marți, 4 decembrie 2018

Cît despre voi, mielușeilor, pînă și perii din cap vă sînt numărați



În legătură cu nota anterioară (din 26 noiembrie), aș mai face cîteva observații minore. Și anume.

1. Nimeni nu moare chiar fără să facă nimic: are o meserie, merge la birou 5 zile pe săptămînă, adună cifre sau studiază dosare voluminoase, călătorește, discută cu alții, participă la un safari, sare cu parașuta, iubește etc. Dacă e medic, îi ajută pe suferinzi. Dacă e prof, transmite niște cunoștințe, înțelepciunea milenară a omenirii. Dacă e avocat, apără inocența răufăcătorilor.

2. Alexandru George se gîndea însă la realizări de alt ordin: cărți de eseuri, muzică psaltică / simfonică, statui de voievozi (ecvestre), biserici colosale, domuri, campanele, chestii de astea, care țin de creație, de impulsul demiurgic al omului. Alexandru George greșea. Dacă-i ducem raționamentul la absurd, concluzia este una singură: nu te poți considera împlinit decît dacă ai scris un poem ca Divina Commedia, sau un roman ca Muntele vrăjit, sau o tragedie ca Hamlet. Altfel, mori nerealizat, mori degeaba. Dacă gîndim așa (creație = realizare de sine), cădem peste întrebarea filosofului român: ce facem cu băcanul, ce facem cu omul obișnuit, lipsit de talentul și perseverența de a scrie o carte, un tratat despre sensul vieții, un imn religios, o romanță? Vom spune și despre el că a murit nerealizat? Firește că nu vom îndrăzni să afirmăm asta, ar fi o prostie.

3. Așadar, nu ne place să vorbim despre hazardul care ne guvernează viețile. Nimeni n-ar recunoaște că e rezultatul unui hazard. Nici picat cu ceară. De această realitate incomodă scăpăm postulînd un Dumnezeu omniscient și omnipotent, un planificator minuțios (și iluminat), o providență miloasă. Totul devine necesar, inclusiv coșul care ne apare pe nas în momentul cel mai nepotrivit, la însurătoare. Citez cu satisfacție: „Cît despre voi, pînă și perii din cap, toți vă sînt numărați” (Matei, 10: 30). Să reținem, în treacăt, imaginea Creatorului ca frizer...  Dar în varianta asta, nu mai avem liber arbitru, nimic nu mai depinde de noi. Nu acceptăm hazardul, dar admitem că sîntem niște păpuși mutate de ici-colo de către o Instanță binevoitoare.

3. Nu-mi dau seama ce cîștigăm dacă nu recunoaștem că sîntem consecința benignă a unei serii de întîmplări. Propun niște ipoteze:

a) Dacă am accepta adevărul, probabil că o parte din siguranța noastră s-ar duce pe apa Sîmbetei.

b) Omul își hrănește imaginea de sine cu amăgiri: pretinde că este culmea Creației, că totul a avut un scop și că acest scop a fost omul. Dacă este finalitatea creației, are de realizat o misiune sfîntă. Cartea pretinde că misiunea principală ar fi mîntuirea: întoarcerea omului la Dumnezeu. Dar:

c) Cînd privești, totuși, de deasupra (cum ne îndemna Seneca), nu poți să nu vezi că omul este o simplă gînganie pierdută într-o imensitate spațială și temporală (au trecut 15 miliarde de ani de la Big Bang), că nu e în realitate mai nimic, că nu se deosebește ca importanță de un infuzor.

d) Și totuși: dacă tot ne-a fost dat să trăim hic et nunc (n-am cerut viața și nu o putem refuza decît dacă ne sinucidem, ceea ce nu recomand, „cauza” nu merită efortul decît în maladiile invalidante), măcar să ne bucurăm de frumusețea acestei lumi (sîntem atît de grăbiți, atît de agitați și de superficiali, încît nu-i dăm nici o importanță), de cărămiziul pădurilor toamna, de mireasma unui trandafir, de ochii unei femei. Nu este mult, dar poate constitui un motiv rezonabil de a trăi...


P. S. În imagine: miniatură din Trattato sui sette vizi (circa 1330-1340).

Niciun comentariu: