miercuri, 9 mai 2018

Iubirea la a doua privire



Dacă nu mă înșel, toată lumea are impresia că seducția este o treabă de durată, că a seduce (și a duce în ispită) pe cineva cere timp, luni, ani, milenii, veșnicii. Am trăit cu această convingere multă vreme și îmi vine greu să renunț la ea. Realitatea și reflecția mă obligă, totuși, să renunț.

Seducția nu reprezintă un proces, o devenire, este mai degrabă un impact (aproape imediat), o misterioasă invadare (și cucerire) a minții celuilalt, a ființei lui. Ideea că seducția ar fi o acțiune laborioasă, trudnică (și recomandată numai școlarilor silitori) este îndoielnică. În definitiv, nu există dragoste la a doua privire, iubirea ori se naște dintr-odată (de la prima privire, adică), ori nu se va naște nicicînd. Orice efort e zadarnic. Oricîte priviri ai schimba cu o femeie, oricîte elogii i-ai recita, oricîtă milă i-ai cere, dacă nu există un impact emoțional, o coliziune hormonală, un imbold chimic, îmbătrînești degeaba la picioarele ei. Femeia rămîne de gheață, ca în poezia lui Eminescu. Nici focul cel mai aprig n-o poate dezgheța...

Mă uit prin bibliografia problemei. În Jurnalul seducătorului, Soeren Kierkegaard a exprimat opinia mulțimii, seducția este (și pentru filosoful danez) un proces, o evoluție orientată spre un scop precis: trezirea unui afect, iscarea unei vîlvătăi. Johannes își propune să o cucerească pe Cordelia metodic, pas cu pas, pe etape, gradual, cum ar veni. Și, în consecința acestui plan minuțios, începe să-i trimită scrisori, o mulțime de scrisori. O urmărește. Uneori, o vizitează. Îi face, astfel, educația sentimentală.

Bineînțeles, Johannes nu simte nimic pentru Cordelia, poate numai un interes minor, o curiozitate de expert. Seducătorul lui Kierkegaard nu are un scop erotic, practic (id est posesia), ci unul mai degrabă teoretic: o va face pe femeie să vadă altfel iubirea și să se perceapă pe sine ca femeie. Cînd reușește, seducătorul se retrage. Cordelia este pregătită pentru păcat, dar Johannes, ispititorul, a dispărut din viața ei. Așadar, în Jurnalul lui Kierkegaard, seducția este o formă de perseverență. Nu cred în această idee...

Filtrul magic, ”le vin herbé” din povestea cu Tristan și Isolda, explică mai bine, am impresia, momentul subconștient și i-mediat al seducției. Dacă ai încercat filtrul, ești pierdut. Iubirea nu are un ”pentru că”, altfel spus, iubirea nu are rațiuni logice, ea este pur și simplu o magie. Nu iubești pe cineva pentru că..., nu ai nici un argument valabil, poți să-i numeri mult și bine calitățile, dar nu vei fi în stare niciodată să-ți justifici iubirea. Iubești pur și simplu...

În Pasiune pură de Lena Andersson (traducere de Liliana Donose Samuelsson, Humanitas, 2015), găsim exact această idee. Ester Nilsson îl iubește din prima clipă pe nedemnul, egoistul artist plastic Hugo Rask. I-a studiat opera fără să-l cunoască prea bine, cînd îl vede cu adevărat, în toată măreția lui găunosă, cade moartă după el. N-a nimerit cîtuși de puțin omul potrivit. Rask se iubește doar pe sine cu o pasiune oarbă.

Voi da un citat edificator: ”De fiecare dată cînd Ester comenta ceva, se lăsa tăcerea. Hugo nu urmărea niciodată pînă la sfîrșit ce zicea Ester. Ester urmărea întotdeauna ce spunea Hugo. Pe nici unul nu-l interesa cu adevărat Ester, dar pe amîndoi îi interesa el” (p.39).


P. S. În imagine: René Magritte (1898 - 1967), Les amants (1928).

Niciun comentariu: