joi, 4 octombrie 2018

Pur și simplu despre bârfă



N-aș vrea să fiu în această notă prea personal (știu că nu voi reuși), fiindcă nu am fost și nu sînt un exemplu de înțelept. Nota de față ar risca să devină o predică (astăzi cînd toată lumea ține predici). N-am intenția asta.

Dar există o slăbiciune, recunosc, o slăbiciune care nu-mi place și de care nu sînt vrednic, întrucît nu o practic, deși am practicat-o. În popor (și aiurea), i se zice „bîrfă”, filosofic poartă un nume prestigios, id est: „constatarea obiectivă a defectelor unui caracter”. Cei mai mulți oameni nu bîrfesc, nu judecă pe nimeni, Doamne ferește, ei „consideră cu tristețe rătăcirile celorlalți”. Sînt ferm convins că a-ți da cu presupusul despre talentele și slăbiciunile celorlalți reprezintă o pierdere de vreme și o prostie imensă. Avem atîtea lucruri mai bune de făcut pe lumea asta, încît mi se pare inutil să insist. Mai mult: a ține seama de ceea ce spun alții despre tine (a fi afectat, a te lamenta că ai fost nedreptățit, a replica) este o prostie și mai mare. Ceea ce declară pe la spate (sau pe de lături) alții despre tine îi privește direct și personal numai pe ei, este problema lor exclusivă, doar ei o pot dezlega, dacă au vreme și dispoziție (și au!).

Viața e mult prea scurtă, abia dacă avem răgazul să privim o roză, să-i sorbim aromele, că vremea a și trecut... È finita la commedia! Nu-i păcat? Atenția distributivă (spre mulțimi și adunări, către vulgul profan) nu folosește la nimic. Nu-mi plac deloc pamfletarii, polemiștii, lupii moraliști, „marii mîncători de clar de lună”, ei trăiesc cu iluzia că oamenii pot deveni mai buni decît sînt (ei, lupii, fiind oricum desăvîrșiți), cu condiția să-i critici apăsat. Greșit! Nimeni n-a învățat niciodată nimic din predicile vigilenților.

O victimă a clevetirilor a fost, în vremea lui, însuși Petrarca. În toate sensurile, dar mai ales în sensul cel mai rău. A răspuns bîrfitorilor săi în epistola (o numește carte) cu titlul: Despre ignoranță: a sa și a multora... Mi-a mai rămas un lucru simplu, să-l „judec” aici și acum pe înțeleptul Petrarca (1304 - 1374) tocmai pentru ininteligență. Nici intenția mea nu e tocmai pură, ca să fiu drept.

Nu este deloc inteligent să te superi din cauza unor vorbe aruncate în vînt de niște „prieteni” nepăsători, ba, mai mult, să te apuci să compui o lungă invectivă (așa se numește, încă din Antichitate, genul ilustrat de Petrarca), în care să ataci și să te aperi și, mai ales, să plîngi (pe umărul altuia!) că ai fost nedreptățit și injuriat. Pricina nu merită efortul. Îți pierzi vremea cu fleacuri.

Ce se întîmplase, de fapt? Nu mare lucru. Prin 1365, Petrarca ajunsese pentru o vreme la Veneția și stătuse de vorbă - în contradictoriu, înțeleg - cu niște discipoli ai lui Aristotel. Petrarca vedea în fericire o stare la care ajungi numai și numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin grația lui așadar, în timp ce „prietenii” (patru la număr) mizau pe o fericire contemplativă, theoretică, de ordin intelectual, fără medierea lui Dumnezeu. Fericirea lui Petrarca se situa în viitor, a prietenilor, în prezent. Aș remarca imediat: este vorba de două specii de fericire lipsită de orice senzualitate, două imposibilități.

Poziția mai îndrăzneață era, în opinia mea, aceea a musafirilor lui Petrarca (el însuși musafir la Veneția). În definitiv, decît o fericire amînată (deși eternă), mai bine o fericire intermitentă, în prezentul existenței. Decît o fericire pe care o primești (prin har), mai bine una pentru care te lupți de unul singur. Decît un cadou pentru fapte bune și virtute, mai bine o cucerire „egoistă”...

Pesemne că disputa din casa lui Petrarca s-a „radicalizat”, nu știu dacă au țipat unii la alții, dacă au sărit la bătaie ori au scos pumnalul, oricum, după plecarea poetului „laureat” într-o altă cetate, amicii au pretins că Petrarca nu se pricepe la fericire (în sensul ei metafizic), ceea ce era adevărat, și că nu are cultura necesară pentru a susține o dezbatere de idei, că este, în concluzie, un ignorant, ceea ce era cu totul fals. Un binevoitor (îi cunoaștem foarte bine!) i-a transmis lui Petrarca opinia adversarilor.

Petrarca a luat foc și s-a pus pe scris. A rezultat, astfel, o lucrare cu titlul De sui ipsius et multorum ignorantia. Există și o versiune românească, realizată de către Ioana Costa (Despre ignoranță: a sa și a multora, Iași: Polirom, 2016). Poetul ultragiat a lucrat la carte vreo trei ani (1367 -1370) și a trimis-o prietenului său, Donato Albanzani, în 25 iunie 1370. Pe lîngă faptul că apărase o poziție conformistă (orice creștin pretinde și crede că fericirea vine de la Dumnezeu, că depinde de harul lui), Petrarca a mai avut păcatul că s-a apucat de scris în apărarea științei sale, deși nici un om serios din cuprinsul Italiei nu i-o punea la îndoială. Rău a făcut...

Epictet rezolvase problema de mult. Părerile celorlalți despre tine nu te fac nici mai bun, nici mai rău, nici mai știutor, nici mai ignorant, nici mai scund, nici mai înalt cu un cot... Și, în definitiv, nici nu prea contează vorbăria altora, decît dacă ești ușor iritabil și ții seama de calomnii. Petrarca a fost, cu siguranță, un ins foarte naiv (și cam înfumurat). Ar fi fost mai cuminte să nu spună nimic...


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch, Ship of Fools (1490 - 1500).

Niciun comentariu: