duminică, 21 octombrie 2018

Curtezana în trei chipuri



Nu sînt deloc sigur că poezia se poate traduce. Mă îndoiesc serios. Poți păstra ritmul, melodia, metrica, dacă binevoiești, poți echivala anumite cuvinte (Kurtisane = Curtezană, wenedig = venețian, Alchemie etc.), dar sensul versurilor se pierde aproape în totalitate. În opinia mea, soluția ar fi o traducere literală în proză. Așa aș traduce, de pildă, Commedia lui Dante. Sau Faust: Eine Tragödie de Goethe. În acest caz, păstrezi ceva mai mult din semnificația poemului, dar pierzi în întregime ceea ce odinioară constituia esența poeziei: melosul.

Pentru astăzi am ales un sonet de Rilke și cîteva traduceri. Dacă urmăriți versiunile românești, ele diferă în chip izbitor, te poți gîndi că n-au pornit de la aceeași poezie. Ceea ce înseamnă, pur și simplu, că poezia poate fi citită numai în limba în care a fost scrisă.



Rainer Maria Rilke (1875-1926):


Curtezana (trei traduceri românești)

Un soare veneţian îmi scaldă-n aur
moi pletele, încununînd alene
splendori de alchimist; port largi sprîncene
aidoma cu nişte punţi şi gene

ce-ndrumă spre cumplitul plaur
al pleoapelor în tainică mişcare;
legate de canale, duc spre mare,
se-înalţă, cad ori se preschimbă-în zare.

Dezmierd adesea în răgaz molatec
un câine – cine-l vede-l pizmuieşte –
cu mîna mea, nicicând de jar scrumită,

scump inelată,-n farmec odihneşte.
Iar prinţi de stirpă veche pier zănatec,
sfârşind răpuşi de buza-mi otrăvită.

[în româneşte de N. Argintescu-Amza]


O curtezană

Venetul soare-mi joacă blond pe rochii
şi-mi face părul, ca-ntr-o alchimie,
aurifer; sprîncenele-mi sînt mie
ca nişte punţi purtîndu-te spre-o mie

de mari primejdii, cînd priveşti în ochii
mei verzi, aşijderi tainicelor ape ale
canalelor cu marea cînd aproape şi clară,
cînd cu-nzăbrenite pleoape.

Cei ce mă văd, – iubitul căţelandru
mi-l pizmuie, căci mîna mi-o trec tandru
prin părul lui, în timp ce, cum o lavă

răcită, face-se cînd mi-o strîng unii
din cei mai nobili fii ai urbei, – junii
ce gura mea o tem ca pe-o otravă.

[traducere de Şerban Foarță]


Curtezana

Soarele venețian în păr mi-așază
aur din alchimii desăvîrșite.
Sprîncenele înalt mi-s arcuite,
asemeni punților ușoare și te

duc spre pericolul ce mut veghează,
al ochilor pe-ascuns călătorind,
peste canale, care mari cuprind
și din albastrul valurilor prind.

Cine mă vede, îmi invidiază
și cîinele, pe care cîteodată
în pauze, languros, mi se așază

mîna, de scrum neatinsă, inelată.
Toți craii plini de vise care vin,
de gura mea sfîrșesc ca de venin

[nu știu traducătorul acestei versiuni].


Și, în sfîrșit, versiunea originală:

Die Kurtisane

Venedigs Sonne wird in meinem Haar
ein Gold bereiten: aller Alchemie
erlauchten Ausgang. Meine Brauen, die
den Brücken gleichen, siehst du sie

hinführen ob der lautlosen Gefahr
der Augen, die ein heimlicher Verkehr
an die Kanäle schließt, so daß das Meer
in ihnen steigt und fällt und wechselt. Wer

mich einmal sah, beneidet meinen Hund,
weil sich auf ihm oft in zerstreuter Pause
die Hand, die nie an keiner Glut verkohlt,

die unverwundbare, geschmückt, erholt -.
Und Knaben, Hoffnungen aus altem Hause,
gehen wie an Gift an meinem Mund zugrund


P. S. În imagine: Hans Holbein the Younger (1497 -1543), Lais Corinthiaca (1526).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 20 octombrie 2018

O curtezană resemnată întîlnește un marchiz depresiv și amîndoi o pornesc spre Pirinei



Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărții, traducere de Constantin Geambașu, Iași: Polirom, 2018, top 10+, 212p., 18, 95 lei (prețul editurii).


Aproape niciodată nu aleg un roman nou, fără să citesc recenzii despre el. Așa am făcut și acum. Am primit și recomandări călduroase, Olga Tokarczuk este o prozatoare de Nobel. Am devenit brusc curios, ia să văd...

Deci, am cumpărat cartea în 3 octombrie



și abia astăzi m-am apucat de ea, tot printre picături, filosofia și gînditul mă distrug. Voi vorbi ca ovreiul, romanul îmi place și nu-mi place. Tema pelerinilor care caută Graalul are o vechime remarcabilă. Construcția romanului e tradițională, etapa și capitolul. Mult mai interesante sînt personajele. Acțiunea se petrece pe la 1680. Un grup de „inițiați” își propune să găsească o Carte (foarte importantă) ascunsă undeva în Pirinei, pe locul unei foste mănăstiri.

Pornesc la drum. Cîțiva renunță. Căutarea finală are loc în doi: un bărbat (Marchizul) și o curtezană (Veronica). Bărbatul suferă de melancolii, e obsedat de timp, de finitudinea omului, de influența planetelor asupra minții. Femeia, firește, de posibilitatea unei iubiri definitive. Fiecare cu obsesia lui. Personajele sînt, așadar, antinomice și tocmai de aceea se potrivesc. N-am terminat romanul, eroii sînt încă pe drum, au ajuns în munți, s-a făcut frig, habar n-am ce va urma, încă 90 de pagini. Ofer drept consolare un pasaj, primul pe gustul meu (pretențios). Se află în paginile 127-128:

„Toți copiii lui Saturn... trăiesc sentimentul mărginirii. Cînd se trezesc dimineața, mai întîi se miră că nu au murit noaptea. Apoi se miră că soarele a răsărit și că ziua a început. Resemnarea proprie doar obiectelor moarte îi face să revină în fiecare dimineață în lumea în care continuă să existe uși, încuietori, lanțuri, granițe, pașapoarte și limitarea oricărei măsurători a timpului Ei resimt dureros ticăitul amenințător al ceasului și fîșîitul  nisipului care curge în clepsidră. Se lasă furați de cuvinte, care ne despart perfid experiența de existență”. Excelent spus!

Revin cînd voi termina cartea. Ignor complet dacă cei doi vor găsi ceva, un obiect, o revelație, sau dacă nu cumva această călătorie este, în realitate, o căutare de sine...


P S. În imagine: Sarah McRae Morton, A Horse Named Pilgrim (2015) 2015


Citiţi în continuare!

vineri, 19 octombrie 2018

Dacă nu vă place o carte, o aruncați sau o citiți pînă la capăt?



Întrebare de principiu: dacă ai început o carte și vezi că nu-ți place, renunți la ea sau o duci pînă la capăt, în speranța că vei găsi un enunț eliberator?

O spun din capul locului: fac parte dintr-a doua categorie. M-am învățat cu greul de multișor. În definitiv, după ce l-ai citit pe Kant (nu mint, jur pe sănătatea defunctei mele bunici), nici o carte nu te mai poate speria. Oricît de plicticoasă sau de dificilă ar fi. Există o plăcere (perversă, firește) și în tipul ăsta de lecturi. Te poți chiar făli urbi et orbi: eu sînt ăla de am parcurs cea mai plicticoasă carte din univers. Priviți-mă! Admirați-mă! Ridicați-mi un soclu!

Cu toate acestea, nu avem la dispoziție o viață nesfîrșită, undeva trebuie să ne oprim, la pagina 50 sau la pagina 99, oricum, înainte de sfîrșitul de la pagina 450. Sînt prea multe cărți bune, pentru a persista într-o lectură care nu-ți oferă nici o recompensă, nici o plăcere.

Înțelepții au păreri împărțite. Plinius cel Tînăr a scris, într-o epistolă: „Nici o carte nu este întru atît de proastă încît să nu găsești în cutare loc ceva de folos” (pe lătinie: Nullum esse librum tam malum ut non ex aliqua parte prodesset).

În The Atlantic (5 noiembrie 2014), Juliet Lapidos îl îndeamnă pe cititorul grăbit în cuvintele următoare: „Dacă ai început o carte, du-o pînă la capăt. Multe cărți m-au plictisit de moarte în primele 100 de pagini, mi-au pus răbdarea la încercare, dar apoi am dat peste un pasaj miraculos, care a salvat totul. Așa am pățit de fiecare dată cînd am citit Henry James”.

Înțelepții din secta opusă pretind că este un semn de istețime să renunți la o carte antipatică. Prozatorul Iain Broome a formulat sloganul îndrăzneților: „It's always okay to stop reading a book”. Nu-ți place cartea? Arunc-o, dă-o de pomană, pune-o pe foc!

Am precizat că fac parte din categoria asceților. Am parcurs silitor tot felul de cărți. Dar lectura cea mai anevoioasă, țin minte ca azi, a fost La poalele vulcanului / Sub vulcan de Malcolm Lowry. Mi-a luat două săptămîni, copiam frazele mai semnificative, încercam să pricep. Nici acum nu știu dacă am procedat bine...


P. S. În imagine: Federico Barocci (1535 - 1612), Study of Man Reading.


Citiţi în continuare!

joi, 18 octombrie 2018

Aveți antipatii literare? Da? Totul este în regulă



Nu sînt un cititor bun (well read, zic englezii, om citit), nu m-am considerat niciodată un cititor bun, și nici nu mi-am dorit prea tare să fiu.

Un cititor bun nu are umori, patimi, mîncărimi. Nu cunoaște otrava idiosincrasiilor. El poate citi, cu egală bunăvoință, azi o tragedie de Seneca, mîine un roman de David Foster Wallace, Mătura sistemului, să zicem (nu cred că a citit cineva acest roman), și poimîine Pădurea întunecată de Nicole Krauss (recent apărută la Humanitas). Eu citesc din / de plăcere. Bine, toată lumea citește de plăcere, dar asta nu înseamnă decît că eu, unul, mă înscriu cuminte în rîndurile ei încăpătoare, un individ indiferent.

A, să nu uit. Nici sfînt nu pot fi, deși mi-am dorit asta cu mulți ani în urmă, cînd am suferit de atacuri religioase. Dragii mei, în ziua de azi, cel mai fain și mai fain e să fii sfînt, atragi pelerinii, primești pupături sfioase pe molari sau pe tibia piciorului, în găvanele ochilor, pioșii îți pupă racla încrustată cu pietre prețioase. Cît este viu și în putere, sfîntul privește în jur cu o ecumenică îngăduință, îi acceptă și pe eretici, păsărelele i se așază pe creștet, furnicile i se urcă pe picior, îl înțeapă țînțarii, dar el nu zice nimic, stă așa și zîmbește misterios.

Eu n-am primit această virtute cardinală și, dacă stau bine și mă gîndesc, n-am primit nici una mai acătării. Nu-s smerit, nu atrag vrăbiile, nu spun cuvinte de folos. E limpede că nu-s sfînt. Cînd mă plimb sau țin cursuri nu inspir absolut nimic-nimic. Deși mi-aș dori, dar asta e o ispită diavolească.

Prefer, deci. Am umoarea schimbătoare și naturelul simțitor. De mulți scriitori mă feresc dintr-o antipatie viscerală, pe care nu mi-o pot stăpîni, cum fac (fiindcă pot) sfinții și cititorii buni. Oare ei de ce pot să-și stăpînească instinctele și eu nu? Nici un răspuns, întuneric beznă... Să vin, totuși, și la exemple.

Voi face o listă cu autorii față de care simt o antipatie nepremeditată, dar profundă. Indispoziția mea e veche. Veche ca mine. Veche de decenii. Veche ca vechimea însăși. Cînd am observat că am oarece idei fixe (eu le numesc idei preferate, sună mai interesant, parcă), mi-am zis: „O bună parte din frumusețea lumii îmi va scăpa, nu poți priza frumusețea pe alese, en miettes. Trebuie să fac ceva...”. Și am făcut. N-am mai dat atenție plăcerilor și am citit după liste. Primul canon l-am redactat împreună cu amicul L. C. Ne-am socotit o săptămînă și am decis: „Nu poți fi un cititor bun (un om citit) fără...

Și aici urmează lista: Thomas Hardy, Trollope, Faulkner, Fitzgerald, Musil, Broch, Malcolm Lowry, Michel Tournier, Doris Lessing, Salinger, Susan Sontag etc. Mai în adîncul timpului n-am mers... Am început, bineînțeles, cu Faulkner, Cătunul. Rezultatul a fost nul. Nu numai că n-am priceput ce urmărește autorul, dar n-am simțit nimic, nici un frison, nici o iluminare cerebrală. Asta a fost demult. De atunci n-am mai pus mîna pe un Faulkner decît la îndemnul tăios, apodictic, al unei domnițe cu păr sîrmos (scenaristă, prozatoare, moșiereasă), care merita orice sacrificiu din partea unui bărbat onest. Am parcurs Lumină de august. Parcă spărgeam piatră cu toporul. N-a trecut mult și domnița m-a părăsit. N-am fost suficient de onest. So it goes...

Cel mai tare m-a chinuit J. D. Salinger. Nu cunosc scriitor mai antipatic. Cele Nouă povestiri („Pentru Esme - cu dragoste și abjecție” și celelalte) mi-au plăcut întru cîtva. Cînd am citit însă De veghe în lanul de secară, admirația mea s-a topit imediat. Am făcut, vai, o nouă antipatie.

După cum știm, simpatiile (amorul e o simpatie explozivă, din fericire foarte scurtă), dar și antipatiile nu au rațiuni. Nu poți explica de ce nu-ți place Carnetul auriu de Lessing. Nu-ți place pur și simplu. Poate că este o capodoperă (deși mă îndoiesc), literatura e plină de capodopere, dar acest argument nu mai are nici o putere asupra mea.

Așadar, citesc numai ce-mi place, sînt arbitrar și mă simt bine.


P. S. În imagine: Cowan Dobson (1894–1980), Old Lady Reading (1915).


Citiţi în continuare!

marți, 16 octombrie 2018

Cultul moaștelor. I-au tăiat părul şi unghiile, ba chiar şi bucăţi din urechi şi sfîrcurile sînilor



S-a discutat aprins, în jurul datei de 14 octombrie, hramul sfintei Paraschiva, despre moaște și rostul lor. Cred că ar fi util să citim un pasaj instructiv dintr-o carte a lui Johan Huizinga, pentru a observa cum a început cultul lor și la ce excese barbare s-a ajuns.

Transcriu, deci:

„În ceea ce priveşte moaştele, profunda credinţă medievală nu se teme de nici o demitizare sau profanare. Poporul din munţii Umbriei, în jurul anului 1000, voia să-l omoare pe sfîntul anahoret Romuald, ca să nu piardă osemintele lui. Călugării de la Fossanuova, unde murise Thoma d’Aquino, au marinat literalmente cadavrul nobilului învăţător, de frică să nu le scape preţioasele moaşte: l-au decapitat, l-au fiert, l-au preparat.

Cînd sfînta Elisabeta de Thuringia urma să fie pusă în mormînt, a venit o ceată de credincioşi nu numai ca să taie sau să smulgă bucăţi din giulgiul în care era înfăşurat trupul ei; i s-au tăiat părul şi unghiile, ba chiar şi bucăţi din urechi şi sfîrcurile sînilor. Cu prilejul unui ospăţ solemn, Carol al VI-lea distribuie coaste ale strămoşului său, sfîntul Ludovic…” (Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, traducere de H. R. Radian, Bucureşti: Editura Meridiane, 1993, p.264).

Giovanni Boccaccio a privit cu ironie negoțul cu moaște.

În ultima poveste din ziua a șasea a Decameronului, un călugăr hîtru, pe nume Cipolla (id est ceapă!), pretinde că a văzut și a pipăit el însuși, pe cînd a mers la Ierusalim, următoarele relicve cît se poate de abstracte:

a) degetul Sfîntului Duh, nevătămat și întreg,

b) o unghie de heruvim,

c) un petic din veșmîntul sfintei Credințe catolice,

d) cîteva raze din steaua urmată cîndva cu încredere de magii de la Răsărit,

e) falca morții sfîntului Lazăr,

f) un sfînt canin din sfînta dantură a Sfintei Cruci,

g) o fărîmă din sunetul clopotelor adăpostite în templul lui Solomon,

h) o pană din aripile arhanghelului Gabriel, căzută în timpul Bunei Vestiri...

Dincolo de tonul glumeț al enumerării de fantezie, este bine să remarcăm îndrăzneala (și inventivitatea poetică) a(le) lui Boccaccio, care scria (totuși!) la mijlocul secolului al XIV-lea.


P. S. În imagine: Danse of Death (sec. XVIII).



Citiţi în continuare!

luni, 15 octombrie 2018

Cînd viața își bate joc de tine, există o soluție: privește-o cu umor



Nicole Krauss, Istoria iubirii, traducere de Antoaneta Ralian, București: Humanitas, 2017, 312p.


Cred că e a doua sau a treia ediție a traducerii. Am citit-o abia acum, printre picături, am ajuns și eu ca românul creativ, mai mult scriu decît citesc. Firește, nu-mi pare rău că am parcurs cartea, e chiar un roman bun, o spun cu toată gravitatea unui eseist sceptic.

Nicole Krauss povestește în mare viața unui evreu, Leopold Gursky. Mai evreu decît acest evreu doar evreii lui Philip Roth pot fi. Aflăm despre el (la Gursky, mă refer) că s-a născut în Polonia, unde a iubit-o pe Alma. Că a scris un roman intitulat în chipul cel mai nefericit Istoria iubirii (aș fi dat alt titlu acestui roman) tocmai pentru Alma. Că fata a emigrat în SUA, prin 1939, și că el a rămas pe toată durata războiului în țară. A supraviețuit și a plecat și el în State. Acolo află că Alma a crezut că a murit și că s-a măritat cu un fabricant.

