luni, 26 noiembrie 2018

De la poeți citire: Fiule, asta înseamnă că ai reușit...



Am să fiu cît se poate de franc, deși îmi voi atrage, probabil, antipatia cititorilor.

Nu cred cîtuși de puțin că viața noastră are un scop: mare / mic / nobil / mărunt. Eu, unul, n-am identificat nici un scop valabil pentru toți (pentru fiecare în parte). Cred, în schimb, că hazardul ne-a aruncat într-un veac și într-o lume mai degrabă indiferente. Aici găsim, totuși, o frumusețe pe care cu siguranță nu o merităm. Ați privit de curînd un trandafir pălit, o crăiță, un crin regal? Le-ați sorbit mireasma? Tare mă îndoiesc.

Așadar, cred cu melancolie că nu ni s-a dat o misiune de îndeplinit, că nu avem de realizat ceva - nici grandios, nici meschin. Nu avem obligații venite din absolut / transcendent, nu ne-a dat nimeni porunci, imperative categorice: „Mîntuiește-te!, „Scrie o carte senzațională, creează o operă nemuritoare!” Nici măcar „Fă binele!” nu este scris în ADN-ul nostru. Drumul individului prin timp nu are nici o finalitate. Vom muri ca toți muritorii (vestiți sau umili) de dinaintea noastră, ne vom preface în țărînă, vom fi uitați. Borges găsea în asta o mîngîiere și îl cred pe cuvînt.

Ce mi-a venit așa dintr-odată? Am citit ieri un eseu semnat de Alexandru George. Este intitulat „Hoții și risipitorii de existențe” și a fost cules în volumul Simple întîmplări în gînd și spații (autorul nu a fost norocos la titluri). În acest eseu, Alexandru George spune că a avut un unchi copleșit cu toate înzestrările posibile (un unchi de la care a învățat multe și pe care l-a invidiat), dar că numitul unchi (oroare, scandal!!!) a murit fără să facă nimic. A murit, subliniază scriitorul, „nerealizat”. Foarte frumos! Și dacă murea ”realizat”, ar fi fost mai bine, i-ar fi folosit la ceva, ajungea în Insulele fericiților? Ce ar fi trebuit oare să facă insul menționat mai sus? Să elaboreze o carte de eseuri, un roman diluvial, să ridice un turn înclinat, să compună un oratoriu, să așeze o piatră de temelie, să se strîmbe la public ca avocații / saltimbancii, să propovăduiască pacea, alimentația vegană, acupunctura?

Însăși premisa lui Alexandru George mi se pare greșită. Trăim cu iluzia scopurilor, a cauzelor finale, a talantului de înmulțit, a datoriei sublime. Această amăgire este, vai, un păcat omenesc aproape general. „Cineva” ne-a spus că devenirea a avut (și are) un scop și că acest scop a fost ivirea conștiinței pricepătoare (în filosofie, chestia asta se numește Principiul antropic). Universul nu mai putea după homo erectus, ar fi plîns după el, s-ar fi zguduit. Iar dacă un Dumnezeu l-a creat pe om, a făcut-o din pricina (propter e termenul latin din Crez) singurătății Sale. Adică Dumnezeu s-a simțit brusc și subit foarte singur (și uimit) și, ca urmare, l-a creat pe om (ca să se veselească împreună). Dacă nu mă credeți, întrebați-i pe teologi, ei vă pot dumiri în amănunt, cu exemple și ilustrații, în problema finalităților...

Am întîlnit ideea că viața omului are o cauză finală și la eseistul / poetul american Ralph Waldo Emerson, despre care am mai scris cîndva. Iată cum vedea el lucrurile (citesc și mă înduioșez):

„Să rîzi mult și des;
să cîștigi respectul oamenilor inteligenți și afecțiunea copiilor;
să obții aprecierea criticilor corecți și să înduri trădarea prietenilor ipocriți;
să apreciezi ceea ce este frumos și să descoperi ce este mai bun în fiecare;
să lași în urma ta o lume un pic mai bună,
fie printr-un copil sănătos, fie printr-o bucată de grădină,
sau printr-o condiție socială îmbunătățită;
să știi că măcar un suflet a respirat mai ușor pentru ca ai trăit tu.
Asta înseamnă că ai reușit”.

