vineri, 28 septembrie 2018

Junghetori, cioflingari și boccii



Ultimul atelier de ceaprăzărie din urbe, situat în Cuza Vodă (nu departe de domițilul lui Emil Brumaru), este pe cale să dea faliment, dacă nu a și dat între timp. Nu s-a precizat nicăieri, pentru că nu era probabil cazul, ce articole se produc în manufactură. Pe vremuri, scopul ei n-ar fi fost, cîtuși de puțin, o enigmă. Spre edificarea cititorilor mai tineri, voi spune în treacăt că ilustrul ceapraz este un soi de firet sau șnur (nu neapărat aurit) cu care se decorau, odinioară, uniformele ofițerești.

Fabricantul manual de șnururi se numește negreșit ceaprazar, asa cum producătorul de iaurt se chema, cu un termen frumos, iaurgiu, iar făcătorul de covrigi, covrigar. Insul care sacrifica un miel odinioară se numea, pariez că nu știți, junghetor.

Toți acești termeni cu parfum arhaic au rămas în rafturile dicționarelor. Dispărînd referentul, cu un termen din semiotică, este firesc să dispară, cel puțin din vorbirea curentă, și cuvîntul care îl desemnează. Este un proces inevitabil, ca progresul cariilor într-o măsea sau ca acoperirea obiectelor de argintărie cu un strat de cocleală. Cînd întîlnim la răscrucile vieții inevitabilul, este o imensă naivitate să ne văicărim. Lucrarea timpului se cuvine contemplată în liniște. Cu toate acestea, sentimentul meu este unul de melancolie. Cuvintele se retrag, smerite, în dicționar și, odată cu ele, cenușa unei epoci.

Nu sînt un paseist. Am priceput că trecutul, oricît i-am plînge de milă, nu mai poate fi modificat în nici un fel. Și de vreme ce acest lucru nu-i reușește nici lui Dumnezeu (ceea ce a fost a fost, Lazăr a murit de patru zile și pute, nu pot să-l fac să nu fi murit, dar pot să-l trezesc la viață...), înțelept e să privești fără patimi, cu ochii minții, înapoi. Și numai din cînd în cînd.

Soarta cuvintelor este, așa cum știți, ironică. Vocabula care, în alte timpuri, se pronunța cu emoție (precum amor(ul) - iubirea, dar și iubitul: „dormea întors amorul meu de plumb”, a scris în 1902 Bacovia) e folosită, mai nou, în scopul de a obține un efect amuzant: „Uite-ți amorul, tocmai trece pe trotuar...”. Pe senatorul incult îl numim cioflingar. Iar pe ministrul educațiunii naționale bocciu. Cuvîntul si-a pierdut semnificația transparentă, dintîi, și e preluat, pieziș, în registrul cvasi-argotic al pamfletului. Sărmane cuvinte, biete vocabule cu un sens revolut...

În acest caz, se petrece un eveniment care nu poate să nu-i intereseze pe lingviști / lexicografi. În principiu, lingvistul e un soi de anticar al cuvintelor și un îngrijitor de relicve lexicale. El își obține profesiunea, altfel stimabilă, din păstrarea unui molar din dantura sfintei mucenițe Apolonia. În definitiv, dicționarul e pe trei sferturi un repertoriu de morți și, pe sfertul rămas, o prorocire de decese. Prin urmare, dicționarul este, în esența lui, o lecție de vanitate.

Ascuns printre noi, lingvistul s-a substituit Eclesiastului...


P. S. În imagine: Trophime Bigot (1579 - 1650), Schreiender Mann (c. 1625).

4 comentarii:

Doru Agafitei spunea...

Scria Paul Zarifopol, la douăzeci de ani de la moartea lui Caragiale: "Nu toţi oamenii sunt egal de vii..."
Cuvintele cu atât mai puţin ...

Valeriu Gherghel spunea...



Foarte faină expresia :)

heraasku spunea...

nu putea să.l facă să nu fi murit (desi eu cred ca putea) dar putea sa.i faca pe poporeni sa uite ca a murit, inviindu.l pe lazar si facandu-le poza cu blitzul ala din Men in Black, ma gandesc ca poseda. chiar si A. C. Clarke poseda ideea, Sfarsitul eterenitatii

Valeriu Gherghel spunea...


:))