De aici încolo lucrurile se complică. Leo Gursky i-a dat manuscrisul romanului spre păstrare unui amic, Zvi Litvinov, emigrant în Argentina. Ca și Alma, Zvi Litvinov crede că Leo a murit. Ca urmare, traduce Istoria iubirii în spaniolă (originalul era în idiș) și publică volumul sub numele lui. Cartea nu are succes. Peste ani, un turist foarte tînăr, David Singer, va cumpăra un exemplar și va face o pasiune pentru roman. Își va boteza fata cu numele Alma, după numele eroinei din Istoria iubirii. Toate aceste potriviri i-au intrigat pe criticii americani și englezi, care au scris mai degrabă cronici reticente. Nicole Krauss a complicat prea mult firul epic, sînt prea multe coincidențe, prea mult hazard. E singura ei greșeală, una de construcție narativă.

Romanul e salvat însă de protagonist. Leopold Gursky, scriitorul, rămîne un personaj absolut memorabil. Cinic, ironic, înțelept, împăcat. Nu-și face iluzii. Lucrează lipsit de orice chef la un nou roman. Are un singur prieten, la fel de bătrîn ca și el, Bruno, un coleg din copilărie. Relația lor este de un haz total. Se insultă unul pe celălalt, se ceartă adeseori, stau bosumflați în casă, nu-și vorbesc cu zilele și, în cele din urmă, inevitabil, se împacă.

Leo face de toate. Odată e chemat la miezul nopții să repare o yală, fusese lăcătuș, primește 100 de dolari, o fericire, se poate întoarce acasă cu taxiul. Altă dată, merge într-o școală de pictură, la o ședință, și pozează ca model pînă înțepenește. Primește 15 dolari. Îi cumpără bomboane lui Bruno.

Nicole Krauss are invenție epică (poate prea multă aici), știe să lege și să dezlege nodurile. Recunosc ceva din stilul sarcastic al lui Philip Roth, menționat, de altfel, în carte. Dar numele cel mai des invocat este Bruno Schulz.

Într-un cuvînt, Istoria iubirii e un roman bun. Ar fi trebuit să fie povestea unei nefericiri (și chiar este), dar Leo Gursky îl salvează prin umor și resemnare.


P. S. În imagine: Ivan Nikolaevich Kramskoy (1837 - 1887), Insulted Jewish Boy (1874).


Citiţi în continuare!

duminică, 14 octombrie 2018

Maimuța Adam și femeia arhetipală



Din biografia lui Gottfried Benn (1886-1956), fiu și nepot de pastor, medic legist, aș aminti doar iubirea care l-a legat, în toamna anului 1912, de senzaționala Else Lasker Schüler. Mai vîrstnică decît el cu 17 ani, Else (1869 - 1945) trecuse deja prin două căsătorii. Avea un copil și trăia într-o sărăcie cruntă. Mînca de obicei doar mere și nuci, locuia în pensiuni sordide (sau sub poduri). Se îmbrăca țipător, în rochii orientale, purta bijuterii false. Benn a fost fermecat de această femeie.

Cei doi s-au iubit năprasnic. El era „maimuţa Adam”, un „leopard mușcător”. Ea se credea „femeia arhetipală”. Se certau vehement, făceau pace o vreme, cît să-și tragă sufletele, apoi se certau și mai sălbatic. Cînd s-au despărțit, Else Lasker Schüler a scris: „Măreţul rege Giselheer / Împunge cu lancea / Drept în inima mea“.

Poetul a cunoscut gloria destul de tîrziu. A exclamat cu amară ironie: „Să ajungi tîrziu, tîrziu la tine însuţi, tîrziu la glorie, la festivaluri...”. Din primul său volum, Morga și alte poezii, aleg acest poem:


          Circuit 

Singuratica măsea a unei prostituate,
care a murit necunoscută,
avea o plombă de aur.

Celelalte au ieşit ca-n urma unei paşnice
învoieli.

Pe asta a smuls-o paznicul cadavrelor,
o lăsă amanet şi apoi plecă la dans.

Căci, spunea el,
numai pămîntul trebuie să devină pămînt.


[din volumul Poeme, 1973, traducere de Ștefan Augustin Doinaș & Virgil Nemoianu]

Ofer, bineînțeles, și originalul.


     Kreislauf

Der einsame Backzahn einer Dirne,
die unbekannt verstorben war,
trug eine Goldplombe.

Die übrigen waren wie auf stille Verabredung
ausgegangen.

Den schlug der Leichendiener sich heraus,
versetzte ihn und ging für tanzen.

Denn, sagte er,
nur Erde solle zu Erde werden.

[Morgue und andere Gedichte, 1912]



P. S. În imagine: Flore Betty (numele adevărat Flore Troutot, artist francez cu studii în Academia de Arte Frumoase din Orléans, locuiește în Douarnenez): Nu 18.


Citiţi în continuare!

vineri, 12 octombrie 2018

Amăgirea de sine



Nimic nu-i mai lesne și mai dureros decît să te amăgești pe tine însuți. Am întîlnit poeți mediocri, care ar fi putut scrie eseuri minunate, dar nu le-au scris. Am întîlnit eseiști care ar fi putut scrie proză cu mai mult succes. Am întîlnit filosofi minori care ar fi putut compune poezii excelente. Ce au în comun acești inși? Simplu, o percepție total greșită cu privire la sine. Îmi voi ilustra constatarea printr-un exemplu strălucit.

Am mai scris asta. Cel mai ciudat scriitor din istorie mi s-a părut dintotdeauna Elias Canetti (1905-1994). L-am citit de îndată ce a luat Premiul Nobel. I-am tradus, pentru o revistă studențească (probabil Dialog), cîteva pagini din volumul Vocile din Marrakech. Am continuat cu cinci portrete din cele cincizeci propuse în Das Oherenzeuge: Fünfzig Charaktere (nu știu dacă acest volum s-a tradus și la noi). Cartea din urmă este o rescriere în cheie suprarealistă a caracterelor lui Theophrast. Am consemnat pe blog măcar două portrete.

