duminică, 25 noiembrie 2018

Dați-mi o idee și mă prind la orice discuție subțire...



Nu știu, aș vrea să vă pun o simplă întrebare, poate găsesc un răspuns mai isteț decît al meu. Și, oricum, eu n-am deocamdată nici unul!

Multă lume a spus despre discuții, despre dispute că le-au fost de maaaaaare folos. Au primit o sugestie, au fost puși pe urma unei idei, au primit un îndreptar de căutare, o țintă. „Vezi? Ai putea găsi un răspuns în cartea cutare, la autorul cutare, în paragraful cutare”. Au primit, așadar, o idee sau măcar posibilitatea unei idei. Din ciocnirea unor spirite ascuțite - spune proverbul - sar scîntei / și idei / și iudei. Cel puțin asta pretinde tradiția. Întreb, deci: există discuții din care să ieși mai știutor, mai isteț, într-un cuvînt, cîștigat? Sau e numai o amăgire?

Nu-i pomenesc pe greci, ei se certau prea repede. A existat în Franța, se știe, un secol al discuțiilor, al marilor disputanți. A început pe la 1700 și s-a terminat la Revoluție, în 1789. Lumea se aduna în saloane (sub protecția unor aristocrate, a unor mecena) și discuta pînă la încingerea minților, pînă la febră. Secolul în cauză a fost foarte util pentru producțiile colective (Enciclopedia lui Diderot), dar mult mai puțin pentru gînditori. În Anglia a fost altfel, David Hume rămîne un filosof uriaș, fără echivalent în Franța vorbăreților.

Eu nu prea am cîștigat ceva din discuții / din dispute. Un titlu, un autor, da. Niște sugestii de lectură, da, bineînțeles, nu neg (Kafka, Faulkner, Borges etc.). Nimic mai mult. Idei? Nici vorbă de idei...

Și nici nu prea țin minte discuțiile. Semn că ori nu au fost memorabile, ori am eu o prostă ținere de minte. Îmi amintesc că odată, pe cînd ne plimbam prin Lăpușneanu, Mihai Ursachi mi-a declarat, cu glasul lui peremptoriu, că un om nu trebuie să aibă multe idei, ci doar cîteva, cît mai puține, un minimum de supraviețuire. Și a adăugat pe un ton definitiv: toate aceste idei trebuie să fie (și) fixe. Asta este, să zicem, o vorbă de duh. O reproduc aici fără s-o aprob...

În fond, oamenii nici nu prea au idei personale, au opinii comune, prejudecăți. Cam tot ceea ce se află în capul nostru e lucru de împrumut (de la părinți, de la magiștri, de la oamenii influenți, există și din aceștia, de la autorități). Dar opinii gîndite / rumegate de noi cu capul personal nu prea avem.

În definitiv, la cîte discuții de salon a participat Flaubert? Eu nu știu nici una... Așadar, să ies la polemici, pe cîmpul de luptă, sau să rămîn în casă, pe cuptor: e un frig de crapă icra-n pești?


P. S. În imagine: Marinus van Reymerswaele (c. 1490 - c. 1546), The Tax Collector (1542).

Niciun comentariu: