duminică, 21 octombrie 2018

Curtezana în trei chipuri



Nu sînt deloc sigur că poezia se poate traduce. Mă îndoiesc serios. Poți păstra ritmul, melodia, metrica, dacă binevoiești, poți echivala anumite cuvinte (Kurtisane = Curtezană, wenedig = venețian, Alchemie etc.), dar sensul versurilor se pierde aproape în totalitate. În opinia mea, soluția ar fi o traducere literală în proză. Așa aș traduce, de pildă, Commedia lui Dante. Sau Faust: Eine Tragödie de Goethe. În acest caz, păstrezi ceva mai mult din semnificația poemului, dar pierzi în întregime ceea ce odinioară constituia esența poeziei: melosul.

Pentru astăzi am ales un sonet de Rilke și cîteva traduceri. Dacă urmăriți versiunile românești, ele diferă în chip izbitor, te poți gîndi că n-au pornit de la aceeași poezie. Ceea ce înseamnă, pur și simplu, că poezia poate fi citită numai în limba în care a fost scrisă.



Rainer Maria Rilke (1875-1926):


Curtezana (trei traduceri românești)

Un soare veneţian îmi scaldă-n aur
moi pletele, încununînd alene
splendori de alchimist; port largi sprîncene
aidoma cu nişte punţi şi gene

ce-ndrumă spre cumplitul plaur
al pleoapelor în tainică mişcare;
legate de canale, duc spre mare,
se-înalţă, cad ori se preschimbă-în zare.

Dezmierd adesea în răgaz molatec
un cîine – cine-l vede-l pizmuieşte –
cu mîna mea, nicicând de jar scrumită,

scump inelată,-n farmec odihneşte.
Iar prinţi de stirpă veche pier zănatec,
sfârşind răpuşi de buza-mi otrăvită.

[în româneşte de N. Argintescu-Amza]


O curtezană

Venetul soare-mi joacă blond pe rochii
şi-mi face părul, ca-ntr-o alchimie,
aurifer; sprîncenele-mi sînt mie
ca nişte punţi purtîndu-te spre-o mie

de mari primejdii, cînd priveşti în ochii
mei verzi, aşijderi tainicelor ape ale
canalelor cu marea cînd aproape şi clară,
cînd cu-nzăbrenite pleoape.

Cei ce mă văd, – iubitul căţelandru
mi-l pizmuie, căci mîna mi-o trec tandru
prin părul lui, în timp ce, cum o lavă

răcită, face-se cînd mi-o strîng unii
din cei mai nobili fii ai urbei, – junii
ce gura mea o tem ca pe-o otravă.

[traducere de Şerban Foarță]


Curtezana

Soarele venețian în păr mi-așază
aur din alchimii desăvîrșite.
Sprîncenele înalt mi-s arcuite,
asemeni punților ușoare și te

duc spre pericolul ce mut veghează,
al ochilor pe-ascuns călătorind,
peste canale, care mari cuprind
și din albastrul valurilor prind.

Cine mă vede, îmi invidiază
și cîinele, pe care cîteodată
în pauze, languros, mi se așază

mîna, de scrum neatinsă, inelată.
Toți craii plini de vise care vin,
de gura mea sfîrșesc ca de venin

[nu știu traducătorul acestei versiuni].


Și, în sfîrșit, versiunea originală:

Die Kurtisane

Venedigs Sonne wird in meinem Haar
ein Gold bereiten: aller Alchemie
erlauchten Ausgang. Meine Brauen, die
den Brücken gleichen, siehst du sie

hinführen ob der lautlosen Gefahr
der Augen, die ein heimlicher Verkehr
an die Kanäle schließt, so daß das Meer
in ihnen steigt und fällt und wechselt. Wer

mich einmal sah, beneidet meinen Hund,
weil sich auf ihm oft in zerstreuter Pause
die Hand, die nie an keiner Glut verkohlt,

die unverwundbare, geschmückt, erholt -.
Und Knaben, Hoffnungen aus altem Hause,
gehen wie an Gift an meinem Mund zugrund


P. S. În imagine: Hans Holbein the Younger (1497 -1543), Lais Corinthiaca (1526).

2 comentarii:

Gabriel Deliu spunea...

De ce trebuie să ne obsedeze echivalenţa perfectă a unei traduceri? Două cuvinte diferite nu înseamnă exact acelaşi lucru nici măcar în cadrul aceleiaşi limbi.
Eu îmi pun problema doar dacă poezia tradusă e valabilă poetic. Dacă am acces la original, timp şi chef, mă pot uita peste opera originală şi peste traducerea "originală", dar chiar şi această "uitătură" este plină de subiectivism.
Gabriel Deliu, Râmnicu Vâlcea

Valeriu Gherghel spunea...


Știu, o traducere desăvîrșită este cu neputință. Dar în traducere e bine să găsim măcar o sugestie cu privire la originalul tradus. Cred că sonetul lui Rilke e un poem bun, fără a fi o capodoperă :)