De ce mi s-a părut ciudat Elias Canetti? Simplu. Pentru modul absolut fantasmagoric în care s-a văzut pe sine. Nu pun la socoteală faptul că se considera cel mai amplu și mai scăpărător intelect al vremii sale. Grandomania nu este tocmai păcatul cel mai rar (și mai grav) printre scriitori. Fiecare dintre noi are, măcar de sărbători, o excelentă părere despre înzestrarea personală. A te considera mai mare și mai important decît ești în realitate reprezintă doar o eroare de grad. Pe scara care urcă de la zero spre infinitul ontologic și axiologic, culminînd în Genialitate, cine știe pe ce treaptă anume se situează? Nimeni, cred.

Flaubert a avut dreptate: în pofida părerilor exaltate / pozitive / excelente / pioase / amabile  exprimate de către ceilalți (guvernante, amici, critici literari, duhovnici, secretare, adimiratori), murim perfect ignoranți cu privire la talentul propriu. Dacă ne considerăm cu franchețe și dacă nu sîntem de tot imbecili, nimic nu ne poate asigura în acestă viață că valorăm vreo lăscaie. Nu ne poate garanta nimeni reușita (iar bunul Dumnezeu nu se bagă). În cazul lui Canetti, amănuntul care frapează este de altă natură decît banala supraestimare a forțelor creative.

După ce publică în 1935, Die Blendung, Orbirea, un roman uriaș (în toate sensurile), Elias Canetti începe subit să creadă că vocația lui este cu totul alta decît aceea de prozator. Ca atare, renunță aproape complet la proza de ficțiune, scrie teatru fără mare efect, publicul îl va prefera pe Beckett. În același timp, nutrește convingerea bizară că este, în fond, un gînditor viguros din stirpea lui Aristotel (cf. Politica) și începe să adune silitor un material foarte compozit pentru o carte de filosofie, Masse und Macht, Masele și puterea, pe care o va publica în 1960.

Este opera vieții mele, va mărturisi candid uneia dintre amantele sale, pictorița Marie-Louise von Motesiczky, într-o epistolă. Am descifrat „mecanismele puterii, am adus tuturor lumina, nimeni n-a mai reușit asta, sînt un zeu…”. Și încă: „Nu există astăzi o minte mai cuprinzătoare decît a mea. Sînt cel mai inteligent dintre contemporani. Nici un filosof n-a gîndit mai profund. Trebuie să fii mîndră că mă iubești”. N-am nici o îndoială că Marie-Louise a fost foarte mîndră, dar asta nu i-a folosit prozatorului l-a nimic..

Hélas! Masele și puterea reprezintă, franc spus, cartea unui diletant, a unui amator entuziast, o curiozitate. Nici un filosof politic, nici un psiholog al mulțimilor nu l-a luat vreodată în serios. Nici unul n-a catadicsit să-l citeze. Intelectul său grandios l-a înșelat…

N-a mai scris, din păcate, nici un roman. Nu și-a propus o astfel de frivolitate. Și-a ignorat triumfător vocația. A compus piese de teatru, eseuri, memorialistică (Limba salvată, Facla în ureche, Jocul privirilor etc.), însemnări de călătorie, de toate. Cartea lui cea mai bună rămîne, bineînțeles, Orbirea. A scris-o la numai 26 de ani, s-a tipărit în 1935. O recitesc, după mulți ani, în ediția recentă de la Polirom, tipărită în 2015 (cuprinde vechea traducere a lui Mihai Isbășescu).

Elias Canetti mi se pare cea mai ilustră victimă a unei estimări de sine greșite. Firește toți ne înșelăm în minus sau în plus (mai ales în plus). Dar niciodată într-un chip atît de grotesc. În acest caz, eroarea nu mai este una de grad, ci una de esență. Prin puterea închipuirii și vanității, Elias Canetti a sărit în altă specie. Numai că nu era specia bună...


P. S. În imagine: Michelangelo Merisi (Michele Angelo Merigi or Amerighi) da Caravaggio (1571 - 1610), Narcissus (1597 -1599).


Citiţi în continuare!

joi, 11 octombrie 2018

11 amintiri cu cărți din copilărie


Mi se pare destul de ciudat, toate aceste amintiri aparțin de fapt unui copil în care mă regăsesc cu  dificultate. E greu să le fixez în timp. Nu există o poveste coerentă care să le adune la un loc, am, așadar, un sine episodic, o identitate în mișcare, un eu intermitent. Mi-este limpede că „nu poți păși de două ori în același rîu. Și nici măcar o dată”.


I. „Du-te nu știu unde și adu nu știu ce!”.

II. Oare de ce Otilia se poartă atît de crud cu inteligentul Felix, de ce i-l preferă pe decrepitul Pascalopol? Oare toate femeile sînt atrase mai mult de bani decît de finețe și cultură?

III. „Luna atîrna ca un gulden de aur” dintr-o poezie a lui Mihai Ursachi.

IV. „Schiller se pronunță așa cum se scrie”, îmi precizează doct tata.

V. Viteazul Bonemissza Gergely, neobosit, pe zidurile cetății din Eger.

VI. Cînd Danusia moare, oamenii culeg flori sălbatice de pe cîmp și-i împletesc o cunună (Sienkiewicz, Purtătorii de cruce).

VII. Fugeam de la ore ca să citesc în pădurea de la Cetățuia Balada momelii cu picioare lungi de Dylan Thomas. Țin minte și azi:

„Adio de-acum
Bărbatului de pe puntea cu picioare de mare
Pe mulinetă firul auriu cînta
Momelii care a ieșit din sac semeață

Căci noi îl văzurăm aruncînd apelor repezi
O fată vie cu cîrligele prin buze petrecute;
Peștii toți erau spuziți cu sînge
Vestesc corăbiile ce se-ndepărtează...

...

Adio, rămas bun pescarului pierdut pe uscat,
Bătură pentru el lună și soare
El stă în ușa casei sale singur
Își ține-n palmă inima cu lungi picioare”.

VIII. Mirosul de gudron topit de pe acoperișul blocului din strada Primăverii nr.13, citeam Mănăstirea din Parma și priveam intrigat senzaționalele forme celulitice ale doamnei D., care făcea plajă alături.

IX. Îmi doream ca Rodion Raskolnikov să nu-și mărturisească crima, să nu fie un laș; mama făcea cozonaci de Crăciun.

X. „Pe malul unui rîu făceau penitență trei frați pustnici care se numeau: Întîiul, Al doilea și Al Treilea. Prin puterea penitenței lor, cînd făceau baie, hainele lor spălate și încă ude stăteau în aer, fără a fi atîrnate, de frică să nu atingă pămîntul” (Panciatantra, 270).

XI. „Atît a știut. Că se prăvălise în beznă. Și în clipa cînd a știut, a încetat să mai știe...” (Jack London, Martin Eden).


Citiţi în continuare!

marți, 9 octombrie 2018

Cititorul de rea-credință



La întrebarea „De ce citim?” s-au dat atît de multe răspunsuri încît e greu de ales dintre ele răspunsul cel mai sugestiv. Mai aproape de adevăr nu este, totuși, nici unul, fiindcă în acest domeniu nu există adevăr, ci numai aproximație și, de cele mai multe ori, politețuri, complimente, amabilități. Citim, astfel, fiindcă am dori să ne lărgim sinele, să devenim ceea ce sîntem cu adevărat (minți subțiri, firește), să descoperim noi posibilități, să stăpînim universul, să înțelegem natura lui Dumnezeu. Doar prin citit viața prinde sens. Toate aceste răspunsuri nu-și propun decît un singur lucru: să-l flateze pe cititor. Cititul e un sacrament.

Foarte puțini înțelepți au îndrăznit să spună că n-au descoperit o finalitate precisă a lecturii. Că nu citim din pricina vocației pentru frumos sau pentru a atinge un scop foarte nobil (mă întreb care ar fi acela). Citim pur și simplu fiindcă... Fiindcă ne-am făcut acest obicei (costisitor și antipatic), fiindcă nu găsim o preocupare mai interesantă, fiindcă nu ne putem închipui altfel decît în fața unei cărți, fiindcă ne este lene să milităm pentru ceva ori să participăm la un marș pentru pace, fiindcă... Lectura e un act gratuit.

În fine, există și înțelepți care pun cititul cărților pe seama unui motiv de-a dreptul impur. Și, mai precis, pe seama relei-credințe. A citi din rea-credință, iată un temei curios, greu / imposibil de acceptat. De altfel, și bovarismul este o formă a relei-credințe. Să vedem ce a scris în Pourquoi lire? Charles Dantzig. Parafrazez: „A citi lipsit de chef, prost dispus, vindicativ, fără bunăvoință. A nu citi cu adevărat, ci a căuta în paginile autorilor doar ceea ce ne întărește / ne confirmă prejudecățile” (p.47). Este și asta o modalitate de a citi. Un răspuns similar a propus Tim Parks, în eseul „Do we need stories?” (The New York Review of Books, în 26 martie 2012), l-am menționat nu de mult: „Oamenii tind să citească povestiri de orice fel doar pentru a-și confirma părerile / credințele (Beliefs), și nu pentru a le pune la îndoială”.

Nu știu dacă cei doi au dreptate, nu există dreptate în psihologie, nu există sublim în motivația unei acțiuni. A citi pentru a-ți confirma o opinie dragă, a citi pentru a fi adeverit de altul (neîndoios, o autoritate) e mai frecvent decît a citi pentru a-ți interoga prejudecățile. Omul de rea-credință refuză o astfel de lectură. El (re)citește întotdeauna pe alese, numai ce-i place, și devine foarte reticent cînd simte că autorul îi va zdruncina convingerile. Nu folosește lectura pentru a reflecta, ci pentru a-și păstra suma de „adevăruri” primite din vechime.

Ține la identitatea lui, lectura nu-l poate modifica întru nimic... Rămîne mereu același, de la începutul pînă la capătul cărții, din copilărie pînă la moarte, neclintit ca pleoapele lui Buddha ...


Citiţi în continuare!

luni, 8 octombrie 2018

La ce pagină se cuvine să ne oprim dacă nu ne place o carte? Răspuns științific



Firește, nimeni nu ne obligă să terminăm o carte dacă nu ne place. O putem vinde la anticar, o putem arunca la gunoi, deși nu-i frumos să duci cărțile la gunoi, te pot vedea bibliomanii, intri în polemici interminabile și inutile, și-ți rămîne mult mai puțin timp de citit. Am stabilit, așadar, o evidență, deși evidența n-are nevoie de nici un fel de dovezi: ne putem opri din citit oricînd și oriunde, nu există cărți obligatorii, nici cele din canonul lui Bloom, nici lista de lecturi pentru vară, nici lista fără de care nu poți muri liniștit & erudit...

Totuși, „oricînd / oriunde” sînt termeni cam vagi. În consecință, specialiștii au propus reguli de oprire. În mariaj, regula de aur spune că, după 3 ani, putem deja alege să fim liberi: părăsim frumușel consoarta (printr-un divorț amiabil) și sărim la amantă (sau în barca ei de salvare). După încă 3 ani, procedăm la fel. Și tot așa, o dată la 3 ani modificăm soarta. La țărmul vieții găsim mereu  ambarcațiuni salvatoare...

Dar să vin și la subiect...

Nancy Pearl (n. 12 ianuarie 1945), autoare care a scris multe cărți prețuite de bibliofili, a formulat „regula celor 50 de pagini”. Ea mărturisește că a crescut într-o familie al cărei dicton era: „Termină tot ce ai început...”. Prin urmare, mînca tot din farfurie (chiar dacă i se apleca de la colțunași și clătite cu susan), murmura seara „Pater noster” pînă la capăt de cel puțin 10 ori (chiar dacă murea de somn și avea despre Tatăl ceresc o idee complet nesatisfăcătoare) și, firește, citea pios cărțile de la un capăt la altul (chiar dacă erau prost scrise și prost gîndite). Într-un cuvînt, nu lua nimic în deșert...

Totul a decurs în acest chip pînă cînd a devenit bibliotecar. Ispitele au crescut, a trebuit să ordoneze mii și mii de volume: a înțeles dintr-o dată că viața este prea scurtă pentru a citi tot ce și-ar dori, so many books, so little time. A renunțat la dictonul patern pentru o regulă proprie: „Dă-i cărții o șansă pînă la pagina 50. Dacă n-ai simțit nici un interes, nici o frîngere interioară, nici o plăcere (cît de mică), dacă n-ai izbucnit în plîns, este momentul să te oprești și să cauți alt titlu...”.

