplărilor din carte. M-am uscat. 

Am citit destule cărți în anul care a trecut, nu chiar atîtea cîte aș fi dorit, nimeni nu-și împlinește toate poftele, de la o vîrstă devii ascetic. Mi-au rămas cărți și pentru 2019, și pentru anul viitor. Ofer o listă și vă fac rugămintea de a-mi spune ce părere aveți despre titlurile și autorii de mai jos. Ce ar trebui să recuperez urgent și fără mofturi. Așadar:


 Șalom Alehem, Întoarcerea de la iarmaroc. Povestiri din viață, traducere din idiș de Olga Brateș & Meer Sternberg, Iași: Polirom, 2018. 

 Saul Bellow, Aventurile lui Augie March, traducere de Nadina Vișan, București: Litera, 2018. 

 A. P. Cehov, O viață în scrisori. Corepondență (1879 - 1890), traducere de Sorina Bălănescu, Iași: Polirom, 2018. 

● Julio Cortázar, 62: Model de asamblare, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, București, Editura Art, 2016.  

● William Faulkner, Un trandafir pentru Emily și alte povestiri, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Editura ART, 2016. N-am citit decît povestirea din titlu, merită să continui?

 Alice Munro, Dragostea unei femei cumsecade, traducere de Adriana Bădescu, București: Litera, 2018. 

● Iris Murdoch, Clopotul, traducere de Anca-Gabriela Sîrbu, București: Litera, 2018. 

 Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, traducere de Geta Dumitriu, Iași: Polirom, 2018. Am încercat de vreo două ori să citesc acest roman venerat, am ajuns la pagina 60, mai departe nu am fost în stare.

 Daniel Rondeau, Mecanica haosului, traducere de Mădălin Roșioru, Iași: Polirom, 2019. 

 Ludmila Ulițkaia, Soniecica; Înmormîntare veselă; Minciunile femeilor, traducere de Gabriela Russo, București: Humanitas, 2019. 

 Gheorghi Vladimov, Ruslan cel credincios, traducere de Adriana Nicoară & Leonte Ivanov, Iași: Polirom, 2018. 


B. Non-fiction 

 Anonim, Călătoria sfîntului abate Brandan, ediție bilingvă, traducere de Emanuel Grosu, Iași: Polirom, 2018. 

 Costică Brădățan, A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor, traducere de Vald Russo, București: Humanitas, 2018. Unul dintre ei a fost, firește, Giordano Bruno.

 Umberto Eco, Pe umerii giganților. Prelegeri susținute la festivalul La milanesiana între 2001 și 2015, traducere de Anamaria Ghebăilă, București: Editura Rao, 2018. 

 Edward Feser, De la Aristotel la John Searle și înapoi. Patru articole filosofice, București: Eikon, 2017. 

 Johan Huizinga, Erasm, traducere de H. R. Radian, București: Humanitas, 2007. Cartea a apărut cu adevărat acum 12 ani, dar eu am cumpărat-o în ianuarie.


P. S. În imagine: Sara Hayden, Girl in Green, Portrait of a Woman reading (1899).

sâmbătă, 2 februarie 2019

Comedia substituirilor



„Sînt sălăşluit de două fiinţe, care îşi spun doar bună ziua, dar nu îşi vorbesc”.
 Val Gheorghiu

În povestirea William Wilson, Edgar Allan Poe descrie un ciudat caz de dedublare. Eu mi-am propus să vă relatez unul cît se poate de real. Nu inventez nimic. Voi dovedi încă o dată, dacă mai era nevoie, că viaţa este cu mult mai plină de fantezie decît literatura.

Acum două luni, mă aflam la Paris cu treburi, cum se spune. Cum tocmai îmi încheiasem afacerile şi eram foarte mulţumit de mine însumi, am intrat într-un bistrou din Place du Châtelet, spre a-mi serba triumful. Ochii mi s-au obişnuit greu cu penumbra. Cînd am putut zări mai bine, l-am recunoscut la o masă alăturată pe Paulo Coelho. El însuşi, Paulo Coelho, nici mai mult dar nici mai puţin… Sorbea gînditor dintr-un pahar cu un lichid vineţiu şi îşi mîngîia barba. Nu părea să se uite într-un loc precis. Scruta, mai degrabă, undeva în sine, căutînd probabil un subiect pentru o nouă povestire admirabilă. 

Faptul că stăteam foarte aproape de Coelho, marele Coelho, nu m-a mirat peste măsură. La Paris e posibil orice. M-a uimit însă insistenţa cu care, după o vreme, Coelho a început să mă privească. Avea ochii de culoarea cenuşie a mirării. Peste puţin, brazilianul s-a ridicat şi s-a aşezat lîngă mine. A surîs fermecător şi, într-o franceză perfectă, mi-a mărturisit că mă citeşte cu un interes deosebit, mulţumindu-mi totodată pentru comentariile pertinente pe care le-am dedicat unora dintre cărţile sale. Chiar acesta a fost cuvîntul: „per-ti-nen-te". Mi-a spus că nu se consideră un prozator post-modern stricto sensu şi că a făcut mare haz de ironia mea. A conchis că e foarte amuzant să-ţi trimiţi cititorii pe o pistă greşită. Cînd s-a ridicat de la masă, a pronunţat foarte limpede, cu acea limpezime a pronunţiei pe care o au doar străinii cînd vorbesc franceza, următoarea propoziţie: „Sper să ne revedem curînd, domnule Val Gheorghiu. A fost o plăcere să vă cunosc…”.  N-am avut timp să schiţez nici un gest de curtoazie. Şi nici să-l anunţ că mă confunda cu o altă persoană, pe care o afecţionez mult. Coelho şi-a ocupat din nou scaunul şi s-a retras în aceeaşi absenţă din care evadase pentru scurta noastră conversaţie.

Nu m-a uluit atît întîmplarea că mă cunoştea sau părea să mă cunoască. Port ca pe o fatalitate povara unei celebrităţi pe care nu mi-am dorit-o şi pentru care, în cursul vieţii mele, nu am făcut mai nimic. Mă irita, cu toate acestea, confuzia căreia îi fusesem victimă. Deşi nu eram foarte sigur că fusese vorba de o confuzie. În fond, eu scrisesem despre Coelho fără pic de îndurare și deferenţă, eu afirmasem că Alchimistul este o scriere post-modernă, deşi nu credeam cîtuşi de puţin asta, eu mă aflam la Paris, într-un bistrou întunecos din Place du Châtelet. Nicidecum Val Gheorghiu. Am părăsit sumbra încăpere fără să fi aflat vreun răspuns şi m-am îndreptat spre aeroport.

Pe drum nu m-am mai gîndit la straniul incident. Cînd am ajuns în Iaşi, aproape că îl uitasem. Mă grăbeam spre casă, cînd, pe Lăpuşneanu, un vechi prieten m-a prins pe după braţ şi mi-a spus în şoaptă, insinuant, că se bucură nespus de noua mea achiziţie feminină: „Superbă damă, domnule Val Gheorghiu, într-adevăr superbă!”. I-am replicat că tocmai mă întorc dintr-o călătorie şi că nu am chef de glume. Prietenul m-a privit cu subînţeles şi a rîs complice ca de o poznă: „Chiar în dimineaţa asta v-am văzut. Absolut superbă, domnule Val Gheorghiu…”. Agasat de insistenţa cunoscutului, m-am desprins de braţul său şi am făcut brusc la stînga, spre biserica Banu. Se întunecase de-a binelea. Nu-mi doream decît o baie. Şi apoi patul spre a-mi pune impresiile în ordine.

Acum mă îndoiam cu totul de realitatea călătoriei mele, de întîlnirea cu prozatorul Coelho, de afirmaţia peremptorie a prietenului meu, de faptul că fusesem prada facilă a atîtor confuzii. În definitiv, îmi spuneam, existenţa nu înseamnă decît un şir de coincidenţe bizare, de contingenţe, de acţiuni fortuite. Din această plasă, mai tîrziu, o instanţă obscură, pe care uneori o desemnăm ca fiind Dumnezeu, iar alteori Moartea, construieşte ceva care se cheamă cu un termen desuet necesitate. Dar ceea ce mă umplea de o anume ciudă neputincioasă era posibilitatea (pe care nu puteam s-o exclud) ca o persoană să mi se substituie, printr-un misterios concurs de împrejurări, preluîndu-mi identitatea. Sau, caz la fel de îngrozitor, eu pe a ei. Nimeni nu a dorit vreodată, chiar dacă s-a susţinut contrariul, să fie, de fapt, altcineva. Cînd nu ai nimic, singura ta proprietate este un anume sentiment al identităţii. Siguranţa că eşti, în toate împrejurările, unul și același: tu însuţi. Nimeni altcineva…

De altfel, încă de la debutul meu în presa culturală, viaţa îmi dăduse un avertisment. Publicasem, prin iunie 1979, un mic articol în Cronica. În ziua în care m-am dus la redacţie pentru a-mi primi onorariul, secretara m-a privit mirată şi mi-a spus cu un fel de sfîşiere în glas: „Dar vi l-am dat chiar în mînă, domnule Val Gheorghiu. Chiar în mînă…”. A trebuit, bineînţeles, să renunţ. Cum să-i explic că eu nu eram Val Gheorghiu şi că fusese la mijloc o confuzie? Mai tîrziu, primisem felicitări pentru cutare sau cutare vernisaj şi unii îmi propuseseră preţuri exorbitante pentru o pînză sau alta, pe care, Domnul ştie mai bine, nu eu le realizasem. Nu protestam. Chibzuiam că timpul va rezolva şi această neînţelegere, deși, franc vorbind, timpul nu rezolvă nimic. Discuţia cu marele Paulo Coelho, într-un bistrou din Place du Châtelet, îmi răpea însă orice iluzie. Împotriva unui destin potrivnic nu-i chip să lupţi.

M-am convins de acest adevăr chiar a doua zi de la sosirea mea. Am sunat la redacţia Ziarului de Iaşi. Mi-a răspuns domnul Iuraşcu. Mi-am spus numele, chiar l-am repetat rar de cîteva ori, şi am cerut o legătură la camera 6. După cîteva clipe, o voce feminină mi-a spus: „Bună seara, domnule Val Gheorghiu. Sunaţi din Paris, nu? Vă rog să vorbiţi ceva mai tare. Da, am primit textul despre Coelho…”.

P. S. În urma publicării acestui modest articol, am primit din partea domnului Val Gheorghiu următorul, public, răspuns: „Îl invidiez (sensul bun al cuvîntului) pe Valeriu Gherghel pentru admirabila proză publicată acum două sîmbete în Ziarul de Iași. Nu că narația m-ar conține ca personaj (chiar cu numele din buletin), dar e, pur și simplu, încîntătoare în subțirimea ei. Neatinsă de povestașul din mine nici în vis. (Nu jur că n-am să i-o fur cîndva, semnînd-o, neobrăzat, Val Gheorghiu. Complicîndu-i astfel  diavolește  autorului ei și așa obsesivul sindrom al perpetuei substituiri). Cît privește onorariul Cronicii de acum un sfert de secol, pe care, zice-se (ce memorie!), l-aș fi încasat (vai, vai, oroare!) în numele său, îl asigur pe de mine afecționatul Valeriu Gherghel că i-l pot, obligatorie deferență, restitui în valută forte (plus dobînda aferentă). În atelierul meu de pictură din Armeană, unde, cu nesubstituită reverență, îi aștept vizita”.

De curînd, am citit la gazetă o proză admirabilă, cu un titlu similar: Comedia substituirilor. N-am mai privit semnătura.


P. P. S. În imagine: Magritte: Les liaisons dangereuses, 1926 (gif animé par Feliks Tomasz Konczakowski).


marți, 29 ianuarie 2019

Episcopul Gherghel și strănepotul lui îndepărtat



Cînd nu ești foarte cunoscut în univers, tragi adesea ponoase (dar și foloase) din pricina numelui – întotdeauna accidental, dar nu întotdeauna neutru, cum s-ar cuveni. 

Am avut (și mai am) un medic de familie care credea că sînt rudă apropiată, poate un strănepot, cu episcopul romano-catolic Petru Gherghel. Dintr-o maliție subînțeleasă (invidiam notorietatea ubicuă a vrednicului episcop, ba și relația lui personală cu Sanctitatea Sa, Papa de la Roma), n-am vrut să-i stric iluzia. Prezența mea îl făcea fericit, chipul îi radia de bucurie, ochii îi sticleau euforic, era în extaz... 

Aveam, cum am precizat, și oarecari beneficii: îmi asculta inima cu atenția și meticulozitatea la care doar fețele bisericești sînt îndreptățite. Nu mă accepta peste rînd, Doamne ferește, dar cînd intram în cabinet, resemnat, aveam certitudinea, niciodată contrazisă, că nu voi scăpa înainte de trei ore (chiar patru). După ce-mi controla amănunțit plămînii și mă pipăia cu stetoscopul („Vai, ce suflu îngrijorător se aude, n-ar trebui să mai fumați, domnule Gherghel”), după ce-mi palpa abdomenul, pătrățelele pentru care sînt pizmuit amarnic de către unii prieteni („Nu mai postiți atîta, domnule Valeriu Gherghel, mîncați și carne, n-ar fi rău să puneți un kilogram sau două, sînteți cam anorexic, cu vîrsta trebuie să vă împliniți...”), după ce îmi viziona molarii cu o lupă de chimist („Bănuiesc la unul din ei un punct negru, să mergeți neapărat la stomatolog, o să pierdeți dintele...”), după ce mă ținea cu gura deschisă și îmi observa limba („Tare mă tem că aveți o ciupercă, să vă dau o trimitere?”), se oprea brusc din examen și-mi spunea smerit: 

„Sper că episcopul Petru Gherghel e bine, cum se mai simte? Cînd l-am văzut ultima dată, la liturghia de duminică, mi s-a părut cam palid și cam tras, e greu să fii episcop în vremea de azi, cu atîția atei și liber-cugetători, are o responsabilitate imensă, imensă, răspunde în fața Domnului pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare oiță, și colectiv, și distributiv, numai episcop să nu fii... Dar dacă Sanctitatea Sa Papa așa a hotărît (să sperăm că-l va numi cardinal), trebuie, săracul, să-și poarte crucea. Cînd îl văd așa palid și tras, îmi vine să îngenunchez, să-i iau mîna și să i-o strîng la piept, ca să afle ce simt, cît mă doare sufletul. I-aș zice în șoaptă ca să nu audă ceilalți: Părinte, și sacrificiul are o limită, totul are un preț, n-ați fi dispus la un consult gratuit, nu stau departe, am un cabinet foarte modern, am și ecograf din Germania, am și laser, pungile de sub ochi nu-mi plac, și nici buzele, sînt cam vineții, la tîmplă aveți o pată, n-ar fi rău să puneți un pic de Dermovate pe ea, cred că e pe fond nervos, de la stres. Nu mai zic că tremurul mîinilor mă îngrijorează de-a dreptul, ia întindeți mîna în față, nu m-am înșelat, e grea povara ce vi s-a menit... Și el, bietul, simțitor cum îl știm și pătruns de moment, s-ar apleca din toată strălucirea lui de episcop și păstor pînă la neînsemnatul de mine, m-ar ruga blînd să mă ridic și m-ar strînge la piept. În înțelepciunea lui, ar înțelege imediat ce-i în sufletul meu, cîtă grijă îi port... Să nu-mi spuneți că-i suferind...”

Și eu, ca să nu-i spulber visul, îl povestesc încă o dată: „Dumnezeu se îndură de toți, maestre, mai cu seamă de miniștrii lui. Cînd l-am văzut era bine, chiar am glumit la cafea, mi-a spus un banc cu un catolic, un evreu și un protestant, am făcut mare haz. Cel mai norocos dintre toți a fost, bineînțeles, evreul, a intrat primul în paradis. Știți de ce? Pentru că era un tîlhar. Hahaha...”.

De fiecare dată cînd ne despărțim, chiar în prag, îmi vine să-i trîntesc așa, deodată, că n-am nici în clin, nici în mînecă cu episcopul Gherghel, să mă mai lase în pace. Dar pot să-l dezamăgesc? Pot să-i sfîșii inima? Să-i distrug adevărul? Nu mi-ar ierta niciodată ofensa.


P. S. În imagine: Luarea de sînge, Bloodletting, miniatură medievală reprezentînd o „venesecție” (sec. XIII). Le Régime du corps by Aldobrandino of Siena c.1285. Manuscript (MS Sloane 2435), British Library, London.  

luni, 28 ianuarie 2019

3 cărți de citit cînd ți-ai dori să faci sex și nu știi cum



De obicei, prozatorii (inclusiv cei mari) nu se pricep să descrie o scenă de sex sălbatic. La care visăm toată viața fără să-l și trăim, pentru că sexul sălbatic nu este ceva ce ține de realitate, reprezintă numai un „ideal regulativ”, ca să pastișez un filosof celibatar. Tocmai pentru acest motiv s-a și instituit premiul „Bad sex in fiction”. Nimeni nu-l rîvnește (e un anti-Nobel), toți fug de el, dar premiul se acordă nesmintit în fiecare an, mușterii sînt destui (inclusiv scriitorii buni), juriul în frac dă citire pasajului și publicul moare de rîs, nimic mai stupid decît o scenă de sex la un prozator inhibat, numai în pielea cîștigătorului să nu fii. Cînd nu sînt foarte îndrăzneți, ce-am avut și ce-am pierdut (ca Philip Roth, ca Roberto Bolaño, ca Michel Houellebecq), autorii suferă de o timorare excesivă, păstrează o gingășie liturgică, nu suflă un singur cuvînt, de parcă sexul n-ar face parte dintr-o viață de om. Montaigne era mult mai curajos decît ei. Soluția la îndemînă ar fi să compună ceva de felul următor (exemplele care urmează îmi aparțin):

„Șeriful deschise ușa și intră în odaie. Ea tremura ca varga sub cearșaf, era numai într-o cămășuță subțire. Îl auzi cum suflă în lampă, îl auzi cum vine înnebunitor de încet, îl auzi cum își aruncă straiele, îl auzi cum se așază lîngă ea, îi auzi răsuflarea de bărbat puternic, apoi nu mai auzi nimic... Cînd se deșteptă, era singură. Scose un oftat trist etc...”.   

Sau:

„O aștepta de mult, de veacuri, de milenii, din cuaternar. Ea veni zglobie lîngă el, îl strînse în brațe. Ameți. Din acel moment, fu cuprins de o ciudată amnezie. Un întuneric i se puse pe creier. Ceva s-a petrecut cu mine, își zise el amărît, dar nu mai știu ce, ce naiba am făcut astă noapte? Îl voi suna pe medicul Norman, doar el mă poate ajuta să-mi amintesc. Analiza dură șapte ani, amnezia i se adînci...”.

Sau:

„Se regăsiră după 20 de ani, precum Ulysse și Penelopa. Între ei totul era cunoscut și totul nou, deveniră o singură vrere, o singură dorință. - Vreau, vreau, spuse ea, spuse el...”.


Dacă nu vă plac exemplele mele ad hoc, deși suferă de laconism, mă tem că pot fi citate cu succes la orice premiu Bad sex in fiction, voi aminti mai întîi un fragment din Amos Oz:

1. „Dar de data asta Atalia își trecu mîna de-a lungul pieptului lui de trei, patru ori, cu mișcări leneșe, își trecu un deget pe buzele lui și se îndepărtă o clipă spunîndu-i: Să nu scoți un cuvînt. Nimic. Luă o pernă de pe pat și acoperi cu ea poza tatălui ei, care era chiar în fața lor, privindu-i de deasupra biroului, își desfăcu și lăsă să-i cadă la picioare halatul albastru, iar înainte ca el să îndrăznească să deschidă ochii, Shmuel simți cum trupul ei cald îi acoperă corpul și cum degetele ei, fără nici o pregătire, îl conduc înăuntru...” (Amos Oz, Iuda, traducere din ebraică de Marlena Braeşter, București: Humanitas, 2016, p.248). Atît. Numai aluzii și nici o lumină. Dar cititorul vrea amănunte, în timp ce Amos Oz nu pare deloc dispus să le dea.

2. Să mai luăm un pasaj, de data asta din Ludmila Ulițkaia: „Bărbatul abstinent de multă vreme și femeia cu mîngîierile mîinilor ei compătimitoare și profesioniste se uniră făcînd să se aprindă flacăra amorului... Stăteau strîns îmbrățișați, culcați pe cearșaful pătat de ierburile cafenii... Fusese ca un cutremur, și mare sărbătoare trupească, și rușine îngrozitoare, care bătea în retragere, cînd Iakov pătrundea iar în miezul lumii, în adîncul trupului femeii de care nu-l lega absolut nimic” (Scara lui Iakov, traducere de Gabriela Russo, București: Humanitas, 2018, p.486). Nimic nu-mi place în frazele de mai sus. În primul rînd, traducerea. „Flacăra amorului” este o sintagmă obosită, era mai bine „flacăra iubirii”. În al doilea rînd, nu-mi place (nu mi-a plăcut niciodată) încercarea de a poetiza încleștarea amoroasă (sînt ironic), de a o privi ca pe un act cosmic (au trecut printr-un „cutremur”, „a pătruns în miezul lumii...”), ca teofanie și coliziune de aștri incandescenți. Nimic nu e mai rău decît poezia într-o proză rapidă, de propoziții simple și precise ca aceea din Scara lui Iakov., un roman excelent, chiar dacă acum două zile m-am strîmbat la el. Aș fi preferat ca prozatoarea să evite scena sau s-o trateze la fel, alb, printr-o simplă referință, cum face cu multe altele (despărțirea Marusiei de Iakov).

3. Cea mai meseriașă descriere a unei întîlniri feroce rămîne cu siguranță acest pasaj din O mie și una de nopți, pe care l-am mai reprodus cîndva. Nimic nu e mai direct și mai crud decît ceea ce urmează. Iată: ”La chemarea aceea atît de temeinică, Aluniță o înșfăcă pe copilandră pe după șolduri și ținti acadeaua cea vînăturoasă drept înspre poarta slăvilor și, îndemnînd-o pe cripta de cleștar, o duse de ajunse iute la pragul biruințelor. Pe urmă o aduse să ocolească de la drumul cel mare și o îmboldi amarnic, pe un drum scurt, drept înspre poarta culmilor; dar întrucît vînătura șovăia dinaintea strîmtimii acelei porți întrezidite, sili strunga, spărgînd capacul olului, și se pomeni atunci ca acasă, de parcă întocmitorul ziditurii ar fi luat măsurile dintr-amîndouă părțile deodată. Apoi își duse mai departe căutările, cercetînd pe îndelete sukul de lunea, tîrgul de marțea, bazarul de miercurea și iarmarocul de joia. Pe urmă, după ce dezlegă astfel tot ceea ce era de dezlegat, se odihni, ca un musulman cucernic, la intrarea de vinerea. Și așa fu cu călătoria de cercare a lui Aluniță și a țîncului său prin livadia copilandrei” (O mie și una de nopți, noaptea 262, volumul 5, traducere H. Grămescu, p.48).

Totul e salvat de umorul nebun, definitiv, al autorului anonim, de ingeniozitatea numirilor lui, dacă n-ar fi avut haz, cădeam din nou peste o lungă înșiruire de metafore banale. Într-un cuvînt (mă refer tot la sex), decît să-i strici hazul și noima, mai bine nu-l descrii...


P. S. În imagine: Chagall (1887 - 1985), Les mariés de la Tour Eiffel (1938-1939).


duminică, 27 ianuarie 2019

5 cărți de citit cînd ești răcit, zaci în pat și ai 40 de grade (la umbră)



Trăim un moment dificil. Poleiul face orice mers imposibil. Văzduhul e plin de microbi, de viruși, de bacili vicleni. Unii au făcut greșeala să înfrunte frigul și au răcit. De-o pildă, eu. Am fost la o „tăiere de moț” în mahalaua Țicău, pe strada Pacienței, la nr.4, nu departe de bojdeuca lui Creangă (voi mai vorbi despre el). Am ieșit să fumez, nu mi-am pus geaca și mănușile. Acum zac moale, dîrdîi, aud undeva un clănțănit de dinți, poate e doar în capul meu, poate nu. Am frisoane la fiecare deget (chiar și la unghii), dureri cervicale cronice acutizate, îmi curge nasul, abia pot să mă aplec pe laptop, risc să cad peste el, fie ce-o fi... Unii mi-au recomandat ceai de verbină, de valeriană, alții ceai de cucută, alții nimic. Prefer să beau suc de lămîie, în care am pus aspirină pisată și un strop de rom Jamaica. La noapte, o să fac o baie de Carmol, o să prind viață din nou. Pe vremuri, bărbații mai temerari îl dădeau de dușcă, le trecea tot, inclusiv durerile de ficat. Pentru durerile de inimă albastră, era recomandat spirtul medicinal, vi-l mai amintiți, ce culoare vineție avea, Dumnezeule, îl strecurai prin vată, căpăta limpezime și duritate, avea efect fulgerător, deveneai coerent...

Ca să intru în atmosfera în care deja mă aflu, mi-am pus lîngă pat 5 cărți. Nu știu dacă voi reuși să le citesc pe toate în noaptea ce vine, oricum am timp la dispoziție, la somn nici nu visez, cum să dormi cu 40 de grade, asta nu s-a mai pomenit... Voi începe, desigur, cu un roman neglijat, nu l-am recitit de 25 de ani, o veșnicie:


1.William Faulkner, Pe patul de moarte. Nu-s chiar în situația eroinei, sper, încă nu am spus rubedeniilor unde vreau să odihnesc după... Și, în fond, nici nu există vreun după, pentru mine există doar înainte... Mi-ar plăcea, totuși, să-l ascult pe Jewel cum bodogănește în curte:

„D-aia fin’că șade-acolo, drept sub geam și ciocăne și hîrjîie la scîrba aia de ladă. Acolea, unde ea tre’ să-l vază. Unde fiece strop de aer de-l trage-i plin de bocănit și hîrjîit, unde ea poa’ să-l vază cum zice: Uite-o. Uite ce faină ți-o fac. I-am zis să se care-n altă parte. I-am zis, ce Dumnezeu, vrei s-o vezi în ladă?”

2. Thomas Mann, Muntele vrăjit.  Știu bine că dintr-o răceală lipsită de gravitate poți să dai direct în ftizie, să începi să tușești ca un poet tuberculos, dar n-o să am eu norocul ăsta nebun. Voi merge la vară în Berghof doar ca turist dezinteresat, voi fi un Hans Castorp mai grăbit. Voi medita la problema relației dintre timp și plictis. Cu cît te plictisești mai tare cu atît mori mai repede:

„...ceea ce se numeşte plictis nu-i în realitate decît o scurtare bolnăvicioasă a timpului pricinuită de monotonie: marile intervale de timp, cînd curgerea lor este de o neîntreruptă monotonie, se chircesc într-o măsură care înspăimîntă de moarte inima; cînd o zi seamănă cu toate, ele nu sînt decît o singură zi; iar într-o desăvîrşită uniformitate, viaţa cea mai lungă ar fi percepută ca cea mai scurtă şi ar trece cît ai bate din palme...”.

3. Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci. Pacienții din spitalul lui Kesey nu suferă de gripă, de gîlci, nu suferă în realitate de nimic, dar dacă asistenta șefă Rached le spune să sufere, n-au ce face, suferă cumplit... Poate și răceala mea e pe fond nervos, nu bag mîna în foc, toate bolile și suferințele au o origine psihică, undeva în complexul lui Oedip, de îndată ce urăști și vrei să te răzbuni, ți-ai și pierdut imunitatea...

4. Ion Creangă, Povestea unui om leneș. Cred că proza lui Creangă exprimă cel mai corect esența bolii eseiștilor „parcimonioși”, ca să citez dintr-un critic: „Cică era odată într-un sat un om grozav de leneș; de leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca”. Sătenilor nu le este deloc simpatic și se hotărăsc să-l pună în ștreang. În van, le strigă cucoana: „Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute...”. N-are succes. Frații îi fac bucuroși felul. N-au citit Șase maladii ale spiritului contemporan...

5. Alexandr Soljenițin, Pavilionul canceroșilor. Voi cita doar replica bietului Proșka, nu pot s-o uit, am s-o repet și eu dacă mă scol din boală: „Să vă faşiț cu tăţii ghini! Io plec acasî! Io mă duc la nevastî...”.


P. S. Sigur, pentru rafinați aș recomanda Susan Sontag, Boala ca metaforă (tuberculoză, cancer), fiecare morb cu imaginarul lui particular. Iar pentru pasionații de teatru Bolnavul închipuit, baletul comic scris de Molière. La a patra reprezentație a operei sale, dramaturgul a și murit. În glorie... Ferice de el!

P. P. S. În imagine: Carl Spitzweg (1808 - 1885), Der arme Poet (Săracul / bietul poet, 1839).

sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Jocul steluțelor: primele zece cărți ale secolului 20. În ce fel le-am notat...



Sigur, cînd citim liste de cărți (mă gîndesc acum la romane) și, mai ales, ierarhii (Top 100 best novels written in English, Top 100 greatest novels of all time), murim de plăcere. Plăcerea e și mai violentă (murim de două ori din aceeași cauză), fiindcă o astfel de listă de titluri și judecăți (toate de gust) ne îndeamnă să ducem exercițiul estimării mai departe. Notăm pe cont propriu și-l blamăm pe inițiator:„Uite, aici ai greșit, stimabile...”. Așa se întîmplă cu orice ierarhie, cu orice canon occidental. A fost propus cu unicul scop de a fi contestat. Nu există și nu poate exista unanimitate în judecata de gust: cartea cutare merită să fie pe locul întîi în listă fiindcă îmi place mai mult decît toate celelalte, cartea cutare a plăcut majorității înțelepților, deci o vom așeza negreșit în vîrf.

Ca să nu teoretizez degeaba, mi-am propus să-mi ilustrez nota cu cîteva ierarhii deja clasicizate. Iată o listă din Le Monde: „Les cent livres du siècle [XX]”. Clasamentul a fost realizat în toamna lui 1999, pornind de la niște liste amorfe. În eseul Ultimul inventar înainte de lichidare, Frédéric Beigbeder l-a considerat irelevant și galo-centrist. Ceea ce mi se pare evident. Să-l inspectăm cu blîndețe, fiindcă e numai o ipoteză...


1. Albert Camus, Străinul, L'Étranger, 1942.

2. Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, À la recherche du temps perdu, 1913-1927.

3. Franz Kafka, Procesul, 1925 (postum).

4. Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț, Le Petit Prince, 1943. Firește că nu e un roman.

5. André Malraux, Condiția umană, La Condition humaine, 1933.

6. Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopți, Voyage au bout de la nuit, 1932.

7. John Steinbeck, Fructele mîniei, Les Raisins de la colère, 1939.

8. Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele, Pour qui sonne le glas, 1940.

9. Alain-Fournier, Cărarea pierdută, Le Grand Meaulnes, 1913.

10. Boris Vian, Spuma zilelor, L'Écume des jours, 1947.

Voi mai spune doar că Numele trandafirului de Umberto Eco este pe locul 14; romanul lui Vladimir Nabokov Lolita (care în topurile englezești se află nesmintit în primele 10), este așezat de gazetarii de la Le Monde pe locul 27; Ulysses de James Joyce pe locul 28; Muntele vrăjit de Thomas Mann e abia pe locul 40; Maestrul și Margarita de Mihail Bulgakov pe locul 94; Sub vulcan pe 99. Un englez și, mai ales, un american ar privi lista din Le monde cu maximă stupefacție. Unii ar socoti că autorii ei nu au fost în toate mințile, sau au alcătut lista într-o crîșmă pe cînd erau obosiți și ebrietați și cîntau Marsilieza. Pentru că listele cu nominalizați au circulat printre neofiți (în Franța), rezultatul final exprimă, nu-i așa, defectele unei nații.

Dacă aș merge pe Goodreads, oare cum aș nota aceste creații? Cîte steluțe le-aș pune? Întrucît am citit aceste cărți (pe unele de mai multe ori), nu voi face un secret din asta: dacă e să mă compromit, măcar să mă compromit pînă la capăt.


1. Albert Camus, StrăinulL'Étranger, 1942. [****]

2. Marcel Proust, În căutarea timpului pierdutÀ la recherche du temps perdu, 1913-1927. [****]

3. Franz Kafka, Procesul, 1925 (postum). [*****]

4. Antoine de Saint-Exupéry, Micul prințLe Petit Prince, 1943. [-] N-am estimat decît romanele.

5. André Malraux, Condiția umanăLa Condition humaine, 1933. [***]

6. Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopțiVoyage au bout de la nuit, 1932. [*****]

7. John Steinbeck, Fructele mînieiLes Raisins de la colère, 1939. [****]

8. Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotelePour qui sonne le glas, 1940. [**]

9. Alain-Fournier, Cărarea pierdutăLe Grand Meaulnes, 1913. [**]

10. Boris Vian, Spuma zilelorL'Écume des jours, 1947. [***]


14. Umberto Eco, Numele trandafirului (aș fi tradus titlul, așa cum e în original, cu Numele rozei), 1980. [****]

28. James Joyce, Ulysses, 1922 [*****]

40. Thomas Mann, Muntele vrăjit, 1924. [*****]

Am găsit numai patru titluri de care nu mă îndoiesc: Procesul, Călătorie la capătul nopțiiUlysses și Muntele vrăjit. Cel mai influent titlu dintre toate este, cu siguranță, Străinul. În Proces verbal, Le Clézio urmează lecția lui Camus. Și la fel Michel Houellebecq în Extinderea domeniului luptei.

Aș mai preciza că orice ierarhizare s-ar cuveni să menționeze data și ora realizării ei. Ne schimbăm judecățile de gust cu o iuțime absolut incredibilă. Ceea ce mi-a plăcut ieri, nu-mi mai place azi. S-ar putea, totuși, să-mi placă mîine, deși nu garantez...


P. S. În imagine: Marie Godest (n. 1971), Lectrice.

vineri, 25 ianuarie 2019

Goodreads pe blog. Cum am notat 10 romane


După cum poate știți, pe Goodreads ai posibilitatea să judeci o carte prin steluțe. Îți place cartea și o găsești excelentă, pui 5 steluțe. Ți-a plăcut, dar parcă mai avea nevoie de ceva, pui 4. Nu ți-a plăcut deloc, ți-ai pierdut timpul cu ea, o înfierezi printr-o singură steluță. Sau, resemnat, lași locul alb. Jocul steluțelor este tentant, ca orice joc nevinovat, dar periculos, mai cu seamă dacă ești tu însuți scriitor și te bucuri de oarece notorietate.

Din amuzament, acum un an și ceva, Salman Rushdie a intrat hotărît pe Goodreads și a pus steluțele anapoda. A estimat vreo 40 de cărți. De pildă, Rushdie a notat Lucky Jim de Kingsley Amis cu (numai) o steluță și Să ucizi o pasăre cîntătoare de Harper Lee, cu trei. Așadar, judecățile (de gust) ale lui Rushdie au devenit publice. Presa a aflat, gestul particular a ieșit la lumină și totul s-a terminat printr-un scandal. Blasfemie! Oroare! Cum să dai unei capodopere (mă refer la romanul lui Harper Lee) doar 3 (trei) steluțe? Ori ești invidios, ori ești strîmb alcătuit, ori ai vrut să faci o glumă. Confruntat cu zarva, Salman Rushdie s-a făcut mic-mititel, a dat înapoi și a încercat o justificare dubioasă. El pusese de fapt cîte cinci steluțe (maximum adică) fiecărei cărți, dar unele din steluțe au ieșit la spălat, ca petele de muștar. Site-ul e de vină. Gingașul prozator s-a ținut curajos pînă a fost dat de gol, după care temeritatea l-a părăsit brusc. Să nu uit, cînd Bob Dylan a primit Nobelul, Rushdie l-a felicitat printre cei dintîi, mieros: poemele lui Dylan exprimă cuintesența idealurilor umanității. Premiul e meritat...

Deși nu le-am consemnat aici, preferînd să scriu fabule filosofice, anul trecut (și în ianuarie curent) am citit multe romane. Unele mi-au plăcut, altele nu. Nimic surprinzător. M-am oprit doar la traduceri (la cîțiva prozatori). Am pus autorii în ordine alfabetică. Am notat malign cărțile cu steluțe. Deși n-am dat de la mine, n-am fost prea generos. Să vedem ce-a ieșit:


1. Cinghiz Aitmatov, Djamilia, traducere Antoaneta Olteanu, Editura ALL, 2018. [*]

2. J. M. Coetzee, Zilele de școală ale lui Isus, traducere de Irina Horea, București: Humanitas, 2018. [****]

3. Kamel Daoud, Zabor sau Psalmii, traducere de Cristina Ioana Radu, Iași: Polirom, 2018. [**]

4. Elena Ferrante, Iubire amară, traducere de Cerasela Barbone, București: Editura Pandora M, 2018. [**]  Am vrut să pricep „fenomenul Ferante".

5. Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii, traducere de Luana Schidu, București: Humanitas, 2018. [***]. Personajele n-au psihologie. Comportamentism cinematografic.

6. Nicole Krauss, Pădurea întunecată, traducere de Luana Schidu, București: Humanitas, 2018. [**]. Mult sub Istoria iubirii care merită 4 steluțe.

7. Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte, traducere de Luana Stoica, 2004 / 2018. Ceva mai încurcat n-am citit. [**]

8. Jón Kalman Stefánsson, Inima omului, traducere de Magda Răduță, Iași: Polirom, 2018. [**] Lirism filosofant. Acțiunea începe abia la pagina 260.

9. Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărții, traducere de Constantin Geambașu, Iași: Polirom, 2018. S-a tradus încă din 2002, eu abia acum am citit-o [*]. Tokarczuk n-a debutat în chipul cel mai fericit. Filosofia exprimată de călători nu depășește clasa a X-a de liceu. Finalul e previzibil.

10. Ludmila Ulițkaia, Scara lui Iakov, traducere de Gabriela Russo, București: Humanitas, 2018. [***]. Nici fierbinte, nici rece.


Dacă socotiți că am fost mult prea avar, un harpagon refulat, miluiți și Domniile Voastre cărțile, dar numai dacă le-ați citit în întregime.


P. S. În imagine: Aaron Shikler, Woman reading - the artist's wife (1962).

marți, 22 ianuarie 2019

Dacă nici Papa nu are răspuns, mai bine să bem...


Numai cîţiva înţelepţi au consemnat, fără comentarii inutile, progresul imperceptibil (dar ubicuu) al decrepitudinii. Cu toate acestea, chiar dacă nu eşti nici filosof, vine o vreme în care te vezi obligat de la sine să meditezi asupra senectuţii. Să-i constaţi, cu un ochi speriat, urmările. Să deplîngi (sau nu) lipsa de îndurare a timpului, nestatornicia sorţii, indiferenţa blazată a necesităţii. Şi, dacă îţi este cu putinţă, să te împaci cu ea (şi cu ele). Îndrăzneaţă idee, nu-i aşa? Îţi spui înduioşat: „Ah, dacă aş fi murit la timp! Cîte n-aș fi făcut. Aș fi postit, deveneam sfînt...”. N-ai murit încă. Nu ești sfînt. Trebuie să continui. Nu știi bine cît. Accepți, totuși, ideea că nu vei trăi veșnic. Nici n-ai avea chef...

Dacă am observat bine, în faţa neajunsurilor aduse de bătrînețe sînt posibile două atitudini. Două filosofii practice. Prima vede în bătrîneţe o eliberare. Sufletul a stat suficient în temniţa trupului, în mormîntul orphic. Dintr-o dată, fără să fi vrut, spiritul a răzbătut la lumină. A doua atitudine vede în bătrîneţe o catastrofă. Nimicirea nimicirii.

Pentru a ilustra aceste poziții opuse, voi menţiona succint două întîmplări reale. Prima este legată de filosoful Constantin Noica. A doua îl priveşte pe dramaturgul Eugène Ionesco. Voi începe cu filosoful.

În iulie 1969, cînd împlineşte şaizeci de ani, Constantin Noica îşi invită amicii la restaurant şi oferă un banchet. În epilogul petrecerii, ține un discurs paradoxal (a fost consemnat, într-o scrisoare, de către părintele Steinhardt). Spre mirarea convivilor, filosoful elogiază binefacerile senectuţii, feeria îmbătrînirii. Abia acum, la şase decenii, subliniază Constantin Noica, omul iese cu adevărat de sub tirania speciei, a fost un x dintr-o mulțime finită, a devenit un x liber. Trupul s-a uscat, dorințele / poftele au scăzut, au dispărut instinctele. Pentru creaţie, începe deceniul cel mai fecund...

A doua întîmplare îl are ca protagonist pe Eugène Ionesco. Într-un film care a putut fi vizionat şi la noi, dramaturgul arată, într-o scenă pregnantă, mîinile deformate de artrită ale soţiei sale, chipul ei îmbătrînit, ridurile, şi întreabă cu surdă revoltă pe confident: „Cum de acceptă asta Dumnezeu?”. Bătrîneţea, sugerează Ionesco, este o nedreptate. Nimeni nu a fost în stare s-o justifice. I-a trimis, spune Ionesco, o scrisoare Papei Ioan Paul al II-lea şi l-a întrebat acelaşi lucru: „Cum de acceptă asta Dumnezeu?”. Prelatul i-a replicat, după un scurt răgaz, printr-o propoziţiune concisă: „Papa nu are răspuns la întrebarea Dvs…”. Pe Ionesco bătrîneţea, slăbiciunea l-au revoltat. Noica, în schimb, a fost cuprins de bucurie şi speranţă. Încă o dată: cine are dreptate? Cine greşeşte? Amîn răspunsul. Cel mai potrivit lucru, în acest caz, este să nu spui nimic. Să-ţi păstrezi cumpătul, seninătatea, prudenţa: este şi asta o filosofie, nu-i așa?

Noica percepe senectutea ca pe o mult aşteptată eliberare. Pentru Ionesco, dimpotrivă, bătrîneţea este un scandal. O pedeapsă a cărei origine rămîne obscură. Cine greşeşte? Cine are dreptate? Nu îndrăznesc să decid. Nu am dreptul să judec.

Poate de aceea un înţelept din Renaştere, un florentin ca să fiu precis (este vorba de Lorenzo Magnificul), s-a mulţumit să cînte într-o serie de elegii care se recitau la carnavalul din Florenţa vanitatea oricărei plăceri, zădărnicia vieții. Şi tot cu acest prilej, id est carnavalul, călugării şi liricii goliarzi se retrăgeau în pivniţele mănăstirilor, destupau butoaiele, după care proferau către bolţile basilicii, cu ecou lovit de muri, un strigăt sfidător: „Trăiască moartea!”.

duminică, 20 ianuarie 2019

Suferința face parte din viață? N-aș zice că da...



N-am mai găsit loc în carte însemnării de mai jos...

Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul trăitor. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, nici gri), cînd știi prea bine că tot nu-ți vor folosi la ceva. În fond, nimic nu te consolează dacă ți-ai greșit viața... Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, orice fantasmă filosofică, bilanțul cu pricina nu poate transforma prezentul într-o beatitudine și faptul morții în ceva acceptabil.

Așadar, cînd îți judeci viața și încerci să vezi dacă (și cît) ai trăit cu adevărat, fiindcă ți se pare că a sosit momentul unui bilanț (sau nu găsești ceva mai bun de făcut), cu scopul banal de a vedea dacă ai fost fericit sau nu (viață = fericire, suferință = non-viață, viață trăită în zadar), ce pui la activ și ce pui la pasiv? Unde pui un + și unde un -? Greu de spus. Ajungem încă o dată la întrebarea: ce înseamnă, în fond, a trăi? Am putea caracteriza viața printr-un verb de acțiune? Sau viața este numai o necesitate îndurată și înțelegerea resemnată a acestei necesități, cum credea Spinoza?

Îmi aduc bine aminte că, ori de cîte ori mi-am pus întrebarea de mai sus, n-am găsit cel mai potrivit răspuns. Am putea sesiza, poate, o sugestie în Ghepardul lui Giuseppe Tomasi de Lampedusa.

Bolnav și aflat la sfîrșitul vieții (știe că trage să moară), într-un hotel din Palermo, principele Salina vrea să afle cît timp a trăit în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Cît timp a trăit efectiv într-o viață de 70 de ani? Ar fi de ramarcat că principele Salina ia în considerație doar momentele fericite. Pentru el, a trăi înseamnă a fi fericit (sau măcar lipsit de dureri). Nu pune nici un preț pe suferință. Și nu trage nici o înțelepciune din ea. Are dreptate. Să examinăm evenimentele (firișoarele de nisip în mormanul de cenușă al indiferenței) pe care le notează cu +:

1. nopțile petrecute în observator scrutînd rotirea agonică a aștrilor, făcînd calcule, așteptînd cometele; dar poate, își spune protagonistul, aceste ore prefigurează „beatitudinile morţii”;

2. prezența liniștitoare a cîinilor;

3. „și cîţiva cai, ei însă mai distanţi, mai străini”;

4. sensul tradiţiei şi al persistenței exprimate în piatră şi în apă (vezi, totuși, expresia medievală „a scrie pe apă”, ca sugestie a zădărniciei!),

5. clipa oprită dintr-o dată în loc, nunc stans;

6. o plimbare matinală prin pădure, o conversație cu pădurarul, vînătoarea,

7. cîteva minute de reculegere într-o mănăstire benedictină, printre mirosurile de mucegai, de zid vechi, de lumînări sleite;

Și apoi: „Mai era ceva? Da, mai era ceva, dar erau deja pepite amestecate cu pămînt”:

8. zece minute de frison amoros, parfumul unui trup tînăr. Şi de ce nu?

9. senzaţia delicată provocată de mătasea unor cravate,

10. mirosul ascuțit al pieilor tăbăcite (sic!),

11. înfăţişarea misterioasă, hieratică a unor femei zărite în depărtare.

În sfîrșit, concluzia: „În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... A răspuns: cam trei ani cu aproximație... Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Tot restul vieții...” .

Aș observa, înainte de orice, viziunea pur hedonistă a princepelui. Trăiești autentic doar cînd te bucuri. Te bucuri îndeosebi în solitudine. Și nu trăiești propriu-zis cînd suferi. Oricît de ciudat ar părea, suferința nu face parte din viață. În al doilea rînd, lipsesc aproape în totalitate momentele de activitate creativă, acelea invocate de Flaubert cînd vorbea de fericirea lui. Cercetările astronomice ale princepelui țin în principal de latura contemplativă a vieții. În fine, aș remarca rolul minor, episodic, al iubirii...

Are dreptate?


P. S. Am folosit Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu, cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, București: Humanitas, 2011.

P. P. S. În imagine: Jean-Michel Basquiat (1960 - 1988), Riding with Death (1988).

sâmbătă, 19 ianuarie 2019

În vremea noastră, mai poți declara iubitei că o iubești fără să pari ridicol și stupid? Eu, unul, nu cred...



Dacă nu mă înșel, Umberto Eco a remarcat odată că, în zilele noastre de cinism erotic, amantul nu-i mai poate declara iubitei, prăvălit în genunchi și înlăcrimat: „Te iubesc enorm / criminal / decisiv / dement...”. Și, a fortiori, el nu are libertatea de a recurge la rostiri poetice de felul: „Te iubesc, panseluța mea aromată...”, „Te iubesc, bobocul meu fraged...”, „Te iubesc ca pe ochii din cap / ca pe lumina ochilor...”, „Te iubesc de crăp...”, „Te iubesc așa cum hoțul iubește punga altuia și deșertul ploaia...”. Orice declarație de acest tip a devenit, așadar, dubioasă și poate fi suspectată de nesinceritate. Ca de obicei, amantul face teatru într-un scop imoral...

Poezie = minciună. Poezie = ridicol. Amantul contemporan trebuie să vorbească în stilul cel mai auster / mai sec / mai tăios, pentru a fi crezut de o femeie în toate mințile. Deși, în 99% din cazuri, el nu este crezut nici atunci, fiindcă femeia a practicat dintotdeuna o hermeneutică a suspiciunii și a pus la îndoială pînă și afectele cele mai pure... Franc vorbind, bărbatul care i-ar șopti amantei / consoartei în urechiușă un „Te iubesc de-mi zbor creierii, sînt nebun după tine...” ar părea stupid și, mai rău chiar, cu totul demodat, mult prea romantic.

Umberto Eco accepta însă pentru amorul post-modern doar exprimările parodice, jocul intertextual, trimiterea erudită: „Așa cum spunea Platon în Symposion, tu ești jumătatea mea, fără tine nu sînt complet...”, „Așa cum a scris Heidegger în Sein und Zeit, tu ești destinul meu, posibilitatea mea cea mai sigură dintre toate, moartea mea suavă, nimicul care nimicnicește...” (cf. și Sartre: L'enfer, c'est les autres). Numai și numai aluzia la un text deja scris, la un discurs deja rostit, la o inscripție prestigioasă, îl poate salva pe îndrăgostit de suspiciune și ridicol. Abia atunci iubita recunoaște: „Of, tîmpitul mă iubește cu adevărat, deci, merită o recompensă, îl las să-mi sărute unghiuța de la degetul mic al mîinii drepte... Mîine, mai vedem...”

De la o vreme, mă confrunt cu o problemă similară (una de dicțiune a sentimentelor). Trebuie să mulțumesc cititorilor mei și, în același, timp, să-i conving de sinceritatea mea năprasnică, de umilința mea concretă și de conștiința vie, fierbinte a îndatorării. Dacă spun: „Mulțumesc din suflet / din inimă...”, devin imediat dubios, fiindcă îmi poetizez recunoștința (întrucît vreau s-o intensific retoric), deși  recunoștința nu are nevoie de epitete ornante. Dacă mă rezum la un simplu „Mulțumesc...”, par indiferent, crud și chiar impertinent.

Am ajuns, iată, în cel mai crunt impas, nu știu ce și cum să fac pentru a nu fi luat drept un nesimțitor și un ingrat la iubirea semenilor. Există oare vreo ieșire în zidul compact care mă închide? Cum să nu par un sloi, un ghețar, o stană de piatră? Cum să-mi strig afecțiunea? Dați-mi un sfat...


P. S. În imagine, o miniatură din Le roman de la rose...

marți, 15 ianuarie 2019

Eminescu - trei invenții biografice


Publiciști euforici vorbesc despre boema lui Eminescu, deși s-a dovedit că, pînă în preajma îmbolnăvirii, poetul nu prea a fost un boem. Pur și simplu, nu avea vreme de pierdut prin cafenele. Să vă spun și de ce.

Cel care răsfoiește măcar editia academică poate observa imediat că prim-redactorul Timpului scria zilnic, cel puțin trei articole și acest efort al unui om meticulos și foarte exigent cu sine exclude complet ipoteza unei vieti dezordonate. În fond, în numai 33 de ani de luciditate, Eminescu a scris enorm (poemul Mai am un singur dor a rămas în 40 de variante). Pentru orice minte întreagă, simpla inspecție a caietelor și a volumelor de publicistică închide orice dispută pe această temă. Sau ar trebui...

Eminescu a fost mereu în criză de timp și lamentația sa, care sfîrșește cu expresia „scrie-mi-ar numele pe mormînt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc”, rod al unei exasperări acute, se cuvine să fie citită ad litteram.

Același tratament critic ar fi bine să aibă și legenda incuriei poetului. Un om care, prin însăși meseria lui, era constrîns să participe la ședințele parlamentare, unde redingota și țilindrul erau obligatorii, să ia parte la întrunirile din casa lui Maiorescu, în București, unde venea, adesea, și Alecsandri, în ținută severă de diplomat, un astfel de om nu avea cum să ignore rostul apei și al săpunului. De altfel, prima criză a lui Eminescu, în 28 iunie 1883, s-a petrecut într-o baie publică.

Portretistica din paginile Românului, în care este înfățișat purtînd o pereche de pantaloni vineții, o pălărie uriașă deasupra frunții și avînd urme de noroi pe mîini și pe față ori intrind la restaurantul Hugues doar în papuci, este efectul antipatiei pe care Eminescu, negreșit, o chemase asupră-i, prin articolele sale acrimonioase. Din păcate, o astfel de portretistică s-a perpetuat pînă astăzi. Se susține încă faptul absolut improbabil că locuia în cămăruțe cu miros fetid de rufărie dospită și că de pe cămașa sa, putredă la subțiori, săreau, la răstimpuri, bestiole în decolteul catifelat al damelor. Irupînd dintr-o imaginație burgheză, de individ care abia a aflat care e rostul vestei și al ceasornicului de buzunar, această viziune, deși infirmată, continuă să bîntuie imaginarul popular.

Dar asta nu e nimic, comedia abia urmează. Ultima contribuție în tema biografiei eminesciene afirmă supoziția morții lui Eminescu, în consecința unui complot politic antiromânesc. În 1889, pe cînd poetul nu mai scria de șase ani, un grupuscul de personaje dubioase și-a descoperit subit o intenție criminală. Din complot nu puteau lipsi M.S. Regele Carol Întîiul, invidioasa lui consoartă Carmen Sylva și cerebralul T. Maiorescu, cel care a plănuit totul pînă în cele mai mici amănunte. În data de 15 iunie 1889, malefica hotărîre a fost rezolvată de către un agresor diabolic. Executorul a fost asasinat, se subînțelege, la rîndul lui. Nu a fost deschis, din păcate, nici un proces...


P. S. Și eu cred (alături de Dan Grădinaru și de alții) că este mai probabil ca data nașterii lui Mihai Eminescu să fie 20 decembrie 1849. Așa cum a afirmat întotdeauna poetul însuși. Și așa cum a notat tatăl lui, dacă este să-l credem pe fratele poetului, Matei Eminescu, pe coperta unei cărți.

P. P. S. Imaginea de mai sus reproduce ceasul de aur al poetului, primit în dar de la tatăl lui. Într-o scrisoare către Veronica Micle (din 17 februarie 1882), Eminescu îl menționează în chipul următor: „Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii tu că el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricînd capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încît eu îmi imaginez următoarea consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: cînd tu vei fi aici, el poate lipsi, cînd tu vei lipsi, el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe cînd cu tine? Cîte nu facem noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas...".