marți, 8 mai 2018

Opiniile neuitatului Erving Goffman despre orice



Nimeni nu l-a prins vreodată pe Erving cu o minciună. Prefera să spună întotdeauna adevărul, oricît de neplăcut ar fi fost.

Dacă ploua, se uita la tine și comenta abătut: Plouă... Dacă bătea vîntul, te privea din nou melancolic și exclama: Bate vîntul... Dacă avea o cafea în față, șoptea concentrat: Beau o cafea... Cînd și-a luat prima nevastă, i-a spus cu o voce uscată: Nu-ți găsesc nici un farmec, va trebui să te străduiești și tu un pic. Femeia s-a străduit cît a putut, a schimbat rochii peste rochii, a îmbrăcat blugi, și-a vopsit părul în culori inventate doar pentru ea, a purtat și corset, dar nu a reușit cîtuși de puțin să-l convingă. N-ai deloc farmec. Nu mă inspiri... Peste un an s-au despărțit. Poetul a rămas singur. Acum nu mai am pe nimeni, repeta mecanic. Și chiar părea că suferă...

Cînd l-a întîlnit Fred Luke, pe data de 5 mai 1969 (dată pe care nu avea s-o uite pînă la sfîrșitul zilelor sale), Erving era deja celebru, prețuit de toți, invidiat, egal cu sine. Își lăsase barbă, se împlinise, purta un costum scump, butoni de argint, avea și baston. Era chemat adesea la evenimente literare. Ținea prelegeri. Recita, cu glas dogit, din opera proprie. Publicul masculin îi cerea autografe, doamnele îl adorau, doreau să-l atingă, să-l pipăie. Fusese invitat la Oslo, la Tokyo, se pregătea să meargă la o universitate din Noua Zeelandă și să vorbească despre Esența poeziei. Din păcate, trăia tot singur. Nici o femeie nu avea suficient farmec pentru el.

Fred Luke l-a invitat la cafeneaua Frailty. Au stat la o masă de lîngă fereastră, au băut o cafea, au fumat, s-au uitat unul la celălalt surprinși. Au mai cerut o cafea. Au mai fumat o țigară. S-au privit din nou. t surprinși. A trecut aproape un ceas, nici unul n-a scos o vorbă. Din cînd în cînd, Erving deschidea gura de parcă ar fi vrut să-i divulge o enigmă, Fred Luke se apleca amabil spre el, dar Erving închidea gura la loc și nu spunea nimic. Au mai cerut o cafea. S-a făcut seară. Fred se simțea tot mai încordat. Își reproșa că nu începuse el discuția, avea atîtea întrebări importante de pus, voia să-i ceară un sfat, o părere avizată despre ritm, despre rimă, dar tăcerea lui Erving îl inhiba.

Îl admira de mult, îi citise toate poeziile, cărțile, interviurile din Guardian, din TLS, din Paris Review, găsise și o conversație spirituală în Playboy (pentru ediția mexicană a revistei). Știa că nimeni altcineva nu are geniul și pătrunderea lui Erving. Știa că sufletul omenesc nu prezintă nici un secret pentru el. Și nici Arta. Aici ar fi vrut să ajungă.

Între timp, s-a lăsat întunericul. Au mai fumat o țigară. Au mai băut o cafea. Au privit cerul. N-au văzut nimic. Au ascultat rumoarea de la mesele alăturate. Stăteau deja de cinci ore. Oamenii au început să plece, fetele chicoteau fericite. Într-un tîrziu, Erving a deschis din nou gura, dar bietul Fred nu mai spera nimic. A sorbit din ceașcă, se pregătea să plătească și să plece, părea o statuie a resemnării.

Un amănunt straniu i-a atras brusc atenția: Erving stătea cu gura deschisă și îl privea fix în ochi. Îl privea insistent de parcă atunci îl vedea pentru prima dată. Străbătut de un frison, Fred s-a întors spre el. Și a ascultat, în sfîrșit, ceea ce nu mai spera să audă din gura Maestrului: Știi ceva, dragă Luke? Cred că tîmpitul de barman vrea să închidă...


P. S. În imagine, Jean-François Raffaëlli (1850 - 1924), Les buveurs d'absinthe (1881).

Niciun comentariu: