vineri, 31 august 2018

Arta de a-ți programa o zi întru totul fericită



Îmi plac teribil oamenii care știu să respecte un plan. N-am cunoscut în viața mea prea mulți, dar cîțiva tot mi-au luminat existența. Tocmai de aceea l-am admirat dintotdeauna pe Flaubert care putea declara într-o scrisoare vestită: „dacă mă întrebi ce voi face peste 10 ani, la ora 3 dimineața, îți pot spune de pe acum, fiindcă am deja un plan minuțios: voi citi un capitol din Eseurile lui Montaigne și apoi mă voi duce împăcat la culcare”.

Toată lumea își face liste cu lucrurile de realizat negreșit a doua zi. Folosul listei e evident, nu mai poți spune, cînd îți faci bilanțul zilei la ora 23, înainte de rugăciunea de culcare, că ai uitat esențialul, că te-ai luat cu altele (întîlniri, telefoane, vizite, reverii, stat cu picioarele pe pereți, căutat notițe în carnetul din iulie 2010, murmurat cu nostalgie „ce faină era Dana F., cînd era faină!” etc.) și n-ai scris nici măcar un rînd din opera vieții tale la care muncești încă din tinerețe.

Obiceiul listelor e destul de vechi, în orice caz, mult mai vechi decît noi. După ce specialiștii au descifrat și tradus o parte din caietele lui Leonardo da Vinci, erudiții au constatat cu maximă uimire că pînă și Leonardo își făcea liste, nu lucra, săracul, la întîmplare. Un site reputat a reprodus una din ele (lista ar data cu aproximație din 1490). Este ceea ce în limba engleză se cheamă o „to do list”, dar într-o perspectivă mai largă, Leonardo nu gîndea meschin. Reproduc aici o parte din programul lui da Vinci:

- să măsor dimensiunile Milanului cu tot cu mahalale;

- să găsesc o carte despre Milan și bisericile lui; e posibil s-o aibă librarul care stă pe drumul spre Cordusio;

- să calculez dimensiunile palatului ducal;

- să discut cu un specialist în aritmetică despre posibilitatea de transforma un triunghi într-un pătrat;

- să mă întîlnesc cu messer Fazio (profesor de anatomie) și să aflu mai multe despre proporții;

- să-l întreb pe Benedetto Potinari (negustor florentin) cum a reușit să se deplaseze pe gheața din Flandra;

- să încerc să fac rost de tratatul de optică al lui Vitolone, tratat care se găsește în biblioteca din Pavia.


Și iată acum lista compusă de mine (lucrez la ea de la ora 17 fix) pentru ziua de 1 septembrie 2018, o sîmbătă ce se anunță desăvîrșită încă de pe acum...

- să mă trezesc de îndată ce mă trezesc și să sar imediat sub un duș rece și binefăcător;

- să-mi verific încă o dată lista cu ce am de făcut în ziua de 1 septembrie și să nu șterg nimic din ea (dar nici să-i adaug puncte noi de îndeplinit), să-mi păstrez sîngele rece și buna dispoziție;

- să-mi repet pînă reușesc să țin minte: „nimic important nu s-a putut face cît ai bate din palme”; să identific autorul acestui citat memorabil;

- să aprind un chibrit ori de cîte ori am de gînd să-mi aprind o țigară (și invers); dacă sînt în public, să nu uit să-l sting printr-o mișcare elegantă a mîinii, cum am văzut la filosofi și actrițe;

- să mă las definitiv de fumat, cel mai tîrziu pe la ora 5 după amiază;

- să mă așez la masa de scris și să caut un subiect interesant atîta vreme cît este necesar să-l găsesc (chiar 10-15 ore), dar fără să-mi schimb nici cu o iotă programul notat în listă;

- să nu procrastinez;

- să mă plimb prin parcul Pieței Voievozilor exact atît cît trebuie pentru o viață sportivă, rodnică și îndelungată;

- să arunc priviri istețe și semnificative domnișoarelor și doamnelor de pe băncile din parc, dar să nu mă las sedus nici de data aceasta; femeia trebuie lăsată să suspine;

- să mă așez încă o dată la masa de scris pentru a continua cu succes căutarea subiectului celui mai potrivit;

- să citesc cartea lui Daniil Harms, Mi se spune capucin, și să reflectez atent la acest pasaj plin de înțelepciune: «chiar dacă n-ai avut chef să scrii astăzi, deschide caietul și scrie în el măcar atît: „azi n-am avut nici un chef să scriu”»;

- să dau o fugă pînă în orașul Nagoya (prefectura Aichi, Japonia) și să discut cu Claudia, la o cafea și o soba (supă cu tăieței de hrișcă), despre importanța psihologiei sociale în clipa de față și în viitor; la întoarcere să mă opresc pentru o vizită foarte scurtă în Paris și să fac cîțiva pași prin Jardin des Tuileries;

- să-mi închei ziua exact așa cum am început-o: cu un duș rece, relaxant, odihnitor;

- să dau cu spray împotriva țînțarilor, să dorm neîntors exact cîte ore am prevăzut în listă și să-l visez pe Leonardo da Vinci, cu fularul desfăcut, patinînd voios pe ghețurile din Flandra și făcîndu-mi prietenos cu mîna...


P. S. În imagine: un portret imaginar al lui Leonardo da Vinci (1452 - 1519) realizat de Lattanzio Querena (1768 - 1853).


Citiţi în continuare!

miercuri, 29 august 2018

Ultimul om care a citit toate cărțile din vremea lui a orbit


E limpede că nu putem citi tot. E și mai limpede că nu putem străbate nici măcat atîta cît ne-am dori. Numărul cărților bune (al cărților fără de care nu te poți numi „om cultivat”) întrece cu mult puterea noastră de cuprindere. Pentru o astfel de ispravă, ne lipsesc și energia, și timpul, și dispoziția. Nu putem acoperi titlu cu titlu nici măcar lista recomandată de Harold Bloom în Canonul occidental.

Cine a citit toate cele 37 de piese ale lui Shakespeare? Doar specialiștii în literatura elisabetană. Și, poate, nici ei... Ca o concluzie logică, urmează că bietul cititor contemporan (oricît de sagace ar proceda) nu va deveni niciodată un ins întru totul cultivat...

N-am citit Pnin de Vladimir Nabokov, deși n-are decît 180 de pagini. Abia acum îmi acopăr lacuna și numai fiindcă un prieten a insistat. M-a spus, vicleanul, că mori degeaba dacă n-ai citit (măcar o dată) Pnin. Iată că îl citesc acum, deci nu voi muri degeaba. Voi muri, pesemne, de altceva...

N-am citit Watt de Samuel Beckett, chiar dacă autorul nu avea o părere foarte bună despre romanul lui, și-l chestiona într-o conversație de pomină pe tînărul, de atunci, Paul Auster (mult mai entuziast decît el în privința lui Watt): „Chiar crezi că este o carte bună?, îl întreba uluit Beckett. Chiar crezi asta?”.

N-am citit Adolescentul de Dostoievski (ce rușine!!!), l-am început de trei ori (ultima dată pe 23 august a. c.), dar n-am ajuns încă la capăt. La prima lectură am parcurs cam o treime din roman (prin 2013), acum am uitat o mulțime de amănunte, trebuie s-o iau de la început, de la introducerea insolentă a junelui Dolgoruki. Ar trebui să lungim luna august și s-o facem de cel puțin 365 de zile, ca să încapă toate cărțile necitite în ea și să rezolvăm o dată pentru totdeauna problema erudiției estivale...

Am scris nota de față, fiindcă am dat peste un articol foarte interesant aici, semnat de David L. Ulin, în care am găsit această frază care m-a pus pe gînduri: „John Miton se putea lăuda - și fără să exagereze - că a citit toate cărțile disponibile în vremea lui”. Pe atunci, comentează Ulin, „întreaga istorie a gîndirii scrise mai era accesibilă unei singure minți”.

Nu mai pun la socoteală faptul că John Milton (1608 - 1674) a orbit complet înainte de 1660 și a compus Paradisul pierdut (între anii 1658 - 1664) fără să poată nota nici un vers cu mîna lui. Și-a dictat poemul celor care se aflau în preajmă (sau musafirilor dispuși să-l ajute).

Jorge Luis Borges, în conferința lui despre orbire, menționează această împrejurare: „Milton își petrecea o bună parte din timpul său singur și compunea versuri. Avea o memorie prodigioasă. Putea să memoreze patruzeci sau cincizeci de grupuri de cîte unsprezece silabe, după care le dicta celor care veneau să-l viziteze. Așa a compus poemul”...


P. S. În imagine: Pieter Bruegel the Elder, The Parable of the Blind Leading the Blind.


Citiţi în continuare!

marți, 28 august 2018

Moartea (nu mai) vine ca un sfîrșit



Nu se mai moare ca altădată. Am uitat bunele obiceiuri... Nu fac o simplă glumă. Priviți, rogu-vă, filmele de aventuri. Nu doar cele cu gangsteri nemiloși: toate filmele. Chiar producțiile erotice. Sesizați diferența? Dacă nu o sesizați, îmi permit, amical, să vă ajut.

Bietul pistolar din Vest (a cărui specie a căzut în desuetudine) țintea într-o doară, fără chef, și numai după ce-și avertiza în chip repetat și politicos inamicul. Pentru a-i veni de hac, îi era de ajuns un singur glonț (de argint), ultimul cartuș. Nelegiuitul îi mulțumea cu un deget la pălărie și se prăbușea fără mofturi. Cu extremă dignitate, fără convulsii, fără ticuri faciale. Rareori se pierdea în văicăreli. Rareori dădea din mîini ori din picioare. Rareori învia (în modul cel mai agasant) dintru morți. Încremenea subit, cu privirile înfipte în ether. Pistolarul, la fel de tacticos, îi săpa groapa, îl lua în spinare, îl așeza sub cruce și recita o rugăciune. Cam atît. Pentru mortul de odinioară (dar și pentru spectatori) era destul. Decesul se remarca, așadar, prin discreție, sobrietate și bun gust. Din păcate, nu mai e de mult așa.

Trec peste faptul că armele au crescut spectaculos în dimensiuni, nu se mai trage cu flinta, ci cu aruncătorul de flăcări. Nimeni nu mai folosește pistolul cu butoiaș. De praștie, de otravă, de aruncarea șișului către pieptul ofticos al banditului nici nu poate fi vorba. Omul nu mai moare ca un înțelept împăcat cu sine, filosofic. Mai nou, pentru a-l ucide pe bandit e nevoie de o mitralieră cu trei guri de foc și de răbdare. Să vă amintesc? Gloanțele pornesc tacticos din țeavă și-l străbat amănunțit, de-a lungul și de-a latul țesuturilor, pe interlopul (care continuă sa rînjească impertinent). Primul glonte produce un plescăit înfundat și o țîșnitură violentă de lichid stacojiu. A cedat, probabil, vena cavă. Al doilea secționează aorta. Al treilea perforează cu un țiuit melodios bulbul rahidian. Al patrulea distruge în întregime splina. Al cincilea străbate ficatul. Aș șaselea îi sfîșie materia cenușie... Nu e suficient. Inima s-a păstrat întreagă. Încă un snop de gloanțe, încă o răpăială, încă un asalt.

Abia al zecelea glonte pare să aibă oarece efect: a lovit, în sfîrșit, inima. Victima începe să se clatine ușor și să se desfacă în bucăți. Fiecare bucată se zvîrcolește. Un ochi proiectat în partea stîngă a cadrului continuă să clipească amenințător. În dreapta, o mînă cu trei degete scurmă podeaua. Fumul înecăcios acoperă cu desăvîrșire peisajul. Se face întuneric, tăcere. Am putea crede ca totul s-a terminat. Dar nu, în realitate, totul e pe cale să reînceapă...

Nu am studiat regia. N-am fost actor. Am vizionat, în schimb, îndemnat de alții, cîteva filme de acțiune În timpul liber, hélas! Norocul meu e că dispun de prea puțin timp liber. Am putut observa, totuși, în scurtul răgaz petrecut în fața ecranului următoarele prefaceri în filosofia morții. Le voi enumera rapid. Întîi de toate, remarc decăderea războinicului modern. Pistolarul nu mai nimerește din prima. Meșteșugul tragerii cu pușca s-a perimat. Dar și arta morții s-a schimbat pe alocuri. E nevoie de zgomot, de rafale, de incendii. Din ce pricină?

Voi prezenta o sumară ipoteză de lucru. Spectatorul modern e un ins sastisit, blazat. Trebuie să-l exciți. Înainte pricepea din prima cine e mortul. Azi are, sărmanul, orbul găinilor. Dacă mitraliera nu scoate flăcări, dacă nu tună prin văzduhuri și nu explodează nici un mecanism infernal, dacă sîngele nu curge ca fluviul Mississippi, spectatorul rămîne nedumirit. N-a greșit cumva filmul? El a dorit un thriller și a căzut peste un film victorian. Omul modern are simțurile tocite. Nu mai poate percepe un sunet banal, înțelesul unei acțiuni - evident pînă nu de mult. Faptele obișnuite se situează sub pragul său aperceptiv. Pentru a-l înțelege și „gusta" cum se cuvine, instantaneul morții trebuie să devină succesiune temporală. Omul din trecut murea într-o clipită. Omul de azi moare cu dificultate, în timp, de cîte ori este necesar. Are nevoie de ceasuri întregi de zvîrcoliri și convulsiuni. Țipă blesteme, îl sfidează pe detectiv, își trăiește neobosit sfîrșitul. Dacă ar muri ca în trecut, nu i-am mai sesiza agonia.

Pentru a fi siguri de rezultat, mortul trebuie să exclame într-un final: „Gata, sînt mort! Mai mort de atît nu se poate. Afurisit să fie cel care m-a ucis!”


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 25 august 2018

Lăcrimarea postumă



Mă întreabă un prieten dacă stoicul ipotetic, pe care l-am citat nu de mult (aici), a iubit pe cineva. Greu de spus, mă îndoiesc: iubirea nu era o virtute în ochii stoicilor din Antichitate și dintotdeauna. Nu s-au omorît cu iubitul...

Mă întorc la filosoful ipotetic. Nu-i cunosc, așadar, nici o iubire, n-am citit nicăieri că s-a îndrăgostit prea tare de cineva. În definitiv, stoicii erau foarte secretoși, foarte discreți... Cine știe, poate a iubit o matroană indiferentă, poate a fost înșelat, poate și-a prins femeia cu un centurion tînăr, cu un gladiator viguros, poate și-a smuls părul din cap fir cu fir, poate a rămas chel și plin de resentimente, poate n-a avut pur și simplu noroc. Nu poți avea noroc întotdeauna, mai și pierzi la zaruri. Să-l lăsăm, deci, în apatia lui și să ne întoarcem la citat.

Iată cum sună: „Dacă un om trage să moară, lasă-l dracului în pace și vezi-ți de treabă; iar dacă a murit, nu te mai holba la el, aruncă-l într-o groapă și treci mai departe”.

Filosoful e aspru, recunosc. Dar are vreun temei, există vreo situație în lumea sublunară care i-ar justifica aserțiunile? Mă tem că da. Două lucruri mă fac să susțin asta. Primul se referă la aviditatea euforică cu care oamenii așteaptă, privesc, verifică și apoi comentează îndelung moartea unui seamăn de-al lor. Nimeni nu-ți păstrează cumpătul. Toți se simt dintr-o dată importanți. Și, în secret, se bucură că i-au supraviețuit. „Bine că a fost el, nouă nu ni se poate întîmpla asta”.

Al doilea se referă la spectacolul înhumării. Întotdeauna penibil. Străini, curioși, bîrfe pioase, țipete, bocitoare, pîraie de lacrimi, prăbușiri în leșin, săruri, secreții nazale zgomotoase, discursuri despre proeminența mondială a mortului (a fost întruchiparea tuturor virtuților), ospățul final, beția generală, uitarea...

Într-o epistolă către Lucilius (nu pot controla acum numărul ei), Seneca meditează la o întrebare ciudată: „Se cuvine să-i plîngem pe morți?” Răspunsul său e direct: nu. Morții sînt oricum mai fericiți decît noi. În nici o împrejurare a vieții noastre, nu se cade să rîdem / să plîngem / să gesticulăm. În primul rînd, fiindcă vom fi suspectați de îndată de ipocrizie. Toată lumea ne va măsura din ochi durerea. Dacă vom plînge, se va spune că o facem pentru spectacol, ca să fim văzuți și admirați de ceilalți. Dacă nu vom plînge și nu vom arăta omenirii un chip descompus, mulțimea va spune, iarăși, că nu l-am prețuit suficient pe defunct, că n-am pus destul suflet în recitare :))

N-o mai lungesc, trebuia să scriu despre iubire, despre mîinile care se strîng pentru ultima dată. O voi face într-o notă ulterioară, dacă voi fi în stare, deja m-a cuprins un plîns și o jale de nu pot să vă spun....


