marți, 2 octombrie 2018

Citiți și vă cruciți...



Vă plac poveștile / ficțiunea? Prozatorului englez Tim Parks nu-i plac. Sau, ca să fiu cît mai precis, Tim Parks spune că nu le găsește nici un rost și că, la urma urmei, putem trăi și fără povești. Parks zdruncină, astfel, o prejudecată venerabilă și împărtășită de majoritatea cititorilor banali (ca mine, ca toată lumea bună).

Citim, de obicei dacă nu întotdeauna, fiindcă găsim în story / în ficțiune nu doar o „plăcere dificilă”, ca să repet o expresie a lui Harold Bloom, dar și posibilitatea de a ne lărgi sinele, dar și ocazia de a evada dintr-un univers nesuferit și precar. Știu, lectura nu este o activitate strict necesară, poți foarte bine să nu citești nimic și să fii fericit. Cititul nu te face nici mai bun, nici mai rău. Nu te înnobilează, nu te umilește. În fond, citim pentru a citi, fără un motiv precis. Pentru cei mai mulți cititori, finalitatea actului este însuși actul. Nu există un după, deși ar trebui să fie (măcar) unul...

Să vin și la eseul lui Timp Parks. Poartă titlul „Do we need stories?” și a apărut în The New York Review of Books, în 26 martie 2012. Răspunsul autorului este, firește, negativ. Putem trăi și fără ele. Partea cea mai rea a lecturii, crede Tim Parks, este că ne oferă întotdeauna prilejul de a ne întări opiniile / credințele și, aproape niciodată, ocazia de a le interoga. Citim ca să fim confirmați. Și pentru că n-am vrut, n-am găsit de-a lungul cărții nici un motiv de îndoială. Am rămas cu aceleași păreri vetuste... Citez: „People tend to use stories of whatever kind to bolster their beliefs, not to question them”.

Chiar așa să fie? Afirmația lui Parks îmi pare dubioasă. Nici un înțelept n-a subscris la ea. Pînă și bibliofobii cei mai înverșunați au contestat-o. Epictet, care nu s-a omorît cu cititul (nici un stoic nu s-a omorît cu cititul), afirmă în Manual: „Eu te întreb ce progres ai făcut în virtute, iar tu îmi arăţi o carte a lui Chrysipp pe care te lauzi că ai înţeles-o. E ca şi cum un atlet a cărui forţă aş vrea s-o cunosc, în loc să-mi arate braţele nervoase şi umerii largi, mi-ar arăta doar mănuşile. Ei, biet sclav... La fel cum aş vrea să văd ceea ce atletul ştie să facă cu manuşile, la fel aş vrea să văd la ce ţi-a servit cartea lui Chrysipp...”.

Mă tem că Epictet nu-i cerea amicului să-i recite enunțuri de-a gata din carte. Îi cerea, în fond, să-i spună dacă numita carte l-a îndemnat să gîndească. Nimic mai mult, dar nici mai puțin de atît. A fi cititor, a citi înseamnă a-ți pune întrebări și a învăța să te îndoiești de toate opiniile / credințele primite cîndva de la binevoitori și „autorități”: părinți, învățători, profesori.

N-am răspuns încă la întrebarea prozatorului englez. Nu știu dacă am nevoie de ficțiuni, dar știu sigur că am nevoie de întrebări. Și nu le pot găsi decît acolo. Nu știu cum face Tim Parks, dar eu de asta citesc. Ca să mă crucesc...


P. S. În imaginea de mai sus: Jean Baptiste Camille Corot (1796 - 1875), Liseuse couronnée de fleurs ou La Muse de Virgile (1845).

2 comentarii:

heraasku spunea...

un aspect, cititul ca psalmodiere. cu vărsta cam știi ce e de scris, ce se scrie și ce urmează. ești suficient de versat în ceea ce se numește viață. atunci de ce citești? pentru a psalmodia. pentru a recunoaște ceea ce deja stii, asta te face puternic, un mic, ce zic mic, dumnezeu al vieții tale, omniscient. Thomas Mann era adeptul psalmodierii ca statornicie.

Valeriu Gherghel spunea...


Da, pînă tîrziu s-a citit așa, cu voce tare, în mănăstiri și nu numai : ) Cititul numai cu ochii e o invenție tîrzie. Și Flaubert după ce scria o pagină o citea cu voce tare. Din păcate, azi nu ne mai exersăm memoria, nu mai învățăm nici o poezie pe de rost și e mare păcat. Am vrea noi să psalmodiem, dar n-avem ce? :))