marți, 25 decembrie 2018

Emil Brumaru



Nu stiu cum se face, dar cînd se apropie sfînta zi a Crăciunului și Anul Nou, ma gîndesc la poetul Emil Brumaru cu o simpatie sporită. Nu e puțin lucru să fii contemporan cu el. Și tare mă tem că nu-l prețuim așa cum s-ar cuveni.

După scripte, liricul ieșean s-a născut pe 1 ianuarie 1939. După marturii demne de crezare, s-a ivit în cuprinsul lumii cu cîteva zile mai devreme, în 25 decembrie 1938, dar a fost declarat de părinți în ianuarie pentru a „cîștiga” un an. Pe vremuri, primarii erau mai toleranți ca astăzi. Cînd vine vorba de om, toată lumea se gîndește la Emil Brumaru ca la o persoană foarte dificilă. Eu nu l-am perceput niciodată așa. Dincolo de aspectul permanent îmbufnat, Emil Brumaru este un om cordial și cu mult umor.

Pe vremea cînd refuza mondenitățile, probabil că nici el însuși nu bănuia cît de distractiv poate fi. Este un bun observator al celorlalți, reține amănunte picante și știe să le nareze cu șarm. De la o vreme, prezența lui (la tîrguri de carte, în librarii, la serbări și aniversări) a devenit obligatorie. Cînd află că va avea ocazia să-l vadă și să-l asculte pe poet, publicul tînăr dă navală. Și nu numai în Iași. Nu de mult am fost în București, la Gaudeamus, și am putut observa și acolo simpatia unanimă de care se bucură Emil Brumaru.

Criticii îl prezintă ca fiind un „clasic în viață” și au negreșit dreptate. Opera lirică a lui Emil Brumaru este impunătoare; universul lui poetic este profund original. Emil Brumaru cîntă și înnobilează făpturile aparent mărunte: bucătăriile, mărarul, piperul, ciupercile, fluturii, pandișpanul, cataramele, budinca. Dar dacă ții seama doar de aceste ființe neînsemnate, nu percepi cum se cuvine gravitatea poetului. Emil Brumaru este un scriitor îndeosebi grav, melancolic și resemnat, care se ascunde în spatele unei figurații benigne, neserioase.

Pe cînd lucram la Opinia studențească, cu mai bine de două decenii în urmă, poetul ținea o rubrică intitulată "Crepusculul civil de dimineață". Pentru a obține poemul rîvnit, urcam la etajul cinci al blocului „Plomba" din Cuza Vodă. Emil Brumaru îmi înmîna de fiecare dată un plic care conținea o pagina dactilografiată. Nu de puține ori dactilograma avea corecturi cu stiloul. Într-o bună zi din 1988, am primit următorul poem, pe care îl transcriu întocmai:


De-aș avea o sumă fabuloasă...

De-aș avea o sumă fabuloasă
I-aș lua iubitei blugi feerici
De-ar ieși toți popii din biserici
Lăsînd nunți, botezuri, parastase

Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n
Ținte și tigheluri, suflecată.
Ci atunci pocnind blazat din limbă,
Eu i-aș cere blugii să și-i scoată

De-ar cădea trăsniți pe loc toți popii
Și-ar țîșni buluc din ziduri sfinții
Pipăindu-i trupul, ca miopii,
Oh, pînă la pierderile minții!


P. S. În imagine: un autograf al poetului...

vineri, 7 decembrie 2018

Avem voie să discutăm despre „cele sfinte”? Cine (nu) are voie?


Întîlnesc tot mai des opinia că despre Dumnezeu și cele sfinte nu este voie să vorbești. E voie cel mult să repeți niște fraze primite de la o „autoritate” reputată (preot, pastor, teolog, inspirat, „expert” în Dumnezeu etc.). Dar să exprimi o părere din capul tău, o nedumirire, o întrebare sfioasă, nu se cuvine, nu este voie, nu se cade, e periculos, te paște păcatul. Așadar, orice părere personală este, în principiu, o erezie. Orice părere personală vine de la diavol. Care abia așteaptă să ne ducă în ispită, să ne zvîrle în iad și să ne frigă pe grătar.