P. S. În imagine: Diana, zeița vînătorii (frescă, Pompeii)...


Citiţi în continuare!

vineri, 24 august 2018

Dacă găsiți un bărbat în patul nevestei, cum procedați?



Mai întîi și mai întîi, am văzut un „reality show” despre comicăriile din amor (încleștări, drame, sinucideri etc.) și mi-a plăcut. Abia din astfel de emisiuni poți deveni înțelept. Vezi tot felul de oameni și observi adesea un mod de a gîndi original. Dau o pildă.

Povestește soțul: „Fusesem într-o delegație și s-a întîmplat să vin mai devreme acasă. Descui ușa, intru în hol, mă descalț. N-am făcut zgomot, credeam că doarme... Eram obosit și flămînd. Merg la bucătărie, îmi fac un sandwich și dau să intru în odaie. Aud însă un chicotit ciudat și mă opresc la ușă. Trag cu urechea. Era ceva, dar parcă nu era ceva. Deschid, deci, ușa și...și...

Moderatorul: „Și?”

Soțul: „Și o văd pe nevastă-mea în pat cu altul. Ea face ochii mari, mari. Parcă avea o surpriză. Celălalt se ascunde după ea. Eu aveam un nod în gît. Și nu-mi venea... nu-mi venea”.

Moderatorul: „Ce nu vă venea?”

Soțul: „Cum ce? Să le stric bucuria”.

Moderatorul: „Adică?”.

Soțul: „Adică am vrut să mă întorc în bucătărie și să termin de mîncat”.

Moderatorul: „Și n-ați făcut nimic, nimic?”

Soțul: „Chiar nimic. Ce să fac? Doar nu era să iau toporul... Atît i-am spus: 'Să-ți fie de bine, nevastă...' Le-am întors spatele și m-am retras”...

În definitiv, povestea asta face cît cinci apologuri filosofice și zece povestiri din Pateric. Meritul ei suprem e de a fi cît se poate de reală. Și pilduitoare. Cu cît mă gîndesc mai mult la ea cu atît devin mai înțelegător și mai blînd. În fond, nici măcar Seneca sau împăratul Marcus Aurelius (care a avut o nevastă rea de muscă, toată Roma știa - cu excepția lui) n-ar fi procedat mai isteț.

Și mi-am amintit mai apoi de o poznă asemănătoare al cărei subiect a fost înțeleptul Voltaire. Toată viața lui, filosoful a pretins că este un libertin metafizic și practic, un adept și un teoretician al amorului liber. Nu s-a căsătorit niciodată. A trăit mai bine de 15 ani cu marchiza Émilie du Châtelet. Locuia în castelul ei, îi gusta farmecele, o consilia, o educa. De altfel, Émilie a tradus în franceză Principia mathematica, lucrarea lui Isaac Newton. Marchiza avea cu 12 ani mai puțin decît Voltaire. El cu 12 ani mai mult. Diferența nu prea contează. Aveau suflete afine...

Și iată că într-o zi (nu foarte bună pentru filosof), Voltaire s-a întors pe neașteptate. A intrat în iatacul marchizei neanunțat și a găsit-o în brațele unui tînăr ofițer. Aici intervine înțelepciunea. Sau lipsa ei. În loc să se poarte ca un libertin autentic, Voltaire a început să urle, să se trîntească pe dușumea, să-i aducă reproșuri, să plîngă și să-și smulgă părul din cap (nu mai avea prea mult, a murit chel). În acest chip, Voltaire a făcut praf filosofia amorului liber. Care va fi fiind bună în teorie, dar nu și în practică...

Acum, gîndindu-mă la cei doi bărbați și la reacțiile lor antinomice, nici nu mai întreb care a fost înțeleptul și care nebunul...


P. S. În imagine: Jean-Honoré Nicolas Fragonard (1732 - 1806), Le Verrou (1777), detail.


Citiţi în continuare!