vineri, 28 septembrie 2018

Junghetori, cioflingari și boccii



Ultimul atelier de ceaprăzărie din urbe, situat în Cuza Vodă (nu departe de domițilul lui Emil Brumaru), este pe cale să dea faliment, dacă nu a și dat între timp. Nu s-a precizat nicăieri, pentru că nu era probabil cazul, ce articole se produc în manufactură. Pe vremuri, scopul ei n-ar fi fost, cîtuși de puțin, o enigmă. Spre edificarea cititorilor mai tineri, voi spune în treacăt că ilustrul ceapraz este un soi de firet sau șnur (nu neapărat aurit) cu care se decorau, odinioară, uniformele ofițerești.

Fabricantul manual de șnururi se numește negreșit ceaprazar, asa cum producătorul de iaurt se chema, cu un termen frumos, iaurgiu, iar făcătorul de covrigi, covrigar. Insul care sacrifica un miel odinioară se numea, pariez că nu știți, junghetor.

Toți acești termeni cu parfum arhaic au rămas în rafturile dicționarelor. Dispărînd referentul, cu un termen din semiotică, este firesc să dispară, cel puțin din vorbirea curentă, și cuvîntul care îl desemnează. Este un proces inevitabil, ca progresul cariilor într-o măsea sau ca acoperirea obiectelor de argintărie cu un strat de cocleală. Cînd întîlnim la răscrucile vieții inevitabilul, este o imensă naivitate să ne văicărim. Lucrarea timpului se cuvine contemplată în liniște. Cu toate acestea, sentimentul meu este unul de melancolie. Cuvintele se retrag, smerite, în dicționar și, odată cu ele, cenușa unei epoci.

Nu sînt un paseist. Am priceput că trecutul, oricît i-am plînge de milă, nu mai poate fi modificat în nici un fel. Și de vreme ce acest lucru nu-i reușește nici lui Dumnezeu (ceea ce a fost a fost, Lazăr a murit de patru zile și pute, nu pot să-l fac să nu fi murit, dar pot să-l trezesc la viață...), înțelept e să privești fără patimi, cu ochii minții, înapoi. Și numai din cînd în cînd.

Soarta cuvintelor este, așa cum știți, ironică. Vocabula care, în alte timpuri, se pronunța cu emoție (precum amor(ul) - iubirea, dar și iubitul: „dormea întors amorul meu de plumb”, a scris în 1902 Bacovia) e folosită, mai nou, în scopul de a obține un efect amuzant: „Uite-ți amorul, tocmai trece pe trotuar...”. Pe senatorul incult îl numim cioflingar. Iar pe ministrul educațiunii naționale bocciu. Cuvîntul si-a pierdut semnificația transparentă, dintîi, și e preluat, pieziș, în registrul cvasi-argotic al pamfletului. Sărmane cuvinte, biete vocabule cu un sens revolut...

În acest caz, se petrece un eveniment care nu poate să nu-i intereseze pe lingviști / lexicografi. În principiu, lingvistul e un soi de anticar al cuvintelor și un îngrijitor de relicve lexicale. El își obține profesiunea, altfel stimabilă, din păstrarea unui molar din dantura sfintei mucenițe Apolonia. În definitiv, dicționarul e pe trei sferturi un repertoriu de morți și, pe sfertul rămas, o prorocire de decese. Prin urmare, dicționarul este, în esența lui, o lecție de vanitate.

Ascuns printre noi, lingvistul s-a substituit Eclesiastului...


P. S. În imagine: Trophime Bigot (1579 - 1650), Schreiender Mann (c. 1625).


Citiţi în continuare!

joi, 27 septembrie 2018

Recomandați-mi o carte proastă, i-re-fu-ta-bil proastă...



Am și eu visul meu secret, unul singur. Vreau să citesc o carte proastă, foarte proastă, extrem de proastă, i-re-fu-ta-bil proastă.

M-a apucat așa, o fantezie de cititor obosit și pervers, asaltat clipă de clipă și ceas de ceas numai de cărți bune, foarte bune, din ce în ce mai bune, i-re-fu-ta-bil bune. O să mă întrebați de unde știu asta? Simplu. Din recenzii. De acolo am aflat. Cum? Nu (mai) citiți recenzii? Nu vizitați blogurile, revistele literare, gazetele englezești, platformele, șezătorile cu poeți, critici și eseiști, lansările de carte? Nu se poate. M-ați dezamăgit profund. Nu-mi vine să cred. Chiar nu vă interesează ce scriu / spun specialiștii? E de rău, fraților. Shame on you! Eu citesc tot. Și nu de azi de ieri, încă din liceu, încă din copilărie, încă din precambrian. Năravul e vechi, așadar, și nu are lecuire.

Deci, mă uit în reviste (mai întîi în Convorbiri literare, apoi în Cronica veche, apoi în Scriptor, apoi în Arca și, la sfîrșit, în Viața românească), pe urmă studiez cutare blog semnificativ (cu mii și mii de vizualizări) și mai fac, bineînțeles, și altele. Spre seară, mă îmbrac office, merg la Cărturești, la BCU, la Librarium, la Tafrali, trag cu urechea pe la șezători, la autorități, îi ascult încordat pe criticii literari, sînt numai ochi și urechi, rețin (aproape) totul (am și un carnețel la mine, notez expresiile deosebite) și, cînd mă întorc acasă, pe la 12, sleit de puteri, fac o mică trecere în revistă a părerilor, un bilanț, și mă culc. Nu reușesc să adorm foarte repede, fiindcă impresiile zilei se îmbulzesc în mintea mea, ca roata culorilor, pînă devine totul cenușiu, cenușiu decolorat, alb, alb decolorat, întuneric. Abia a doua zi, îmi fac o cafea fără zahăr și-mi spun înseninat:

„Iată, am ajuns să fiu contemporanul unor genii, ce noroc am... Omenirea cuprinde tot mai multe genii”. Atunci smerit ridic brațele și exclam: „Doamne Dumnezeule, nu sînt demn de mila ta, m-ai copleșit, ce pot să fac pentru tine în această lume atee și depravată, aș dori să te ajut cu ceva?” Și o voce din afund îmi șoptește cu ecou: Tolle, lege... Ia și citește!” Și cum Dumnezeu se manifestă nu numai direct, dar și prin vestitori și profeți, prin academicieni și specialiști, mă stimez acut că i-am citit / audiat cu numai o zi înainte. „Ce s-ar fi ales de mine dacă nu i-aș fi privit în ochi? Nici n-aș fi știut pe ce lume trăiesc...”.

După ce am această discuție intimă cu divinul din mine (intimior intimo meo, ca să-l citez din nou pe sfîntul Augustin), mai beau o cafea, iau un creion (negru la un capăt și roșu la celălalt) și-mi scot carnețelul din geantă. Răsfoiesc curios foile cu însemnări grăbite. Și peste ce dau? Peste sfaturi, îndemnuri și caracterizări:

„Donna Tartt, prozatoare ieșită din comun, un „Dickens al secolului XXI” (Michiko Kakutani). Cărțile ei s-au vîndut în milioane de exemplare. Cine n-a citit Sticletele (un roman absolut senzațional, premiul Pulitzer) nu e om întreg...”.

Apoi:

„Elena Ferrante (pseudonim), prozatoare ieșită din comun, „are o forță nemaiîntîlnită pînă la ea”. „Ferrante scrie sub semnul urgenţei”. Cărțile ei s-au vîndut în milioane de exemplare. Cine n-a citit Prietena mea genială (și celelate volume absolut senzaționale dintr-o tetralogie napoletană) nu e om întreg...”.

Apoi:

„Karl Ove Knausgård, prozator ieșit din comun, un „Proust al Norvegiei”. Cărțile lui s-au vîndut în milioane de exemplare. Cine n-a citit Lupta mea (cinci volume absolut senzaționale) - „poate cea mai semnificativă creație literară a vremurilor noastre” & „un roman carte dovedește că se poate atinge universalul” - nu e om întreg...”.

Îmi vine să strig: „Păcat că se scriu cărți atît de bune într-o vreme în care nimeni nu mai citește”. Ca atare, nici nu mai îndrăznesc să-mi divulg visul. Și totuși: aș vrea să citesc o carte proastă, proastă pe bune, i-re-fu-ta-bil proastă. Mă ajutați? Faceți-vă o pomană cu mine...


P. S. Poate n-ar fi inutil să spun că autorul acestui articol obișnuiește să fie ironic / autoironic.

P. P. S. În imagine: Joseph Wright of Derby (1734 - 1797), A Young Girl Reading a Letter, with an Old Man Reading over Her Shoulder (c. 1767 - 1770).


Citiţi în continuare!

marți, 25 septembrie 2018

Iar pe crucea lui scria: „Te iubesc, nu mă uita...”



În mintea unor oameni foarte pragmatici, tinichigiul este mult mai util decît filosoful și, firește, șoferul de TIR e mai valoros decît poetul. În pofida acestei înțelepciuni mercantile, poporul simte lucrurile exact pe dos.

Voi da un mic exemplu. Cum intri în cimitirul mănăstirii Galata - Iași (străjuit de stindardul tricolor, pentru a oferi, pesemne, o eternă identitate națională defuncților), pe partea stîngă, te întîmpină cu bunăvoință un monument auster, al cărui proprietar fericit odihnește acolo de aproape 30 de ani. Proprietarul se numește (sau s-a numit cîndva) Plop Vasile, s-a născut în anul 1902 și a răposat, la vîrsta patriarhilor, în 1991. Plop Vasile nu a fost, vai, nici tinichigiu, nici mecanic auto, nici căpitan de cuirasat. Nuuuuuu! Plop Vasile a fost scriitor.

Enigma cinstitei sale meserii nu e greu de aflat. În piatra mausoleului, un iscusit meșter funerar a scobit cu dalta, imediat sub numele adormitului întru Domnul, meseria sa. Inscripția este o dovadă irefutabilă. Îmi veți replica, poate, că în nomenclatorul meseriilor nu există / n-a existat o atare ocupație, deși vă înșelați amarnic. Există / au existat lumînărari, geamgii, criogeniști, ciocli, sticlari, herghelegii, pămpălăi, paracliseri, chelneri, frînghieri, păsări de noapte (vrăbiuțe), apari, sacagii, acari (cel mai vestit se numea Păun), bragagii, ceaprazari, ațari, bujieri, mediatori, lampagii, sobari, ordonanțe, anticari, preoți îmbisericiți, bucătari, sărători de pește, văcsuitori de ghete, dresori de purici, contabili, vardiști, parfumieri, șelari, potcovari, experți în situații de criză, ciobani, clopotari, vizitii, casieri, prinți de Hohenzollern-Veringen / de Roumanie, afumători de șunci, prisăcari, bancheri, iaurgii, designeri, căutători de jad, croitori, mamoși, căieri, pomanagii, droșcari, hingheri, apoticari (mai nou farmaciști), sculeri & matrițeri, scripcari, ciubuccii, liber-pansiști și liber-schimbiști, găinari, patiseri, cantori bisericești, machiori, frizeri, brișcari, potlogari, (p)reparatori, poștași, notari, hamali, filatori, dascăli, chiligii, remaioze, birjari, șuți. Și așa mai departe... Dar scriitori?

Voi răspunde succint: există negreșit și scriitori, nu numai pentru sfîntul motiv că răposatul Plop Vasile (1902 - 1991) a cerut cu limbă de moarte să fie așezat sub o cruce de scriitor (și nu sub una de hingher), dar și pentru că scriitorii cu creta pe vagoanele de marfă au purtat o vreme exact acest prețuit nume. Cu siguranță însă, numitul Plop Vasile nu a fost un „scriitor de vagoane” (adică un biet „cheferist”), ci un scriitor pur și simplu (măcar de valoarea lui Varujan), despre care, din păcate, dicționarele, enciclopediile, istoriile literaturii, lexicoanele, recenzenții, bibliografii și chiar criticii literari cei mai scrupuloși nu mi-au putut oferi nici cea mai umilă informație.

Asta nu înseamnă că scriitorul Plop Vasile (1902 - 1991) nu a fost trăitor pe acest pămînt, că e o fantasmă a minții mele. A trăit, a creat multe capodopere și, ca semn al vocației sale irepresibile, a poruncit nu doar forma literelor de pe cruce, nu doar culoarea lor stacojie, dar și succesiunea lor. Pragmatiștii sugerează în van, așadar, că anumite meserii lucrative ar fi mai presus de meseriile intelectuale. Argumentul este pe cît de simplu tot pe atîta de cuvios. Nici un maistru pălărier nu va accepta pe crucea personală o atare odioasă inscripție. Nici un geamgiu nu-și va scrie la căpătîi adevărata meserie. Nici un chelner nu va primi să doarmă sub acest epitaf. Afirmațiile mele sînt de o riguroasă, înspăimîntătoare exactitate. Puteți să verificați...

Se știe că oamenii precauți își ridică încă din viață (pe la 30 de ani) cavoul care-i va cuprinde după moarte. Meargă cei ce nu cred în țintirimul Galatei! Vor descoperi acolo, la un succint examen, deputați, senatori, dramaturgi, presvitere, cardinali, academicieni, eseiști, filosofi. Nu vor găsi, pun rămășag pe o ceapă degerată, nici un tinichigiu...


P. S. În imagine: „Ce n’est rien”. Aquarelle sur trait de plume à l’encre noire. Une extraction difficile... (sec. XVIII).


Citiţi în continuare!

luni, 24 septembrie 2018

Te bucuri că ești român? Simți o mândrie? Categoric nu...




Contemporanii mei, în proporție de 99,99 la sută, se mîndresc cu faptul ca sînt români. Așa spune un sondaj festiv. În opinia mea, întrebarea sondajului nu este una corectă, din motive strict logice, din toate motivele.

Nu poți fi mîndru decît de lucrurile care depind de tine, de vrerea ta, de bunăvoința ta, de liberul tău arbitru. Altfel spus, nu poți fi mîndru decît de lucrurile și faptele pe care le poți alege, pe care le poți refuza ori accepta. De celelalte, cele mai multe de altfel, nu poți fi nici mîndru, nici rușinat, nici indignat, nici înduioșat. Întrebarea e, ca atare, lipsită de sens. Pentru a ne da seama de absurdul ei, o putem compara cu întrebări asemănătoare, a căror lipsă de sens sare în ochi. Ce poți răspunde la o întrebare precum aceasta: ești mîndru ca ai doi plămîni, o inimă, un esofag, un ficat ciuruit, un bulb rahidian și un intestin subțire, lung de cîțiva metri? Dar la întrebarea: ești mîndru că porți pantofi numărul 40, că ai 1,68 m înălțime și 56 de kilograme? Sau, în fine, la întrebarea: ești mîndru că astăzi e frig afară, că a plouat toată noaptea (plouă și acum cînd scriu) și că norii sînt purtați pe cer de la nord la sud, cu o viteză de 35 de km la oră?

Cel care ar răspunde pozitiv sau negativ la astfel de întrebări s-ar pune într-o situație caraghioasă. Nu poți spune ca ești mîndru că se anunță pe Marea Neagra o furtună. Nu poți spune ca ești mîndru că Bahluiul a secat (ori a crescut).

Prin urmare, lucrurile se împart (ca la stoici) în două categorii: lucruri contingente, care depind de tine, pe care le poți modifica, pe care le poți anula și lucruri necesare, imuabile, inevitabile, care nu stau nici în voința, nici în putința ta. Eu nu sînt deloc mîndru acum că am o temperatură de 38 de grade. Nici nu mi-e rușine cu asta. Dar pot fi mîndru, să zicem, de ajutorul pe care îl dau unui prieten în nevoie, de cutare eseu scris de mine într-o zi norocoasă sau de vorba bună spusă cîndva unui bătrîn amărît. România este o realitate care face parte, pentru români, pentru mine, din categoria „lucrurilor" inevitabile, a celor pe care nu le-am ales, fiindcă nu ne-am ales nici data, nici locul nașterii, nici părinții, nici numele, nici sexul, nici culoarea pielii. Că vrem, că nu vrem, România e un dat. La existența acestor lucruri noi nu am avut nici o contribuție. Nu le putem evita. Și nu ne putem mîndri (dar nici rușina) cu datele din buletin, oricare ar fi acestea. Poți pleca din România (cum fac tinerii, din păcate), dar nu te poți separa de faptul de a fi român. Ce ți-e scris în frunte ți-e pus...

De la E. M. Cioran încoace, este la modă ceea ce nemții numesc Selbsthass, ura de sine. Tînărul Cioran era disperat nevoie mare că România nu are populația Chinei, suprafața Rusiei și trecutul Franței. El nu se putea împăca deloc cu niște date naturale, altfel indiferente. Dar tot ceea ce e natural și e dat trebuie privit, în opinia mea, cu amuzament și seninătate. Nu poți face o obsesie din trecut, din faptul nașterii sau din locul ei precis. Așa cum nu e bine să faci o obsesie din batrînețe sau din faptul morții. Sînt pur și simplu inevitabile. Merită cu adevarat să disperi doar de lucrurile care stau în putința ta. Pentru Cioran, mă gîndesc, un obiect de ură mai potrivit decît faptul de a fi român ar fi fost, cu siguranță, ratarea unei metafore sau a unei vorbe de duh.

Mulți mărturisesc (dar nu în sondajele festive!) ca simt o anume rușine (mai ales cînd merg în străinătate) pentru faptul de a fi români. Dacă tot ceea ce am spus mai sus e adevarat, rușinea lor nu are nici o îndreptățire. Se rușinează degeaba. Dacă am putea alege între a fi și a nu fi român, rușinea ar avea oarece temei. Dar nu putem, oricît ne-am strădui. Pentru faptul de a fi român nu sînt răspunzător. Numai acolo unde poate fi vorba de răspundere, de deliberare și alegere, numai acolo au semnificație plină cuvinte ca mîndrie, rușine, stînjeneală etc.

Ni se întîmplă prea des să ne rușinăm sau să ne trufim acolo unde nu e cazul, fiind vorba de lucruri / evenimente inevitabile, și să rămînem indiferenți tocmai acolo unde ar trebui să ne rușinam: în domeniile în care lucrurile chiar depind de noi. Nu mi se pare normal. Cel care e mîndru de România și răspunde afirmativ în sondajele de acest gen, dar și cel care se rușinează de ea nu știu bine despre ce vorbesc...


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch, born Jheronimus van Aken (c. 1450 – 9 August 1516), Ship of Fools (detail).


Citiţi în continuare!

duminică, 23 septembrie 2018

Un abur, o picătură de apă



„Pentru că omul nu a putut afla antidotul morţii, sărăciei şi neștiinței, am fost obligați, pentru a fi fericiţi, să nu ne mai gîndim la ele...” (Blaise Pascal).


Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes (redactat pe 330 de fișe la moartea mamei sale) s-a tradus în românește aproape concomitent cu ediția franceză. Am consemnat asta la timpul potrivit. În nota de față voi comenta succint un pasaj. Acest fragment sună astfel:

„A gîndi, a ști că mama e moartă pentru totdeauna, complet, înseamnă a gîndi, literă cu literă..., că și eu voi muri pentru totdeauna și complet..." (p.126).

Barthes începe prin a aminti un truism: nu putem cunoaște moartea decît indirect, ca moarte a celuilalt. Mai mult: nu trăim moartea decît în acest mod: indirect și superficial, ca pătimire - oricît de apropiată ar fi persoana care a murit. Aș îndrăzni să spun că acest fel de cunoaștere (singurul accesibil muritorilor de rînd) nici măcar nu este obligatoriu. Moartea proprie nu este niciodată o evidență. Ce vreau să spun cu asta? Nimic mai puțin, nimic mai mult decît că acest tip de cunoaștere pe o cale ocolită (și care e, în realitate, o pseudo-cunoaștere) nu conduce întotdeauna și fără greș la o intuiție, la sesizarea faptului morții proprii.

Din cîte știm, moartea e un fenomen cotidian, mor cei de departe sau cei de aproape, moartea a secerat / a distrus generații după generații, au murit regine și regi, cardinali și călugărițe, s-au stins glorii, au declinat imperii, dar asta nu presupune obligatoriu numita intuiție. Poți asista la moartea cuiva (a oricui) fără sa pricepi (și fără să tremuri de) adevărul / certitudinea că și tu vei muri, că există în definitiv doar o singură moarte: moartea proprie / moartea sinelui. Repet: pentru cei mai mulți, moartea nu este în chip necesar o evidență. Și nici nu trebuie să fie.

Presupun că pînă la o anumita vîrstă cunoașterea de care vorbesc nici nu este posibilă. Copilul nu înțelege, de obicei, ce se întîmplă. Cineva dispare pentru o vreme. Apoi altul. Și altul... Atît. Copilul nu doar că nu poate pricepe faptul morții, dar este ajutat de ceilalți să nu priceapă: „cineva a plecat, se va întoarce mai tîrziu, va lipsi o vreme, s-a mutat undeva”. Asta e scuza, justificarea absenței. E nevoie, așadar, de o anumită deschidere, de o anume sensibilitate pentru acest adevăr (non-evident). El nu poate veni printr-o asimilare treptată a vulgatei morții (ori prin lectura Eclesiastului), ci, uneori (sau niciodată!), printr-o sesizare subită: „Da, toate acestea (îmi) vor supraviețui: copacii, iarba, văzduhul, lumea! Eu, nu”.

Cred că Roland Barthes se referă tocmai la un astfel de moment dramatic. Abia în 25 octombrie 1977, cînd moare mama sa, Barthes sesizează cîtă fragilitate și amenințare se ascund într-o viață de om: „un abur, o picătură de apă sînt de ajuns pentru a-l ucide” (am citat din același Pascal). 


P. S.: Am folosit următoarea ediție: Roland Barthes, Jurnal de doliu, traducere de Emilian Galaicu-Păun, București: Editura Cartier, 2009, 267p.

P. P. S. În imagine: Frank Cadogan Cowper (1877-1958), Vanity (1907).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 22 septembrie 2018

Un pahar de whisky în memoria lui Dickens și a cinstitei sale soții



Mîine mă duc pentru a treia oară la Londra. Voi sta, din păcate, numai 8 zile, începe școala, se apropie votul din octombrie. O calamitate nu vine niciodată singură...

Voi participa, așadar, la o discuție în grup foarte restrîns, dar cu public, despre soarta eseului.

Cînd am fost prima dată la Londra (acum 15 ani), cel mai tare m-a amuzat mulțimea inscripțiilor cu rost educativ. De-o pildă, am citit pe cutare casă (fost han) de pe cutare stradă abruptă următorul enunț nupțial: „În aceasta clădire, Charles Dickens și-a petrecut, împreună cu onorabila lui consoartă, luna de miere [sic!]".

Am intrat pios. Mi s-a arătat camera soților, patul matrimonial, adîncitura unui trup planturos în așternutul imaculat. Am zărit pe o măsuță din lemn de teck și un șip: „Aceasta este sticluța cu parfum de verbină a doamnei Dickens. Înainte de culcare, își punea pe frunte trei picături”.  Parfumul de verbină, știm bine, îi turmentează pe bărbați. N-am identificat, din păcate, sticluța cu săruri femeiești, obligatorie pe atunci.

Mai tîrziu am citit pe un zid sumbru următoarea inscriptie: „În acest loc, la 1824, se afla închisoarea datornicilor, în care, la vîrsta de 12 ani, Charles Dickens a stat cîteva luni. Din vechiul edificiu nu se păstrează decît acest zid". Într-o dimineață, am fost scos în afara orașului, pe locul unei mlaștini de altădată. Inscripția preciza irefutabil: „Aici s-a întîlnit Pip (personaj din Marile speranțe) cu ocnașul”. N-am izbucnit în rîs, dar mi-am suflat zgomotos nasul în batistă.

Curînd am remarcat uimt, la capătul unui pod peste Tamisa, o inscripție cît un panseu filosofic: „De pe London Bridge, în noaptea de 17 octombrie 1842, o sîmbătă, Charles Dickens a privit îngîndurat Carul Mare și a declarat tuturor amicilor prezenți: `Peste 171 de ani, un român, un englez și un american vor căsca gura aici și vor constata, ca și mine, deșertăciunea oricărei vieți omenești. Prin urmare, le poruncesc să bea un păhărel de whisky în amintirea mea. Numai unul...”. Chiar așa a fost. În dreapta îl aveam pe J. B., în stînga, pe J. S. F. Toți trei i-am respectat îndemnul. Am turnat în fluviu stropul cuvenit răposatului și am băut restul.

Mi-am propus să revăd toate aceste locuri și multe altele. Am uitat să vă spun. Clădirea cea mai veche datează din vremea primei regine Elizabeth, dar a suferit revizuiri masive, a primit un cat nou și pereți din cărămidă aparentă etc. Acolo ar fi fost bordelul în care William Shakespeare o vizita aproape zilnic pe doamna cea brună. Pe fațada casei, chiar la intrare, am descoperit gravat în litere gotice (în original și în franceză) primul vers din sonetul 130 (scris în pentametru iambic, ca toate celelalte):

„My mistress' eyes are nothing like the sun...

Les yeux de ma maîtresse ne sont tel le soleil...”.

Mi s-a părut o nedreptate. Am cerut atunci prietenilor să adauge și o versiune românească, poate asta: „Ochii iubitei mele n-au strălucirea soarelui...”. Voi verifica foarte curînd dacă mi-au ascultat sugestia...


P. S. În imagine: John Yato, Memories Of London Bridge England.


Citiţi în continuare!

vineri, 21 septembrie 2018

Lucrare de control. Prezentați în două cuvinte un roman!



Am aflat de curînd o anecdotă. Nu știu cît e de bună, așa că o dau mai departe. S-a petrecut cîndva la un muzeu de artă din Tecuci.

