luni, 26 noiembrie 2018

De la poeți citire: Fiule, asta înseamnă că ai reușit...



Am să fiu cît se poate de franc, deși îmi voi atrage, probabil, antipatia cititorilor.

Nu cred cîtuși de puțin că viața noastră are un scop: mare / mic / nobil / mărunt. Eu, unul, n-am identificat nici un scop valabil pentru toți (pentru fiecare în parte). Cred, în schimb, că hazardul ne-a aruncat într-un veac și într-o lume mai degrabă indiferente. Aici găsim, totuși, o frumusețe pe care cu siguranță nu o merităm. Ați privit de curînd un trandafir pălit, o crăiță, un crin regal? Le-ați sorbit mireasma? Tare mă îndoiesc.

Așadar, cred cu melancolie că nu ni s-a dat o misiune de îndeplinit, că nu avem de realizat ceva - nici grandios, nici meschin. Nu avem obligații venite din absolut / transcendent, nu ne-a dat nimeni porunci, imperative categorice: „Mîntuiește-te!, „Scrie o carte senzațională, creează o operă nemuritoare!” Nici măcar „Fă binele!” nu este scris în ADN-ul nostru. Drumul individului prin timp nu are nici o finalitate. Vom muri ca toți muritorii (vestiți sau umili) de dinaintea noastră, ne vom preface în țărînă, vom fi uitați. Borges găsea în asta o mîngîiere și îl cred pe cuvînt.

Ce mi-a venit așa dintr-odată? Am citit ieri un eseu semnat de Alexandru George. Este intitulat „Hoții și risipitorii de existențe” și a fost cules în volumul Simple întîmplări în gînd și spații (autorul nu a fost norocos la titluri). În acest eseu, Alexandru George spune că a avut un unchi copleșit cu toate înzestrările posibile (un unchi de la care a învățat multe și pe care l-a invidiat), dar că numitul unchi (oroare, scandal!!!) a murit fără să facă nimic. A murit, subliniază scriitorul, „nerealizat”. Foarte frumos! Și dacă murea ”realizat”, ar fi fost mai bine, i-ar fi folosit la ceva, ajungea în Insulele fericiților? Ce ar fi trebuit oare să facă insul menționat mai sus? Să elaboreze o carte de eseuri, un roman diluvial, să ridice un turn înclinat, să compună un oratoriu, să așeze o piatră de temelie, să se strîmbe la public ca avocații / saltimbancii, să propovăduiască pacea, alimentația vegană, acupunctura?

Însăși premisa lui Alexandru George mi se pare greșită. Trăim cu iluzia scopurilor, a cauzelor finale, a talantului de înmulțit, a datoriei sublime. Această amăgire este, vai, un păcat omenesc aproape general. „Cineva” ne-a spus că devenirea a avut (și are) un scop și că acest scop a fost ivirea conștiinței pricepătoare (în filosofie, chestia asta se numește Principiul antropic). Universul nu mai putea după homo erectus, ar fi plîns după el, s-ar fi zguduit. Iar dacă un Dumnezeu l-a creat pe om, a făcut-o din pricina (propter e termenul latin din Crez) singurătății Sale. Adică Dumnezeu s-a simțit brusc și subit foarte singur (și uimit) și, ca urmare, l-a creat pe om (ca să se veselească împreună). Dacă nu mă credeți, întrebați-i pe teologi, ei vă pot dumiri în amănunt, cu exemple și ilustrații, în problema finalităților...

Am întîlnit ideea că viața omului are o cauză finală și la eseistul / poetul american Ralph Waldo Emerson, despre care am mai scris cîndva. Iată cum vedea el lucrurile (citesc și mă înduioșez):

„Să rîzi mult și des;
să cîștigi respectul oamenilor inteligenți și afecțiunea copiilor;
să obții aprecierea criticilor corecți și să înduri trădarea prietenilor ipocriți;
să apreciezi ceea ce este frumos și să descoperi ce este mai bun în fiecare;
să lași în urma ta o lume un pic mai bună,
fie printr-un copil sănătos, fie printr-o bucată de grădină,
sau printr-o condiție socială îmbunătățită;
să știi că măcar un suflet a respirat mai ușor pentru ca ai trăit tu.
Asta înseamnă că ai reușit”.

Sună ca o poezie frumoasă, demnă de recitat la serbările școlare (ori la adunările politice). Sună înălțător... Dar asta nu mă poate convinge că viața mea, a mea (nu vorbesc de viețile și credințele celorlalți) are vreun scop. Franc vorbind, încă o dată, nu are. Trăiesc și scriu, știind bine că nu există un scop, ori că scrisul ar fi unul dintre ele, o virtute prețuită. Ca să-mi trec vremea, fac și eu ceva; la împletit / tricotat nu mă pricep...


P. S. În imagine: Hildegarde de Bingen, Liber divinorum operum (1230), „A doua viziune”, folio 6.

5 comentarii:

Doru Agafitei spunea...

Am recitit, astăzi, de câteva ori postare; este de o rară profunzime! Respectul meu!

Valeriu Gherghel spunea...

Nu mi se pare așa profundă, cred că sunteți mult prea amabil :)

Gabriel Deliu spunea...

Cred că fiecare persoană îşi poate găsi un sens. Cum spunea un filosof, fiecare om are cu el un set complet de salvare.

Vorbele lui Emerson nu doar sună, chiar sunt înălţătoare.

"Ați privit de curînd un trandafir pălit, o crăiță, un crin regal? Le-ați sorbit mireasma? Tare mă îndoiesc." Asta nu mi-a plăcut. Răspunsul, nu întrebarea.

Ioachim Folea spunea...

Poate inca nu-i vremea sa ne punem aceasta intrebare...Stim atit de putin. Daca, prin absurd, civilizatia (omenirea) ar rezista inca 5000 de ani, in cartile lor de istorie secolul nostru ar fi asimilat probabil Epocii Fierului. IPCulianu in introducerea la cartea sa 'Arborele gnozei'da un ex foarte fain despre limitele intelegerii azi...pov cu 'suplanda' (despre cit de greu isi poate imagina cineva care traieste in doua dimensiuni, o a treia dimensiune)...Si teoria corzilor propune ZECE dimensiuni.Cine stie? Poate n-avem niciun rost...dar poate avem cel mai mare rost, acela de-a-l gindi pe d-zeu...e o idee tulburatoare ceea ce propuneti dvs aci

Valeriu Gherghel spunea...


Un înțelept a spus odată: „Fiecare epocă vine cu întrebările ei”. S-ar putea să aibă dreptate, deși unele întrebări (Are viața rost?) rămîn atemporale...