Sună ca o poezie frumoasă, demnă de recitat la serbările școlare (ori la adunările politice). Sună înălțător... Dar asta nu mă poate convinge că viața mea, a mea (nu vorbesc de viețile și credințele celorlalți) are vreun scop. Franc vorbind, încă o dată, nu are. Trăiesc și scriu, știind bine că nu există un scop, ori că scrisul ar fi unul dintre ele, o virtute prețuită. Ca să-mi trec vremea, fac și eu ceva; la împletit / tricotat nu mă pricep...


P. S. În imagine: Hildegarde de Bingen, Liber divinorum operum (1230), „A doua viziune”, folio 6.

duminică, 25 noiembrie 2018

Dați-mi o idee și mă prind la orice discuție subțire...



Nu știu, aș vrea să vă pun o simplă întrebare, poate găsesc un răspuns mai isteț decît al meu. Și, oricum, eu n-am deocamdată nici unul!

Multă lume a spus despre discuții, despre dispute că le-au fost de maaaaaare folos. Au primit o sugestie, au fost puși pe urma unei idei, au primit un îndreptar de căutare, o țintă. „Vezi? Ai putea găsi un răspuns în cartea cutare, la autorul cutare, în paragraful cutare”. Au primit, așadar, o idee sau măcar posibilitatea unei idei. Din ciocnirea unor spirite ascuțite - spune proverbul - sar scîntei / și idei / și iudei. Cel puțin asta pretinde tradiția. Întreb, deci: există discuții din care să ieși mai știutor, mai isteț, într-un cuvînt, cîștigat? Sau e numai o amăgire?

Nu-i pomenesc pe greci, ei se certau prea repede. A existat în Franța, se știe, un secol al discuțiilor, al marilor disputanți. A început pe la 1700 și s-a terminat la Revoluție, în 1789. Lumea se aduna în saloane (sub protecția unor aristocrate, a unor mecena) și discuta pînă la încingerea minților, pînă la febră. Secolul în cauză a fost foarte util pentru producțiile colective (Enciclopedia lui Diderot), dar mult mai puțin pentru gînditori. În Anglia a fost altfel, David Hume rămîne un filosof uriaș, fără echivalent în Franța vorbăreților.

Eu nu prea am cîștigat ceva din discuții / din dispute. Un titlu, un autor, da. Niște sugestii de lectură, da, bineînțeles, nu neg (Kafka, Faulkner, Borges etc.). Nimic mai mult. Idei? Nici vorbă de idei...

Și nici nu prea țin minte discuțiile. Semn că ori nu au fost memorabile, ori am eu o prostă ținere de minte. Îmi amintesc că odată, pe cînd ne plimbam prin Lăpușneanu, Mihai Ursachi mi-a declarat, cu glasul lui peremptoriu, că un om nu trebuie să aibă multe idei, ci doar cîteva, cît mai puține, un minimum de supraviețuire. Și a adăugat pe un ton definitiv: toate aceste idei trebuie să fie (și) fixe. Asta este, să zicem, o vorbă de duh. O reproduc aici fără s-o aprob...

În fond, oamenii nici nu prea au idei personale, au opinii comune, prejudecăți. Cam tot ceea ce se află în capul nostru e lucru de împrumut (de la părinți, de la magiștri, de la oamenii influenți, există și din aceștia, de la autorități). Dar opinii gîndite / rumegate de noi cu capul personal nu prea avem.

În definitiv, la cîte discuții de salon a participat Flaubert? Eu nu știu nici una... Așadar, să ies la polemici, pe cîmpul de luptă, sau să rămîn în casă, pe cuptor: e un frig de crapă icra-n pești?