Un individ cu barbișon și dioptrii se oprește în fața unui desen. Desenul nu înfățișează nimic ieșit din comun: o femeie în roșu ține în mînă o săgeată. Omul se uită la titlu, citește numele Mitică. Nu înțelege imediat semnificația. Mai dă tîrcoale tabloului cam un ceas. Tot nimic. Într-un tîrziu, își ia inima în dinți și-l întreabă pe custode: „Ce-a fost în mintea autorului? De ce și-a intitulat desenul Mitică? Nu trebuia să fie un bărbat? „Nu trebuia”, răspunde politicos ghidul. „De ce?”

„Cum de ce? Desenul se numește MÍTICĂ și o înfățișează pe Diana...”

Aristotel a numit aceste erori de limbaj sofisme ale accentului. Alături de altele, filosoful le comentează răbdător în ultima dintre cele șase cărți ale Organonului. Exista și sofisme mai evidente, de raționare. Dacă spui, de exemplu: „Vaca de pe cîmp are patru picioare; masa din sufragerie are tot patru picioare; prin urmare, vaca de pe cîmp este o masă", obții un sofism. Proprietățile luate în calcul nu sînt cele definitorii. În zadar ai încerca să muți vaca în sufragerie și să mănînci pe ea. Masa ar avea cu siguranță un echilibru precar... În fine, a raționa corect și a ajunge la o concluzie adevărată nu-i deloc simplu. Toți greșim.

Mi s-a întîmplat nu demult ceva asemănător cu pățania iubitorului de artă. Obișnuiesc să cer studenților, la ultimul punct din lucrare, să menționeze o carte citită recent și cîteva impresii de lectură. După lecturi și gusturi, îți poți face o idee mai adecvată despre posibilitățile unui tînăr. În treacăt fie spus, cu zece ani în urma, studenții citeau în special lucrări de teologie, despre Energiile lui Palamas, despre plînsul neîntrerupt la Sfinții Părinți, despre îngeri. Mai nou, fiorul mistic i-a părăsit complet și citează orice altceva. Cu o notabilă excepție: poezie nu ar citi nici să-i pici cu ceară...

Dar sa mă întorc la poveste. La un Re se prezintă - pentru prima dată în viața lor și a mea - două copile necunoscute, una brunetă și masivă, cealaltă, străvezie ca țipla și blondă. Pun întrebările din curs și, în final, chestiunea rituală: le cer laconic „să prezinte în cîteva cuvinte un roman". După trei ceasuri de intensă sforțare mintală, primesc foile.

Bruneta îl descrie pe Ion din romanul Ion după cum urmează: Ion este un obsedat abject, un ahtiat după avere, nu are scrupule și nu respectă femeia. Ion este arhetipul bărbatului român etc. Iau lucrarea celeilalte și citesc iluminat: „Romanul se ocupa în principal cu războiul și cuceririle. Romanul avea coif de bronz, sabie și scut. Lupta cu multă bravură. După ce era lăsat la vatră, se numea veteran. Primea o bucată de pămînt și făcea mulți copii...”.


P. S. În imagine: John William Godward (1861 - 1922), A Roman Matron (1905).


Citiţi în continuare!

luni, 17 septembrie 2018

Părerea sfîntului Grigorie despre votul din octombrie




„Nimic bun n-a ieșit vreodată dintr-un sinod” (sfîntul Grigorie din Nazianz).


Sfîntul Grigorie a fost un teolog versat, care a avut naivitatea să participe la un Sinod. Problema supusă discuției era foarte dificilă. O problemă de Crez, firește.

Era în primăvara anului 381. Sfîntul Grigorie a găsit la Sinod cîteva zeci de episcopi venerabili, poate chiar mai mulți. Toți purtau barbă albă, mantii stacojii, cîrje, și toți erau foarte pricepuți la gîndit. Nu erau pe atunci alții mai vrednici decît ei. Aveau de formulat o dogmă, adică un enunț întotdeauna adevărat, un enunț valabil în toate lumile posibile. Ce-i drept, enunțul opus este și el întotdeauna adevărat și valabil î.t.l.p., dar este stabilit de un Anti-Sinod format din anti-episcopi la fel de venerabili și isteți. Fiecare dintre aceste enunțuri este eretic, depinde din care Sinod îl privim.

Mă întorc la Sinodul sfîntului Grigorie. Cum s-au petrecut lucrurile? După Tradiție, bineînțeles. Mai întîi au postit. Apoi au ajunat. Și abia în a treia zi au îndrăznit să mănînce fiecare cîte o smochină și o feliuță de pîine. Unii zic că dospită, alții se îndoiesc, oricum amănuntul este irelevant. În a patra zi s-au rugat și l-au invocat pe Sfîntul Duh, căci fără ajutorul Sfîntului Duh nu poți rezolva nimic. Nici să păcătuiești nu poți. În a cincea și a șasea zi s-au odihnit mulțumiți. Și abia în a șaptea zi s-au decis să înceapă discuția. Au pornit sfios, cu fereală. Se invitau din priviri unii pe alții, dar tot nu cutezau să spună ce aveau pe suflet. Într-un tîrziu, au început să facă ipoteze, propuneri. Au examinat problema din toate unghiurile. Și au văzut că problema este foarte complicată. Apoi s-au odihnit și au amînat dezbaterile pentru o săptămînă...

A trecut săptămîna, s-au reunit din nou. Între timp, unul dintre episcopi a murit de bătrînețe. I-au lăudat smerenia și credința neștirbită și s-au rugat pentru el vreme de o zi și o noapte. Apoi l-au trimis acasă: era din Antiohia, turma l-a plîns. În zilele următoare, au cugetat și mai profund. Unul formula o ipoteză, altul ipoteza contrară și contradictorie. N-au ajuns, firește, la un acord, nimeni nu se aștepta la asta, problema, după cum am amintit, era foarte dificilă, întrebarea de-a dreptul încuietoare: „Oare Sfîntul Duh participă la divinitate în aceeași măsură ca Tatăl și Fiul? Mai mult, mai puțin sau egal?”.

Au teologhisit episcopii cît au teologhisit, au reflectat cît au reflectat, pînă au ajuns la o chestiune atît de subtilă (neomenesc de subtilă!) încît s-au aprins din pricina efortului. Cînd cugeți prea intens, te ia cu căldură. Inima bate cu putere. Dacă te ia cu căldură, începi să ai nervi. Dacă ai nervi, îți tremură buzele. Dacă îți tremură buzele, îți scoți rantia și rămîi în cămașă. Toți purtau cămăși de cînepă lungi pînă la genunchi, indispensabili de molton și ciorapi fini de bumbac. În clădire era frig. Dar nici frigul din biserică nu i-a răcorit cum se cuvine. Și-au scos batistele, și-au șters frunțile și cefele de sudoare și au ridicat tonul. Se certau pînă la ore tîrzii din noapte, dar nici un episcop nu nimerea formula impecabilă. Dormeau pe sponci și deveneau tot mai agitați. Unii ridicau pumnii. Alții înălțau bîtele. Toți roteau deasupra capului crucile pectorale. Fără efect însă, dezacordul era deplin. Clericii vociferau și nimeni nu mai asculta.

Sfîntul Grigorie din Nazianz privea și se mira în sinea lui. Prezida umil disputa. Nu mai nutrea nici o speranță. Își pierduse de mult încrederea în episcopi. Întrezărise oarecum răspunsul. A încercat de cîteva ori să-l exprime. N-a reușit. Unii aveau un glas mai sonor, alții erau mai puternici și mai agili, cei rămași ridicau spre tavan bîte mai lungi și mai grele. N-au catadicsit să-l asculte. Sfîntul Grigorie s-a rușinat și a tăcut.

Cînd a trecut vara și tot nu știau răspunsul, s-au oprit epuizați. Erau complet storși de vlagă, fiecare slăbise între 10 și 15 kg., poate chiar mai mult. Din oamenii de odinioară nu rămăsese decît scheletul. Păreau o adunare de strigoi. Și-au propus să mai mediteze în particular și să se întîlnească în octombrie pentru votul final. Un episcop scobit în obraji și cu nas ascuțit a conchis impertinent: „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh, reuniunea să fie în 6-7 octombrie... Atunci vom supune problema la vot. Fraților, Domnul fie cu voi, good luck, Auf Wiedersehen, sayonara, amin. Ieșiți, vă rog, în ordine, nu vă îmbulziți...”.

Dezamăgit, sfîntul Grigorie din Nazianz a plecat acasă și nu s-a mai întors la Constantinopol. Nici măcar pentru votul final. Atunci a scris propoziția de mai sus: „Nimic bun n-a ieșit vreodată dintr-un sinod...”. A procedat ca un înțelept.