Bineînțeles că părerea asta nu se susține prin nimic. Ea vine mai degrabă din ignoranța (și pasivitatea) noastră. Teologii medievali (nu mai vorbesc de cei contemporani) au discutat despre orice, chiar și acolo unde fusese formulată o dogmă, adică un enunț adevărat o dată pentru totdeauna, chiar și acolo unde nu poți invoca textul sacru și unde nu există dovezi.

Să vă dau niște exemple de întrebări puse de-a lungul timpului de către numiții teologi:

1. Cu ce se ocupa Dumnezeu înainte de a crea lumea și omul? Răspuns: plănuia să-l creeze pe om...

2. De ce l-a creat Dumnezeu pe om? Majoritatea teologilor au propus ipoteza următoare: pentru că El, bunul Dumnezeu, se simțea singur, pentru că avea nevoie de afecțiune (sic!), pentru că avea nevoie de un individ (adică de om) care să contemple și să constate strălucirea creației, desăvîrșirea ei, și să-l slăvească pe Creator... Vă plac răspunsurile? Vi se par înțelepte?

3. A avut timp Adam să numească toate speciile de animale (ba și peștii, ba și păsările) într-o singură zi? Răspuns: da, simțurile lui Adam erau mai acute decît ale noastre. Adam era un om neobișnuit de dotat fizic și intelectual (de aia l-a păcălit Eva): Martin Luther credea că Adam avea o vedere mult mai ageră decît omul din veacul lui / din veacul noastru. Și încă un răspuns: în vremea lui Adam, o oră era cît o zi și o zi cît un an. Vă plac răspunsurile? Vi se par înțelepte?

4. Au făcut Eva și Adam amor în sensul cel mai fizic? Unii teologi: nu, se iubeau spiritual, gingaș, de la mare distanță. Teologul Ioan Scottus Eriugena: da, cu o singură observație, mădularul lui Adam nu se ridica din instinct / dorință, ci după voie, așa cum își înălța mîna după voie sau dădea din cap tot după voie. Vă plac răspunsurile? Vi se par înțelepte?

5. De ce s-a întrupat Dumnezeu? Sfîntul Augustin: fiindcă omul păcătuise deja prea mult și era nevoie de venirea unui Mîntuitor. În schimb, dacă omul nu ar fi păcătuit, Dumnezeu nu s-ar fi întrupat (noțiunea de felix culpa). Păcatul a fost necesar, el l-a împins pe Dumnezeu să ia chipul omului. Sfîntul Anselm: fiindcă păcatul originar a fost o ofensă impardonabilă adusă lui Dumnezeu și numai Dumnezeu putea plăti pentru o jignire atît de mare... Vă plac răspunsurile? Vi se par înțelepte?

6. Încă o dată: De ce s-a întrupat Dumnezeu? O astfel de hotărîre a depins în vreun fel de om, cum a afirmat sfîntul Augustin? Nicidecum, declară teologul Serghei Bulgakov, întruparea era în planul divin încă dinainte de creație? Așadar, Dumnezeu s-ar fi întrupat oricum, indiferent de păcatele omului. Vă place răspunsul? Vi se pare înțelept?

7. Ce s-ar fi întîmplat dacă Iisus nu ar fi fost răstignit? Răspuns apodictic: ar fi continuat, firește, să trăiască :))) Cîți ani? Vrem să știm precis. Thoma de Aquino și Dante Alighieri: 81 de ani. De ce? Fiindcă exact 81 de ani a trăit și Platon, „acel bărbat desăvîrşit, care l-a frapat pe Socrate, cînd l-a văzut prima oară”. Vă place răspunsul? Vi se pare înțelept?

8. După Judecata de Apoi, Dumnezeu va accepta ca o parte a creației sale (Satana, Lucifer, îngerii răi, păcătoșii) să nu (mai) fie sub jurisdicția lui? Adepții iadului: da. Origen și toți simpatizanții lui Origen, majoritatea teologilor contemporani: nu. Dumnezeu îi va recupera pe toți (inclusiv pe diavol). Doar scrie la Evanghelie (1 Corinteni 15: 23-28): „Cînd ultimul dușman va fi înfrînt, toate făpturile se vor supune lui Iisus, Iisus se va supune Domnului. Iar Domnul va fi totul în toate (ta panta en pasin)”.

Vă plac răspunsurile? Vi se par înțelepte?

P. S. În imagine: Marko Ivan Rupnik, Jésus à table avec les pécheurs.

marți, 4 decembrie 2018

Cît despre voi, mielușeilor, pînă și perii din cap vă sînt numărați



În legătură cu nota anterioară (din 26 noiembrie), aș mai face cîteva observații minore. Și anume.

1. Nimeni nu moare chiar fără să facă nimic: are o meserie, merge la birou 5 zile pe săptămînă, adună cifre sau studiază dosare voluminoase, călătorește, discută cu alții, participă la un safari, sare cu parașuta, iubește etc. Dacă e medic, îi ajută pe suferinzi. Dacă e prof, transmite niște cunoștințe, înțelepciunea milenară a omenirii. Dacă e avocat, apără inocența răufăcătorilor.

2. Alexandru George se gîndea însă la realizări de alt ordin: cărți de eseuri, muzică psaltică / simfonică, statui de voievozi (ecvestre), biserici colosale, domuri, campanele, chestii de astea, care țin de creație, de impulsul demiurgic al omului. Alexandru George greșea. Dacă-i ducem raționamentul la absurd, concluzia este una singură: nu te poți considera împlinit decît dacă ai scris un poem ca Divina Commedia, sau un roman ca Muntele vrăjit, sau o tragedie ca Hamlet. Altfel, mori nerealizat, mori degeaba. Dacă gîndim așa (creație = realizare de sine), cădem peste întrebarea filosofului român: ce facem cu băcanul, ce facem cu omul obișnuit, lipsit de talentul și perseverența de a scrie o carte, un tratat despre sensul vieții, un imn religios, o romanță? Vom spune și despre el că a murit nerealizat? Firește că nu vom îndrăzni să afirmăm asta, ar fi o prostie.

3. Așadar, nu ne place să vorbim despre hazardul care ne guvernează viețile. Nimeni n-ar recunoaște că e rezultatul unui hazard. Nici picat cu ceară. De această realitate incomodă scăpăm postulînd un Dumnezeu omniscient și omnipotent, un planificator minuțios (și iluminat), o providență miloasă. Totul devine necesar, inclusiv coșul care ne apare pe nas în momentul cel mai nepotrivit, la însurătoare. Citez cu satisfacție: „Cît despre voi, pînă și perii din cap, toți vă sînt numărați” (Matei, 10: 30). Să reținem, în treacăt, imaginea Creatorului ca frizer...  Dar în varianta asta, nu mai avem liber arbitru, nimic nu mai depinde de noi. Nu acceptăm hazardul, dar admitem că sîntem niște păpuși mutate de ici-colo de către o Instanță binevoitoare.

3. Nu-mi dau seama ce cîștigăm dacă nu recunoaștem că sîntem consecința benignă a unei serii de întîmplări. Propun niște ipoteze:

a) Dacă am accepta adevărul, probabil că o parte din siguranța noastră s-ar duce pe apa Sîmbetei.

b) Omul își hrănește imaginea de sine cu amăgiri: pretinde că este culmea Creației, că totul a avut un scop și că acest scop a fost omul. Dacă este finalitatea creației, are de realizat o misiune sfîntă. Cartea pretinde că misiunea principală ar fi mîntuirea: întoarcerea omului la Dumnezeu. Dar:

c) Cînd privești, totuși, de deasupra (cum ne îndemna Seneca), nu poți să nu vezi că omul este o simplă gînganie pierdută într-o imensitate spațială și temporală (au trecut 15 miliarde de ani de la Big Bang), că nu e în realitate mai nimic, că nu se deosebește ca importanță de un infuzor.

d) Și totuși: dacă tot ne-a fost dat să trăim hic et nunc (n-am cerut viața și nu o putem refuza decît dacă ne sinucidem, ceea ce nu recomand, „cauza” nu merită efortul decît în maladiile invalidante), măcar să ne bucurăm de frumusețea acestei lumi (sîntem atît de grăbiți, atît de agitați și de superficiali, încît nu-i dăm nici o importanță), de cărămiziul pădurilor toamna, de mireasma unui trandafir, de ochii unei femei. Nu este mult, dar poate constitui un motiv rezonabil de a trăi...


P. S. În imagine: miniatură din Trattato sui sette vizi (circa 1330-1340).