P. S. În imagine: Marinus van Reymerswaele (c. 1490 - c. 1546), The Tax Collector (1542).

sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Sfat de la înțelepți: Lăsați cărțile să se învechească



Nici nu știți cît de tare mă bucur cînd văd lumea fericită. Toți prietenii scriu despre Gaudeamus și despre cît de multe cărți și-au cumpărat la prețuri de nimic. Au brațele pline, îi invidiez pentru fericirea lor; dacă aveam și eu averi, le risipeam acum. Am ratat, probabil, momentul.

Mîine vom vedea și ce carte s-a vîndut cel mai bine, prima din top, vedeta tîrgului, regina fericită a negoțului de carte (bănuiesc că e un roman de dragoste). În țara în care se vînd cele mai puține cărți, e de mirare că există oameni care mai citesc.

Dacă tot s-a serbat obiceiul cititului, mi-am ales să răsfoiesc un înțelept (poet și eseist), Ralph Waldo Emerson, un bibliofob vestit. În treacăt fie spus, înțelepții n-au iubit prea mult cărțile, probabil și pentru că nu sînt ca noi, au mintea mai isteață, știu să-și păstreze banii în pungă (acolo e locul lor natural, vorba lui Aristotel), pot fi fraieriți mult mai greu etc. Emerson a scris probabil cele mai fioroase propoziții despre citit. Să vă dau un exemplu gingaș. Într-un loc din voluminosul lui jurnal (la scris, cum vedem, nu s-a zgîrcit deloc) spune:

„Urăsc de moarte citatele, spune-mi ce-ai gîndit cu capul tău, spune-mi ce știi tu cu adevărat, nu ce spun cărțile...” (în engleza lui, înțeleptul american este ceva mai eliptic: „I hate quotations. Tell me what you know!”).

Dar sfatul lui cel mai ciudat este în directă legătură cu tîrgurile de carte. Vizităm piața, inspectăm tarabele și cumpărăm ultimele noutăți, reușitele recente ale celor mai străluciți autori. Asta nu l-ar fi încîntat deloc pe Emerson, care se mulțumea doar cu autorii verificați de timp (și de critică). Plăcerea lui era să lase cărțile să se învechească. Nu sărea imediat pe o carte nouă (cum procedăm noi), se ferea să fie impulsiv, își reprima curiozitatea și citea numai din clasici.

În acest sens, unul dintre preceptele lui a devenit celebru; mulți îl recită cu încîntare, deși nu-l respectă întocmai (sînt unul dintre recitatori, cel mai mic):

„Să nu citești niciodată o carte recentă / mai nouă de un an” (în original: „Never read any book that is not a year old...”).

Ralph Waldo Emerson ar fi disprețuit cu siguranță listele din Times, sistemul actual de a împinge în față o carte, o capodoperă dubioasă de obicei, și de a o numi (adeseori fără motiv) bestseller. Ca tot omul pățit, i-aș da dreptate, în pofida faptului că și eu mă las pradă viciului și citesc, vai, în 2018, cărți tipărite chiar în 2018: la cele din 2017 am renunțat, firește, cu o strîngere de inimă.

Aș preciza în treacăt că ultima carte citită de mine este o culegere de povestiri de Aldous Huxley, Surîsul Giocondei (s-a publicat în 1966). N-am citit-o de plăcere, ci fiindcă am căutat un personaj, un bibliofil „care știa totul despre cărți, cu excepția (minoră) a conținutului”. Nu l-am găsit.

În concluzie: „Bucurați-vă de cărți, ca să mă bucur și eu de bucuria voastră!”


P. S. În imagine: Budai László, Girl Reading a Book. N-am putut afla mai multe despre acest pictor maghiar, din pricină că nu știu limba. Dacă mă poate ajuta cineva cu informații, i-aș rămîne dator...