P. S. În imagine: Fra Angelico, The Mocking of Christ.


Citiţi în continuare!

duminică, 16 septembrie 2018

Numai unghia de-i pupi, în bucăți o să te rupi. Iubirea în neolitic


Mă uit la gazetă. Nu trece ziua fără să aflăm o noutate, o nebunie, un zvîc. Nu trece ziua fără o surpriză. Nu trece ziua fără o veste originală. Inventivitatea și ineditul lumii întrec cu mult putința minții noastre de a primi lovitura. Contemplăm ca trăsniți spectacolul și nu ne dumirim. E aievea sau e numai o fantasie răsăriteană? Sau e doar fandacsie și moft? Nu mă încumet să dau un răspuns. Mă gîndesc...

Nu spun o noutate. Încă bătrînul Blaise Pascal constatase fără milă (într-unul din „panseurile" sale, dacă nu va fi fiind cumva constatarea lui Montaigne): ceea ce e adevăr în regatul Frîncilor, unde pînă și regele este chel, e minciună dincolo de Pirinei. Ceea ce este permis aici e prohibit dincolo. Ceea ce pot face Eva și Adam în Eden nu mai pot face în afara Edenului. Binele și răul își schimbă în permanență măștile, locul, semnificația. Plusul e cu minus la Madrid, dar minusul e cu plus la Uppsala.

În Regatul Unit, ești moral și decent dacă strîngi moale mîna reginei Elisabeta și schițezi o reverență. În România, însă e de prost gust. În România, trebuie să pupi mîna damelor (nu numai să le strîngi sfios vîrful degetelor) și, uneori, să le pupi și pe năsuc. Dacă nu le pupi apăsat, dacă nu le cuprinzi (pipăindu-le și pe spate), arăți că ai fost prost crescut. Ceea ce era adevăr și morală peste Canalul Mînecii e scandal și falsitate dincoace. Prin educație și obicei, britanicul e reținut, românul, exuberant. Asta e...

Dar să vin la concret și să dau și-un parexampl. Populația globului s-a extaziat nu demult, cînd, în nordul Italiei, s-a descoperit un mormînt vechi de mai bine de cinci milenii. În zisul mormînt, un cuplu îmbrățișat (ea + el). Arheologul Elena Menotti, șefa echipei care a făcut funerara descoperire, a mărturisit presei (și, prin intermediul presei, întregii lumi emoționate): „Pînă în prezent nu s-a descoperit nici un mormînt din neolitic în care să fie îngropate două persoane și cu atît mai puțin doi oameni care se îmbrățișează (sic!)". După care dna Menotti a scos un suspin înduioșat. Presa a oferit vulgului profan și o poză. În rama pozei se pot observa cu maximă claritate două schelete unite printr-o îmbrățișare eternă. Față către față, rost către rost, radius lîngă cubitus, tibie lîngă peroneu. O iubire neclintită precum cea evocată de trubaduri și romantici. Nu numai cuplul de oseminte amestecate a impresionat pînă în afund omenirea, dar și dantura perfectă a amanților. Nimic nu scapă unei priviri obiective.

Prin urmare, iubirea înfrînge timpul. Și închipuirea. Dar ceea ce era moral acum cinci mii de ani a devenit o insultă și o desfrînare astăzi. Îmbrățișarea de odinioară sugera puritatea și abstinența. Îmbrățișarea de astăzi a devenit în ochii lumii obscenă. O știre recentă  ne informează că un actor american (Richard Gere, să zicem) și-a permis să sărute în public o actriță din India (să o numim Shilpa Shetty). Între noi fie vorba, Shilpa nu arată rău / nu arăta acum cîțiva ani. Mulțimea din Jaipur s-a mîniat, a ieșit furioasă pe străzi, a țipat lozinci, și „a cerut pedepsirea imediată a făptașului".

Un procuror vigilent a chemat-o, așadar, pe actriță în justiție și a ordonat arestarea imediată a veneticului. Oriunde s-ar afla. De fapt, actorul nu făcuse decît să parodieze niște mișcări exersate și în filmul din 2004, Să dansăm? ("Shall We Dance?"). În film obiectul neînsuflețit al efuziunilor sale fusese cîntăreața Jennifer Lopez. Publicul nici nu reținuse episodul...

Mă întorc, deci, la constatarea amicului Blaise Pascal. Ceea ce e permis morților din neolitic nu se cuvine viilor de azi. Și ceea ce e indicat în iad nu se recomandă în rai. Morala depinde de longitudine. Inventivitatea lumii e miraculoasă. Nil admirari, spunea poetul latin. Să nu te mai miri de nimic...


P. S. În imagine: Pierre Robillard (Canada), La recontre des amants ou l'amour fou (inspiration de Rodin).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 15 septembrie 2018

O zvăpăiată alături de un rege pasionat de biliard: Carmen Sylva



O biografie deferentă a reginei Elisabeta a scris în limba franceză istoricul Gabriel Badea-Păun. În traducerea Irinei-Margareta Nistor, volumul a apărut, într-o a cincea ediție, la editura Humanitas sub titlul Carmen Sylva. 1843-1916. Uimitoarea regină Elisabeta a României. Viața reginei trezește încă un interes susținut...

Nu este prima biografie a femeii care i-a stat alături (mai bine de 40 de ani) regelui Carol I. Carmen Sylva (pseudonimul ei literar) a știut încă din timpul vieții să-și facă admiratori fanatici (sau doar interesați), care i-au consemnat minuțios cugetările, gesturile, elanul poetic și multiplele-i înzestrări. Carmen Sylva a scris neobosit poezii în linia unui romantism decorativ și superficial, romane de aspect contorsionat-morbid, cu sinucideri din amor și sacrificii afective, drame de inspirație mitologică etc. A pictat și a lucrat broderii fanteziste, în vecinătatea kitschului celui mai bizar. Dar, mai ales, a încercat să-și transforme existența de zi cu zi după principii dramatice, a fost și regizor și actor. Pe lîngă foarte prozaicul și rigidul rege Carol I, Carmen Sylva a fost pata de culoare, principiul dinamic al dinastiei care a pus bazele României moderne.

Cînd s-au întîlnit pentru prima dată, în 1869, în urma unor intrigi întortocheate (cîteva monarhii le-au țesut), Carol I avea 30 de ani și părea un principe lipsit de viitor, așezat pe un tron nesigur și într-un loc nebulos, în timp ce Elisabeta de Wied constituia deja un „caz dificil": avea 26 de ani, o dantură strălucitoare, ochi albaștri, părul castaniu, o constituție robustă și se caracteriza îndeosebi, în absența farmecului fizic, prin „mult spirit și suflet" (cum ne asigură un martor binevoitor) și printr-o „educație aleasă", apreciată și de împăratul Napoleon al III-lea, printre alții. În cuvintele unui portretist al vremii, Carmen Sylva era „mai degrabă draguță decît frumoasă și mai curînd grațioasă decît draguță”.

Cam așa:


Nu a fost, desigur, o căsătorie din dragoste, o combustie în doi, o ardere de tot. Au decis interesul și rațiunea de stat. Între cei doi tineri exista, de altfel, contrastul cel mai violent. Elisabeta era vioaie și dizertă, voia să strălucească la propriu, inclusiv prin ținute și podoabe. Carol I, în schimb, era, mai degrabă, taciturn și placid. Elisabeta avea idei politice „republicane"; Carol I era un conservator inflexibil. Elisabeta detesta formalismul și ritualul presupuse de protocolul princiar; Carol I, dimpotrivă, participa senin la complicatul ceremonial al Curții. Elisabeta avea avînturi lirice. Carol I era, în primul rînd, un ofițer de carieră, anost și posac. Cu toate acestea, căsătoria s-a încheiat repede, cu oarecare fast și, mai ales, cu o nobilă sobrietate.

La masa festivă, care s-a desfășurat în castelul din Koblenz (una din reședințele regelui Prusiei), meniul a cuprins printre altele (citez selectiv de la p.74): „supă-cremă de vînat după o rețetă cinegetică, vin de Madera, antreuri regale, păstrăvi cu sos olandez, șampanie, filet de porc à la Goddard, Scharzhofberger, salam de fazan cu trufe, homar în aspic, vin Château Lafite, curcan umplut cu trufe, căprioară la cuptor, salată, Marcobrunner, mazăre, terină [pateu copt] de potîrnichi roșii, compot, cap de mistreț, șarlotă rusească de cafea, Porta port, tort (bombă) de înghețată, deserturi". Îndată după ceremonie, cei doi însurăței au pornit către țară.

Ca peste tot, și în București, Elisabeta a fost frapată, firește, de meschinăria clădirilor și a străzilor, de duhori și murdărie. Dar se va obișnui curînd cu aspectul glodos al capitalei. Menajul va fi liniștit, cu puține tulburări – doar exilul reginei la Veneția, în 1891-1892, a întrerupt calmul familiei regale , dar lipsit de fericire. Fiica celor doi, principesa Maria, a murit la numai patru ani, în 1874, de scarlatină. Regina nu va mai avea copii.