Cînd a împlinit 51 de ani, Nancy Pearl și-a amendat ușor regula. I-a adus următoarea completare. Sună cam așa: „Dacă ai 51 de ani sau mai mult, va trebui să scazi cifra vîrstei tale din 100. Numărul rezultat (care devine tot mai mic pe măsură ce îmbătrînești) îți arată exact cîte pagini trebuie să străbați, înainte de a renunța fără căință la o carte. Un proverb pretinde că vîrsta aduce unele avantaje. Iar avantajul suprem este, neîndoielnic, faptul că, atunci cînd ai împlinit 100 de ani, capeți dreptul de a judeca o carte după copertă”.

La 101 ani, te poți apuca de patinaj...


P. S. În imagine: François Bonvin (1817-1887), Woman With Red Shawl Reading.


Citiţi în continuare!

duminică, 7 octombrie 2018

Al șaptelea trandafir




În liceu, dar și în facultate, am citit poezie cu pietatea junelui convins nu numai de stringența propriului talent (apodictic și impus de destin), ci și de presimțirea că poezia a fost, cîndva, sursa iubirii și modelul ei. Nu m-am înșelat. Cînd e reală, iubirea devine elegie și sonet. Am mai spus asta. Iubirea-pasiune s-a născut mai întîi în poezia trubadurilor (fin' amors), și abia apoi a trecut în realitate. Concluzia este că iubirea se învață.

Cu vremea, am trecut la altele (filosofie, eseu) și am citit poezie din ce în ce mai puțin. Nu am procedat tocmai înțelept. Am pierdut o mare parte din frumusețea lumii. Îmi voi plăti păcatul prin această rubrică...

Așadar, transcriu aici minunatul poem al lui Yvan Goll (1891 - 1950), intitulat

Al șaptelea trandafir

Primul trandafir e granit
Al doilea trandafir e vin roșu
Al treilea trandafir e pană de ciocîrlie
Al patrulea trandafir e rugină
Al cincilea trandafir e nostalgie
Al șaselea trandafir e zinc

Dar al șaptelea
Preasuavul
Credinciosul
Nocturnul
Geamănul
Abia după moarte
Va crește din sicriul tău

[traducere Petre Stoica]


Și în original:

Die siebente Rose 

Die erste Rose ist aus Granit
Die zweite Rose ist aus Rotwein
Die dritte Rose ist aus Lerchenfedern
Die vierten Rose ist aus Rost
Die fünfte Rose ist aus Sehnsucht
Die sechste Rosen ist aus Zinn
Aber die siebente
Die gläubige
Die nächtliche
Die schwesterliche
Wird erst nach deinem Tod
Aus deinem Sarge wachsen


P. S. În imagine: Zach Timberlake (n. 1984), The Bleeding Roses.


Citiţi în continuare!

joi, 4 octombrie 2018

Pur și simplu despre bârfă



N-aș vrea să fiu în această notă prea personal (știu că nu voi reuși), fiindcă nu am fost și nu sînt un exemplu de înțelept. Nota de față ar risca să devină o predică (astăzi cînd toată lumea ține predici). N-am intenția asta.

Dar există o slăbiciune, recunosc, o slăbiciune care nu-mi place și de care nu sînt vrednic, întrucît nu o practic, deși am practicat-o. În popor (și aiurea), i se zice „bîrfă”, filosofic poartă un nume prestigios, id est: „constatarea obiectivă a defectelor unui caracter”. Cei mai mulți oameni nu bîrfesc, nu judecă pe nimeni, Doamne ferește, ei „consideră cu tristețe rătăcirile celorlalți”. Sînt ferm convins că a-ți da cu presupusul despre talentele și slăbiciunile celorlalți reprezintă o pierdere de vreme și o prostie imensă. Avem atîtea lucruri mai bune de făcut pe lumea asta, încît mi se pare inutil să insist. Mai mult: a ține seama de ceea ce spun alții despre tine (a fi afectat, a te lamenta că ai fost nedreptățit, a replica) este o prostie și mai mare. Ceea ce declară pe la spate (sau pe de lături) alții despre tine îi privește direct și personal numai pe ei, este problema lor exclusivă, doar ei o pot dezlega, dacă au vreme și dispoziție (și au!).

Viața e mult prea scurtă, abia dacă avem răgazul să privim o roză, să-i sorbim aromele, că vremea a și trecut... È finita la commedia! Nu-i păcat? Atenția distributivă (spre mulțimi și adunări, către vulgul profan) nu folosește la nimic. Nu-mi plac deloc pamfletarii, polemiștii, lupii moraliști, „marii mîncători de clar de lună”, ei trăiesc cu iluzia că oamenii pot deveni mai buni decît sînt (ei, lupii, fiind oricum desăvîrșiți), cu condiția să-i critici apăsat. Greșit! Nimeni n-a învățat niciodată nimic din predicile vigilenților.

O victimă a clevetirilor a fost, în vremea lui, însuși Petrarca. În toate sensurile, dar mai ales în sensul cel mai rău. A răspuns bîrfitorilor săi în epistola (o numește carte) cu titlul: Despre ignoranță: a sa și a multora... Mi-a mai rămas un lucru simplu, să-l „judec” aici și acum pe înțeleptul Petrarca (1304 - 1374) tocmai pentru ininteligență. Nici intenția mea nu e tocmai pură, ca să fiu drept.

Nu este deloc inteligent să te superi din cauza unor vorbe aruncate în vînt de niște „prieteni” nepăsători, ba, mai mult, să te apuci să compui o lungă invectivă (așa se numește, încă din Antichitate, genul ilustrat de Petrarca), în care să ataci și să te aperi și, mai ales, să plîngi (pe umărul altuia!) că ai fost nedreptățit și injuriat. Pricina nu merită efortul. Îți pierzi vremea cu fleacuri.

Ce se întîmplase, de fapt? Nu mare lucru. Prin 1365, Petrarca ajunsese pentru o vreme la Veneția și stătuse de vorbă - în contradictoriu, înțeleg - cu niște discipoli ai lui Aristotel. Petrarca vedea în fericire o stare la care ajungi numai și numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin grația lui așadar, în timp ce „prietenii” (patru la număr) mizau pe o fericire contemplativă, theoretică, de ordin intelectual, fără medierea lui Dumnezeu. Fericirea lui Petrarca se situa în viitor, a prietenilor, în prezent. Aș remarca imediat: este vorba de două specii de fericire lipsită de orice senzualitate, două imposibilități.

Poziția mai îndrăzneață era, în opinia mea, aceea a musafirilor lui Petrarca (el însuși musafir la Veneția). În definitiv, decît o fericire amînată (deși eternă), mai bine o fericire intermitentă, în prezentul existenței. Decît o fericire pe care o primești (prin har), mai bine una pentru care te lupți de unul singur. Decît un cadou pentru fapte bune și virtute, mai bine o cucerire „egoistă”...

Pesemne că disputa din casa lui Petrarca s-a „radicalizat”, nu știu dacă au țipat unii la alții, dacă au sărit la bătaie ori au scos pumnalul, oricum, după plecarea poetului „laureat” într-o altă cetate, amicii au pretins că Petrarca nu se pricepe la fericire (în sensul ei metafizic), ceea ce era adevărat, și că nu are cultura necesară pentru a susține o dezbatere de idei, că este, în concluzie, un ignorant, ceea ce era cu totul fals. Un binevoitor (îi cunoaștem foarte bine!) i-a transmis lui Petrarca opinia adversarilor.

Petrarca a luat foc și s-a pus pe scris. A rezultat, astfel, o lucrare cu titlul De sui ipsius et multorum ignorantia. Există și o versiune românească, realizată de către Ioana Costa (Despre ignoranță: a sa și a multora, Iași: Polirom, 2016). Poetul ultragiat a lucrat la carte vreo trei ani (1367 -1370) și a trimis-o prietenului său, Donato Albanzani, în 25 iunie 1370. Pe lîngă faptul că apărase o poziție conformistă (orice creștin pretinde și crede că fericirea vine de la Dumnezeu, că depinde de harul lui), Petrarca a mai avut păcatul că s-a apucat de scris în apărarea științei sale, deși nici un om serios din cuprinsul Italiei nu i-o punea la îndoială. Rău a făcut...

Epictet rezolvase problema de mult. Părerile celorlalți despre tine nu te fac nici mai bun, nici mai rău, nici mai știutor, nici mai ignorant, nici mai scund, nici mai înalt cu un cot... Și, în definitiv, nici nu prea contează vorbăria altora, decît dacă ești ușor iritabil și ții seama de calomnii. Petrarca a fost, cu siguranță, un ins foarte naiv (și cam înfumurat). Ar fi fost mai cuminte să nu spună nimic...


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch, Ship of Fools (1490 - 1500).


Citiţi în continuare!

marți, 2 octombrie 2018

Citiți și vă cruciți...



Vă plac poveștile / ficțiunea? Prozatorului englez Tim Parks nu-i plac. Sau, ca să fiu cît mai precis, Tim Parks spune că nu le găsește nici un rost și că, la urma urmei, putem trăi și fără povești. Parks zdruncină, astfel, o prejudecată venerabilă și împărtășită de majoritatea cititorilor banali (ca mine, ca toată lumea bună).

Citim, de obicei dacă nu întotdeauna, fiindcă găsim în story / în ficțiune nu doar o „plăcere dificilă”, ca să repet o expresie a lui Harold Bloom, dar și posibilitatea de a ne lărgi sinele, dar și ocazia de a evada dintr-un univers nesuferit și precar. Știu, lectura nu este o activitate strict necesară, poți foarte bine să nu citești nimic și să fii fericit. Cititul nu te face nici mai bun, nici mai rău. Nu te înnobilează, nu te umilește. În fond, citim pentru a citi, fără un motiv precis. Pentru cei mai mulți cititori, finalitatea actului este însuși actul. Nu există un după, deși ar trebui să fie (măcar) unul...

Să vin și la eseul lui Timp Parks. Poartă titlul „Do we need stories?” și a apărut în The New York Review of Books, în 26 martie 2012. Răspunsul autorului este, firește, negativ. Putem trăi și fără ele. Partea cea mai rea a lecturii, crede Tim Parks, este că ne oferă întotdeauna prilejul de a ne întări opiniile / credințele și, aproape niciodată, ocazia de a le interoga. Citim ca să fim confirmați. Și pentru că n-am vrut, n-am găsit de-a lungul cărții nici un motiv de îndoială. Am rămas cu aceleași păreri vetuste... Citez: „People tend to use stories of whatever kind to bolster their beliefs, not to question them”.

Chiar așa să fie? Afirmația lui Parks îmi pare dubioasă. Nici un înțelept n-a subscris la ea. Pînă și bibliofobii cei mai înverșunați au contestat-o. Epictet, care nu s-a omorît cu cititul (nici un stoic nu s-a omorît cu cititul), afirmă în Manual: „Eu te întreb ce progres ai făcut în virtute, iar tu îmi arăţi o carte a lui Chrysipp pe care te lauzi că ai înţeles-o. E ca şi cum un atlet a cărui forţă aş vrea s-o cunosc, în loc să-mi arate braţele nervoase şi umerii largi, mi-ar arăta doar mănuşile. Ei, biet sclav... La fel cum aş vrea să văd ceea ce atletul ştie să facă cu manuşile, la fel aş vrea să văd la ce ţi-a servit cartea lui Chrysipp...”.

Mă tem că Epictet nu-i cerea amicului să-i recite enunțuri de-a gata din carte. Îi cerea, în fond, să-i spună dacă numita carte l-a îndemnat să gîndească. Nimic mai mult, dar nici mai puțin de atît. A fi cititor, a citi înseamnă a-ți pune întrebări și a învăța să te îndoiești de toate opiniile / credințele primite cîndva de la binevoitori și „autorități”: părinți, învățători, profesori.

N-am răspuns încă la întrebarea prozatorului englez. Nu știu dacă am nevoie de ficțiuni, dar știu sigur că am nevoie de întrebări. Și nu le pot găsi decît acolo. Nu știu cum face Tim Parks, dar eu de asta citesc. Ca să mă crucesc...


P. S. În imaginea de mai sus: Jean Baptiste Camille Corot (1796 - 1875), Liseuse couronnée de fleurs ou La Muse de Virgile (1845).


Citiţi în continuare!