duminică, 9 septembrie 2018

Sînteți de acord cu decizia lui Max Brod?



Citesc o recenzie despre „ultimul proces al lui Kafka” și mă pune serios pe gînduri.

Deci, Franz Kafla scrie explicit în testament: „Îi solicit legatarului meu să ardă neîntîrziat toate hîrtiile ce vor rămîne după moartea mea”. Executorul a fost, cum știm, Max Brod. Nu i-a respectat solicitarea. I-a tipărit manuscrisele, le-a pus un titlu (Procesul și Castelul nu sînt titluri originale), a inaugurat exegeza și a sugerat o cale de a-l citi pe Kafka, cea alegorică. A procedat oare bine? Răspunsul nu mi se pare evident.

Exegeții l-au absolvit de orice vină. Max Brod - spun ei - a procedat întemeiat. Franz Kafka n-a perceput valoarea propriilor scrieri, s-a îndoit de ea și a murit, probabil, cu sentimentul eșecului. Brod i-a intuit mai bine originalitatea. N-a procedat tocmai cușer (din punct de vedere juridic), dar a dăruit secolului XX o operă de o noutate radicală.

În Kafka's Last Trial: The Case of a Literary Legacy (W.W. Norton, 2018), Benjamin Balint observă: „În măsura în care notorietatea lui Kafka s-a bazează pe scrieri pe care nu le-a terminat și nici nu le-a aprobat, Kafka, așa cum îl știm noi, este o creație a lui Brod”. Nu în întregime, întrucît textele au fost scrise de Kafka. În mod esențial, întrucît Kafka le-a repudiat.

Pentru mine, problema e mai vastă decît aceea a scrierilor păstrate în pofida voinței autorului. Problema ține de modul în care îndeplinim ultima voință a unui om. Avem dreptul moral s-o ignorăm? Tare mă tem că nu. Nu mi-am propus să șochez pe nimeni, dar convingerea mea este că Brod nu a procedat exact așa cum se cuvine. Există, totuși, o scuză: Kafka putea, la începutul lui 1924, să-și distrugă singur manuscrisele. Dacă nu era convins de valoarea lor, de ce n-a făcut-o el însuși? Eu așa aș fi procedat.

Pe de altă parte, dacă un om în pragul morții cere ceva rezonabil, nu există motiv de a nu-i asculta voia. Ce se va face cu mine după, eu hotărăsc cu capul meu cvasi-lucid, chiar dacă las aplicarea deciziei în seama unui prieten sau a unui notar obtuz. Dacă n-ar proceda cum i-am cerut - și m-aș putea întoarce pentru o clipă înapoi - l-aș blestema. Nu cred că un om (chiar Franz Kafka) își redactează testamentul cu gîndul că, poate, un succesor infidel nu-l va respecta. În chip deliberat, Kafka și-a greșit destinatarul, fiindcă știa foarte bine că Brod (primul lui cititor, de multe ori) nu-l va asculta, că Max Brod este marele lui admirator, că Brod îl consideră „un geniu și un sfînt”. Ar mai fi multe de spus, mă opresc aici.

Aveți mare grijă în mîinile cui vă lăsați posteritatea...

Să nu uit, Vergiliu a cerut moștenitorilor săi ca Eneida să fie dată focului. Nici de data asta, familiarii poetului nu i-au respectat vrerea...


P. S. În imagine: Irvine Peacock (n. 1948), Castle of Illusion.

4 comentarii:

Ilie Gyurcsik spunea...

Problema mi se pare a fi mai complicată și ține, în ultimă instanță, după cum cred, de definițiile celor trei termeni : persoană, personalitate, personaj. Muritoare e doar persoana, nu personalitatea și personajele, cu „existență” preponderent socială și... atemporală.

Unknown spunea...

Dacă există o culpă, Brod şi-a asumat-o. Nu văd ce ne-ar îndreptăţi pe noi să îl judecăm. Din ce postură? Nu avem calitate procesuală. Doar legea locală îl putea pedepsi. Sau Kafka însuşi!

Gabriel Deliu, Râmnicu Vâlcea


Valeriu Gherghel spunea...

Să nu uit, Brod este la originea unei dispute internaționale. După moartea lui Kafka (deși nu fusese desemnat drept executor literar), el a achiziționat toate manuscrisele prozatorului și, cînd s-a mutat în Israel, le-a luat cu sine. Moștenitorii direcți ai lui Franz Kafka nu s-au ocupat de manuscrise, deși acestea ar fi trebuit să le revină automat (prin lege). În Kafka's Last Trial: The Case of a Literary Legacy (W.W. Norton, 2018), Benjamin Balint tocmai asta subliniază. Sînt foarte multe de discutat.

Departe de mine ispita de a-l judeca pe Brod....

Eu m-am întrebat ce s-ar întîmpla dacă ultima mea voință (nu știu acum care va fi aceea) va fi nesocotită. O să mă întorc sub formă de stafie? O să-i bîntui pe executori? Glumesc, firește...

Moraru Ioana spunea...

Un lucru e clar. Nu vrem ca mostenitorii obtuzi (de regula, femei) sa ne priveze de unele texte ale scriitorului (chiar si scrisori intime) , asa cum s-a intamplat in cazul lui Dostoievski. Odata ce moare si devine "monument", Dostoievski si altii ca el ne intereseaza ca arhetip, ca ceva exemplar. Deci sotia lui nu ar fi trebuit sa se rusineze de unele amanunte din scrisori sau sa ascunda fapte care o puneau (pe ea!) intr-o lumina proasta...