În lipsa distracțiilor, Elisabeta începe să scrie și să traducă (din românește în germană) poezii populare. În anii ‘80 ai secolului al XIX-lea, devine un nume respectat în Europa, măcar prin puterea de a sfida conveniențele. Se îmbrăca destul de dubios, trecea în ochii tuturor drept o făptură originală cu o minte îndrăzneață: „peste rochiile albe de mătase stil tunică, împodobite cu bijuterii pe cît de mari, pe atît de false, la care doar efectul decorativ conta, Elisabeta a asortat dantele făcute chiar de ea, în colaborare cu doamnele de onoare... Regina se înfășura în ample mantouri informe, garnisite adesea cu blănuri rare, împopoțonîndu-se cu pălărioare caraghioase, care aduceau a bonete de noapte. Îndrăznelile în felul în care se îmbrăca stîrneau sentimente amestecate, între mirare, ilaritate și milă..." (p.149).

Alături de regele Carol I, care a rămas proverbial prin echilibru și bun simț, Carmen Sylva a visat, poate, să fie un soi de zeiță a vînătorii, cu alai de cavaleri chipeși, o Diană zvăpăiată și imprevizibilă. Nu a reușit întotdeauna. A fost, totuși, perechea potrivită pentru nefericitul monarh.


P. S. N-am aflat ce înseamnă „Porta port”, deși nu cred că în carte e o greșeală de tipar.

P. P. S. În imaginea dintîi: Pietro Antonio Rotari (1707 - 1762), Diana, goddess of the hunt, leaning against a tree. În a doua imagine: prototipul real.


Citiţi în continuare!

vineri, 14 septembrie 2018

Dacă zăriți un scriitor prăbușit de durere pe trotuar, nu ezitați nici o clipă, sunați la 112



Îmi plac teribil oamenii foarte siguri pe ei. Și, mai ales, oamenii care sînt foarte siguri pe viitor.

Și nu numai că-mi plac, dar îi și invidiez, chiar dacă știu că invidia este un sentiment foarte urît (și foarte costisitor). Admirația nu te costă nimic, de cele mai multe ori îți dă o stare de euforie, de jubilație, iubești dezinteresat, pe gratis. În schimb, invidia îți provoacă întotdeauna dureri la ficat și tremurături.

Știu cazul unui scriitor foarte important, care a făcut o chestie din asta pe trotuar, s-a uitat într-o gazetă și a aflat astfel că un alt scriitor (mult mai puțin important, firește) avea o lectură publică într-un stabiliment din Berlin sau din Paris, nu mai țin bine minte, a trecut multă vreme de atunci. „Lume ingrată, îndrăznești să mă persecuți?”, a mai apucat să exclame scriitorul foarte important și s-a prăbușit secerat pe caldarîm. A zăcut cît a zăcut, s-a uitat printre gene și, cînd a observat că nu-i vine nimeni la căpătîi, că nu strigă nici un admirator: „Mooooooare un scriitor foarte important! Săriiiiiți! Chemați ambulanța! Să vină Arafat! Ministrul Sănătății încă nu e aici?”, s-a ridicat demn, s-a scuturat de praf și s-a dus acasă, deși ficatul tot îl mai înțepa, că așa e ficatul, are inițiative private.

Cam asta pățești dacă invidiezi pe degeaba și visezi lecturi la Berlin. Mai bine visezi lecturi la Tecuci, la Focșani sau la Rîșca, există și acolo un public rafinat (mai cu seamă la Rîșca), și rămîi cu ficatul întreg, nu-ți strică să ai un ficat cît se poate de sănătos, îl poți dona dacă nu-ți mai trebuie...

Unii pretind că nu poți face nici o scofală dacă nu ești foarte sigur pe tine însuți. Dacă nu crezi în steaua ta, în destinul tău fericit, în Providență, dacă nu crezi că Viitorul îți va face cîndva dreptate, publici degeaba. „Uite, vezi foile astea?”, îi spunea Marcel Proust menajerei sale, minunata Céleste Albaret, „peste 50 de ani, toată lumea le va citi, numele meu va fi pe buzele tuturor, voi fi adulat și slăvit de criticii și istoricii literari la fiecare 10 iulie (unii pe stil vechi, dar cei mai mulți pe stil nou). Va vorbi și Emmanuel Macron. Crezi în geniul meu, scumpă Céleste?”. Grațioasa Céleste îl privea în ochi și spunea cu glas ferm, militant, profetic: „Mai mult ca în bunul Dumnezeu, conașule, mai mult ca în bunul Dumnezeu!” Și, pînă la urmă, ați văzut?, Viitorul l-a confirmat pe Marcel. Îl serbăm nesmintit la 10 iulie, împreună cu cei 45 de sfinți mucenici din Nicopolea Armeniei, împreună cu Jessica Simpson, actrița atît de dragă nouă, tuturor, împreună, desigur, și cu Jesse Jane, doar nu stă în puterile noastre să ne alegem data nașterii, și nici să discriminăm nu-i ok, femeia e o făptură întru toate egală cu bărbatul.

Alții pretind că au existat și scriitori lipsiți de necesara încredere în sine și în Viitor, dau și exemple de scriitori sfioși, unul dintre ei ar fi ilustrul Jorge Luis Borges, care obișnuia să afirme ori de cîte ori i se vorbea de notorietate și era luat cu Maestre: „Lumea nu-i ține minte pe autori, ei nu contează deloc, ceea ce rămîne este o mare operă anonimă, un șir de metafore, la care eu am contribuit cel mai puțin...”.

Oricum ar sta lucrurile, eu îi stimez doar pe cei foarte siguri pe ei și, din cînd în cînd, sînt cuprins de o foarte omenească invidie: „De ce unii pot să citească la Berlin, iar eu nu-s vrednic nici măcar de un recital în Piața Voievozilor? Oare-i cinstit așa, soartă crudă și nerecunoscătoare?...”.


P. S. În imagine: Sir Edward John Poynter (1836 - 1919), Erato, Muse of Poetry (1870).


Citiţi în continuare!

marți, 11 septembrie 2018

Dacă o femeie matură are de ales între un poet și un bancher, oare pe cine-l va face fericit?



Ce ți-e și cu femeile? În timpul vieții, nu dau doi bani pe poeți și pe suspinele lor versificate. Îi provoacă, îi stîrnesc, îi inspiră, îi ațîță la psihic, îi nebunesc de cap, ba chiar acceptă să se plimbe cu ei prin parcuri, la miezul nopții, sub vraja lunii. Vor să asculte elegii, invocații amoroase, solicitări smerite („O, frumoasa mea stăpînă, mîna-ți dalbă să ți-o pipăi / Și-n crivatul fericirii eu cu tine să mă-nchipui...” etc.), dar cînd e vorba de mariaj, preferă bancherii și industriașii în vîrstă. Menționez că poeții au bucuria de a trăi foarte puțin: „poet în vîrstă” e un oximoron.

Sigur, dacă poetul ar fi bancher sau industriaș (oricît de vîrstnic), l-ar urma imediat, ar accepta orice jertfă, i-ar copia pe curat cărțile, și-ar sacrifica nopțile, i-ar sta la căpătîi, l-ar ține numai în comprese și fursecuri. Altfel spus, dacă poetul ar fi milionar în euro / ruble / dolari, femeia n-ar face mofturi. Din păcate, cu poezia nu cîștigi bani de nici un fel. Poetul e condamnat de soartă să rămînă un sărac perpetuu. Un solitar, un suferind. Vă mai amintiți poezia lui Eminescu? Să-i citim doar începutul:

„Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumînare sfîrîind săul şi-l arde.
Şi-n această sărăcie, te inspiră, cîntă, barde
- Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună”.
(Cugetările sărmanului Dionis).

Mă întorc la articol. Veți spune de îndată că așa vorbește numai un misogin, un invidios, un conservator, un ins care n-a străpuns și n-a priceput niciodată nimic din sufletul femeii. Vă înșelați amarnic. M-am hotărît să redactez această ieremiadă, abia după ce am cules dovezi irefutabile, autentice, dovezi care l-ar mișca pînă și pe judecătorul cel mai crud. Am răsfoit biblioteci, biografii. Am discutat cu poeții înșiși (cîți au supraviețuit unei tinereți agonice, unei lumi nedrepte), le-am consemnat reproșurile. Și, într-un final, m-au convins. Pînă nu de mult (să tot fie vreo săptămînă), am fost un feminist activ, un militant, un atlet neobosit al Gingășiei și Eternului. Acum mă văd nevoit să dau înapoi. Revin spăsit la învățăturile sfîntului Pavel și ale celorlalți Sfinți Părinți. Adevăr au grăit...

Ce m-a determinat să-mi reneg idealul din tinerețe și trecutul de luptă în slujba Femeii? Pur și simplu, o carte. Se intitulează Borges a contraluz (1989) și a fost scrisă de către ispititoarea, fascinanta, irascibila Alba Estela Canto, femeia care s-a lăudat că a fost modelul eroinei din povestirea lui Borges, Aleph: „Yo soy Beatriz Viterbo!”. Ea a fost, negreșit, nu este nici o îndoială, numai ea putea fi... Prozatorul i-a dedicat textul, dar nu și-a justificat în nici un fel gestul. Abia mai tîrziu s-a aflat totul.

Borges nu s-a îndrăgostit de multe ori. Dar de cîte ori s-a îndrăgostit, s-a lovit de proverbiala indecizie a femeilor. El era sărac și poet, femeile voiau exploatatori, latifundiari. Cînd a venit vremea, s-a îndrăgostit și de Estela Canto. Plimbări în doi. Conversații. Planuri. Vise, recitări înfrigurate. Cînd a înțeles că nu se mai poate, Borges i-a cerut mîna. Era noapte, s-a așezat în genunchi pe trotuar și a întrebat-o emoționat: „Estelita, vrei să te căsătorești cu mine? Femeia l-a privit surprinsă, a chicotit și i-a replicat zîmbind: Aş fi foarte fericită, Georgie. Dar nu uita că sînt o elevă a lui Bernard Shaw. Nu ne putem căsători fără să ne culcăm mai întîi”.

Borges s-a albit l-a față, și-a scos ochelarii și i-a șters îndelung, apoi i-a șoptit deprimat: „Estelita, eu te-am iubit. Cum poți vorbi atît de vulgar?”. Multă vreme s-au evitat. În 1949, Jorge Luis Borges i-a dăruit manuscrisul povestirii Aleph. Femeia l-a vîndut la licitație și a încasat pe el un cec de 30. 000 de dolari.

Au sau n-au dreptate Sfinții Părinți?


P. S. În imagine: Sarah Zar (lives and paints in Brooklyn, NY), Hurricane Woman.


Citiţi în continuare!

duminică, 9 septembrie 2018

Sînteți de acord cu decizia lui Max Brod?



Citesc o recenzie despre „ultimul proces al lui Kafka” și mă pune serios pe gînduri.

Deci, Franz Kafla scrie explicit în testament: „Îi solicit legatarului meu să ardă neîntîrziat toate hîrtiile ce vor rămîne după moartea mea”. Executorul a fost, cum știm, Max Brod. Nu i-a respectat solicitarea. I-a tipărit manuscrisele, le-a pus un titlu (Procesul și Castelul nu sînt titluri originale), a inaugurat exegeza și a sugerat o cale de a-l citi pe Kafka, cea alegorică. A procedat oare bine? Răspunsul nu mi se pare evident.

Exegeții l-au absolvit de orice vină. Max Brod - spun ei - a procedat întemeiat. Franz Kafka n-a perceput valoarea propriilor scrieri, s-a îndoit de ea și a murit, probabil, cu sentimentul eșecului. Brod i-a intuit mai bine originalitatea. N-a procedat tocmai cușer (din punct de vedere juridic), dar a dăruit secolului XX o operă de o noutate radicală.

În Kafka's Last Trial: The Case of a Literary Legacy (W.W. Norton, 2018), Benjamin Balint observă: „În măsura în care notorietatea lui Kafka s-a bazează pe scrieri pe care nu le-a terminat și nici nu le-a aprobat, Kafka, așa cum îl știm noi, este o creație a lui Brod”. Nu în întregime, întrucît textele au fost scrise de Kafka. În mod esențial, întrucît Kafka le-a repudiat.

Pentru mine, problema e mai vastă decît aceea a scrierilor păstrate în pofida voinței autorului. Problema ține de modul în care îndeplinim ultima voință a unui om. Avem dreptul moral s-o ignorăm? Tare mă tem că nu. Nu mi-am propus să șochez pe nimeni, dar convingerea mea este că Brod nu a procedat exact așa cum se cuvine. Există, totuși, o scuză: Kafka putea, la începutul lui 1924, să-și distrugă singur manuscrisele. Dacă nu era convins de valoarea lor, de ce n-a făcut-o el însuși? Eu așa aș fi procedat.

Pe de altă parte, dacă un om în pragul morții cere ceva rezonabil, nu există motiv de a nu-i asculta voia. Ce se va face cu mine după, eu hotărăsc cu capul meu cvasi-lucid, chiar dacă las aplicarea deciziei în seama unui prieten sau a unui notar obtuz. Dacă n-ar proceda cum i-am cerut - și m-aș putea întoarce pentru o clipă înapoi - l-aș blestema. Nu cred că un om (chiar Franz Kafka) își redactează testamentul cu gîndul că, poate, un succesor infidel nu-l va respecta. În chip deliberat, Kafka și-a greșit destinatarul, fiindcă știa foarte bine că Brod (primul lui cititor, de multe ori) nu-l va asculta, că Max Brod este marele lui admirator, că Brod îl consideră „un geniu și un sfînt”. Ar mai fi multe de spus, mă opresc aici.

Aveți mare grijă în mîinile cui vă lăsați posteritatea...

Să nu uit, Vergiliu a cerut moștenitorilor săi ca Eneida să fie dată focului. Nici de data asta, familiarii poetului nu i-au respectat vrerea...


P. S. În imagine: Irvine Peacock (n. 1948), Castle of Illusion.


Citiţi în continuare!

joi, 6 septembrie 2018

Dacă ar veni apocalipsa, care sînt primele trei cărți pe care le-ați salva?



Dau într-un interviu cu Alberto Manguel peste o întrebare ce mi-a adus aminte de un joc inițiat cîndva de publicistul și fotograful Foster Huntington. Acesta i-a întrebat pe cititori următorul lucru: „Dacă v-ar lua foc casa, ce obiecte ați salva?”. Cititorii au fost extrem de fericiți să-și imagineze evenimentul, au intrat în joc și i-au trimis inițiatorului o mulțime de fotografii. Vă puteți imagina diversitatea (incredibilă!) a obiectelor afecționate...

Mă întorc la interviul cu Manguel din Versopolis. European Review of Poetry, Books and Culture. Noah Charney îl întreabă pe eseist:

„Dacă ar avea loc un dezastru natural și ați fi nevoit să „salvați” numai trei cărți din bibliotecă, pe care le-ați lua?”

Răspunsul lui Manguel:

- Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor / Alice in Wonderland și Alice în Țara Oglinzilor / Through the Looking-Glass în ediția adnotată de Martin Gardner; e vorba, firește, de așa-numita The Annotated Alice, prima ediție 1960;

- romanul lui Rudyard Kipling, Stalky & Co, pe care Borges mi l-a dăruit la despărțire (o vreme Alberto Manguel a fost unul dintre cititorii săi);

- ediția din 1652 a Divinei Comedii”.

Simplu. Bănuiesc că Alberto Manguel nu s-a gîndit foarte mult, cărțile pe care le-a ales au valoare afectivă (darul lui Borges) sau reprezintă piese de anticariat, deși nu m-am interesat cît de prețioasă este ediția din 1652 a Divinei Comedii. Bănuiesc că nu foarte tare. A mea e din 1967 (ediția îngrijită de Chimenz) și, inițial, a aparținut numitului Ilario Rota, care a avut grijă să se semneze (și încă de două ori) pe pagina de gardă. Cartea nu m-a costat nimic, mi-a dăruit-o o prietenă. Deci, are și acest volum o valoare afectivă.

Îmi pun eu însumi întrebarea, mă gîndesc îndelung și răspund: „Dacă s-ar porni focul, aș lua cu mine...

- Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni în vechea traducere a lui Telemac Dan și Petru Vintilă; am mai vorbit despre acest roman;

- Apuleius, Măgarul de aur;

- Petronius, Satyricon.

Duc jocul mai departe și mă adresez Domniilor Voastre: dacă ar veni apocalipsa, ce cărți ați salva din flăcări?


P. S. În imagine: Scott Erickson, Forgive thy brother.


Citiţi în continuare!

marți, 4 septembrie 2018

Ce fel de cititor sînteți? 3 întrebări simple la care nimeni nu poate răspunde



M-a amuzat să citesc un articol publicat cîndva, prin 2007, de către jurnalistul Jack Thurston în The Guardian. Am dat peste el pe cînd căutam materiale despre actul re-citirii. V-am spus că m-am informat strîns, nu mi-a scăpat nimic, am străbătut o bibliografie exhaustivă.

Pînă atunci, nu găsisem decît articole / cărți foarte elogiase, din care aflam că a reciti este o virtute cardinală, că numai oamenii foarte evoluați recitesc, că numai recitirea te face „înțelept”, ca să trimit la fraza lui Flaubert: „cît de cîștigați am fi dacă am alege numai cinci-șase cărți și le-am studia pe îndelete, an după an”.

Dar nu... Jack Thurston găsește că recitirea nu este numaidecît o dovadă de înțelepciune: „re-citirea este o crimă”. Nu ai de ce să te lauzi cu asta. Cei care și-au făcut acest obicei ar trebui să se rușineze de ei înșiși. Iar îndrăznețul care afirmă (în public) că recitește o carte este, negreșit, ori arogant, ori îngust la minte, ori tont. Acuzația e dură, dar are temeiul ei, vom vedea.

Să-i luăm pe cei care care spun / scriu: „Tocmai recitesc Faust, tocmai recitesc Educația sentimentală, tocmai recitesc Curcubeul gravitației etc.” Cred că ați recunoscut specia. Oare ce vor să insinueze acești domni foooooarte erudiți? Simplu: faptul că ei sînt / au fost atît de isteți, încît au parcurs deja toate cărțile importante (cel puțin de două ori) și acum simt nevoia / au obligația să o ia de la capăt (a treia oară). Firește, nimeni nu pretinde semeț, la un simpozion mondial, că ar reciti Cuore sau Fata babei și fata moșneagului. Toți numesc titluri ilustre, autori „grei”, profunzi, enigmatici: James Joyce, Samuel Beckett, Thomas Pynchon, David Foster Wallace. Acesta ar fi păcatul aroganței...

Să spun o vorbă și despre înguștii la mine. Ei n-au citit prea mult, dar au convingerea că „știu perfect ce le place și că le place mereu ceea ce știu”. E cazul celor care re-citesc Shogun fără oprire, fiindcă își amintesc că au citit Shogun, cînd întreaga umanitate se fălea că a citit Shogun. Își amintesc cu duioșie cît de tare i-a flatat această lectură de tinerețe. Au fost printre aleși, au reușit să cuprindă 800 de pagini. Această temeritate i-a marcat definitiv. Dincolo de Shogun nu mai sînt dispuși să treacă.

A treia categorie îi conține pe tonți. Ei n-au fost în stare să priceapă cartea de la prima lectură. Au luat, la sfatul unui coțcar, Molloy de Beckett și n-au înțeles nimic. Înfrîngerea i-a durut. La o cafea, amicii discută lejer semnificațiile romanului, simbolismul lui Molloy, absurdul condiției umane, iar ei lasă ochii în pămînt și își înghit fierea. Trebuie să fie ceva cu cartea asta, hai s-o mai citesc o dată, poate mă prind, cred că e o chestie esoterică. Deci, nu cedez, nu cedez nici mort. Îi vin eu de hac...

Sigur, articolul lui Jack Thurston a fost o glumă. Cred că multă lume a rîs atunci (cu poftă, strîmb, acru, nu mai contează). Ca să fiu sincer, mărturisesc fără jenă că mă regăsesc în toate cele trei specii de re-cititori. Sînt într-o companie selectă. Și am cuvînt să mă laud.

„Am cravata mea  / și mă mîndresc cu ea...”


P. S. În imagine: Ferdinand Heilbuth (1826-1889), The Reader (1856).


Citiţi în continuare!

duminică, 2 septembrie 2018

Cum și de ce am renunțat la calorifer



Mi-am făcut o mică antologie de opinii cu privire la obiceiul re-citirii. Am străbătut cîteva articole pe această temă, încît s-a adunat un material prețios, un tezaur de sapiență. Și ar fi păcat să-l țin doar pentru mine, să mă port ca un avar. Înțelepciunea, am mai notat asta, înseamnă a dărui absolut tot ce ai. E o prostie să crezi că dacă ai adunat proprietăți, obiecte, averi, le vei duce cu tine în cer. În momentul culminant, e bine să nu deții nimic, nici bunuri mobile, nici idei mai mult sau mai puțin imobile.

Iată ce spune un călugăr japonez mult mai deștept decît noi (am citit fragmentul într-un articol de Luiza Vasiliu, îl găsiți aici): „Un om rezonabil nu va muri lăsînd în urmă obiecte de valoare. O colecție de obiecte vulgare arată prost, în timp ce unele bine alese ar sugera atașamentul futil față de lucrurile acestei lumi. Și e cu atît mai nepotrivit să lași în urmă o acumulare vastă. Vor avea loc lupte urîte după ce-o să mori și toată lumea o să vrea să pună mîna pe ceva. Dacă plănuiești să lași ceva unei persoane anume, atunci mai bine o faci cît încă mai ești în viață“. Are perfectă dreptate călugărul. Nu vă înconjurați de obiecte. Dăruiți-le altora. Lăsați-i pe alții să se chinuie cu ele. Lărgiți-vă spațiul înconjurător. Nu dați ocazii moștenitorilor să se încaiere de la o lingură de argint...

Cărțile mi le-am dăruit deja, fie prietenilor, fie dușmanilor, fie anticarilor. Mi-am ars toate caietele din studenție cu notițe ilizibile și, în parte, prea exaltate, nimic nu-i mai deprimant decît să vezi cît de respectuos ai fost cînd ai citit cîteva tratate filosofice (Monadologia, să zicem).

Mai am, deci, un pat, o lampă, un scaun și un laptop. La becuri voi renunța (mereu se ard siguranțele), o să scriu la lumînare sau deloc. Și, oricum, în viețile noastre e prea mult confort, iar confortul te face leneș. Cînd e prea cald, ațipești. Voi renunța, deci, și la calorifer. De mîncat nu se pune problema, m-am convertit în ascet: puțin mărar, un pic de pătrunjel, o ceapă, mi se pare suficient.

Gata, am făcut pustiu în jur. Să trecem dar la re-citire. Recitirea presupune din capul locului că ai păstrat foarte puține cărți, „cel mult cinci”, cum ne-a sfătuit Flaubert.

Să observăm ce a spus Hazlitt într-un eseu foarte cunoscut, On Reading Old Books: „Urăsc cărțile noi. Posed douăzeci sau treizeci de volume pe care le-am citit mereu și mereu și ele rămîn singurele pe care mi-am dorit să le citesc vreodată”. Hazlitt numește trei autori, dar nu oferă lista completă a celor 20 de cărți preferate. Principalul lui argument ține de plăcere. A reciti înseamnă a trăi ori de cîte ori vrei o plăcere deja garantată printr-o experiență mai veche. Hazlitt nu consemnează decepții, el crede că eul este o substanță imuabilă, dacă ți-a plăcut ceva la tinerețe, te va bucura și la senectute. În opinia lui, plăcerea e repetabilă. Și, mai ales, nu se uzează niciodată. Nu sînt foarte sigur că are dreptate. V-am spus deja ce părere jalnică am cu privire la mintea mea de odinioară (nu mult diferită de cea de acum), la sinele meu, miezul sempitern de sub coaja aparențelor. Nu insist fiindcă am găsit la altcineva un pasaj oarecum opus ca intenție și scop.

Să-l considerăm, deci: „Adevăratul secret al re-citirii e pur și simplu acesta: Nu este posibilă. Personajele din cărți rămîn aceleași, cuvintele nu se modifică niciodată, dar cititorul se schimbă întruna” (cf. Verlyn Klinkenborg, vezi aici). Fraza contrazice tot ce a crezut și a afirmat acum două secole ilustrul William Hazlitt. Sinele nu se păstrează identic în timp. E ceva rapsodic, intermitent. Memoria nu dovedește nimic. Din acest motiv, a pretinde că poți re-trăi întocmai o plăcere de altădată este o amăgire. Montaigne a descoperit cel dintîi faptul că sinele nostru este „ondoyant et divers” și a consemnat în Eseuri această permanentă mișcare, Montaigne en mouvement. Nu insist.

Opinia lui Klinkenborg mi se pare, deci, mai aproape de adevăr. Am verificat-o pe pielea mea.

Aș divulga ca dovadă irefutabilă un amănunt biografic. Mi-am propus odată să citesc o carte care mă fermecase în copilărie. Am încercat să retrăiesc plăcerea de atunci, bucuria, senzațiile. Am deschis cartea și după un singur capitol m-am îngrozit. Totul era atît de strident, atît de neverosimil și de hilar, încît n-am fost în stare să continui lectura. Am aruncat cartea la gunoi. Și m-am întrebat în modul cel mai serios: „Eu am fost acela care...?”.

Dacă eu am fost acela care s-a lăsat fermecat de o carte cu multă vreme în urmă, înseamnă că eu (cel de astăzi) nu mai sînt eu (cel de atunci). Mai simplu nu se poate...


Pentru eșecul meu, vă recomand o postare mai veche: De ce m-am hotărît să nu mai re-citesc nimic.


P. S. În imagine: Armin Glatter (1861-1916), Reading girl.


Citiţi în continuare!