duminică, 1 aprilie 2018

Cum mi-am folosit liberul arbitru de 1 aprilie...




Pot scoate un chiot de triumf, deși mă abțin, totuși: am citit cea mai proastă carte cu putință (vă rog să mă credeți pe cuvînt, nu mint deloc, cînd am eu obiceiul să mint?), și nici măcar nu-mi pare rău de timpul pierdut; mi-a luat patru ore și ceva (că am făcut și pauze) s-o străbat de la un capăt la altul.

Sigur, în aceste patru ore aș fi putut citi șase pagini din Kant sau maximum două din Hegel, aș fi putut medita la termenul „prosopon” (care denumește în greacă fața, chipul lui Iisus), iar în limba română ne-a rămas ca „prosop”, dar eu am ales Snuff de Chuck Palahniuk, asta e cartea!, de mai mult n-am fost în stare, și chiar mă trufesc cu acest mai puțin decît mai multul altora. Pot zice că am realizat o prouesse cavalerească, un act de izbîndă asupra înțelepciunii proprii. Pot exclama ca împăratul cel păgîn: „Istețime, te-am înfrînt!”

Cu această ocazie mi-am amintit că un mare, un impozant și venerat erudit interbelic voia să dovedească amicilor perfecta lui stăpînire de sine și, în acest nobil scop, înghițea la grămadă tot felul de chestii scîrboase, de la insecte și gîndaci de bucătărie, la melci și păianjeni uriași. Melci prăjiți la grătar am mîncat în copilărie, dar un păianjen uriaș încă nu avusesem ocazia. Mi-a picat în farfurie tocmai acum.

De ce-am citit Snuff și nu Kant? Filosofică întrebare! E ca și cum m-ați întreba dacă am uzat au ba de liberul meu arbitru. Răspund simplu: n-am uzat de el, fiindcă nu există, liberul arbitru e doar o iluzie, citiți-l, rogu-vă, pe Galen Strawson, o să vă lămuriți precis. Nu avem liber arbitru și nu răspundem pentru pseudo-opțiunile noastre, nu răspundem, în fond, pentru nimic. Nimeni nu ne-a condamnat la libertate.

S-a nimerit, deci, să citesc Snuff. Puteam păți și mai rău, slavă Domnului... Putea să mi se întîmple o tragedie (să fiu primit în Uniunea Scriitorilor, să iau Nobel etc.), în fiece clipă pot păți una, știu bine asta, sînt pregătit, deși n-aș vrea să mi se întîmple tocmai acum, ar fi și păcat...

Am țintit, așadar, să fac un gest aproape gratuit, un gest absurd, aproape la fel de absurd ca intriga romanului. Am reușit. Cel mai ușor lucru e să fii absurd, adică natural, autentic. Nu vă povestesc romanul și nici nu vă îndemn să-l citiți, sîntem în post, mîncăm de sec, și romanul e cu o divă pornografică, Cassie Wright, o Messalina a timpurilor moderne, care vrea să bată un record nesimțit, și chiar îl bate, dacă am înțeles corect...

Ca să închei, vă întreb: voi faceți întotdeauna numai lucruri raționale? Vă folosiți mereu liberul arbitru în deciziile capitale? Sau vă lăsați pătrunși, în cele din urmă, și de gingașa întîmplare, de fatidicul noroc?


P. S. Romanul lui Chuck Palahniuk, Snuff, s-a tipărit la Polirom în 2013, și a fost tradus cu vervă de Mihai Chirilov. Din păcate, stocul s-a epuizat...

P. P. S. În imagine: Egon Schiele (1890 - 1918), Kneeling Girl in Orange-Red Dress (1910).

Un comentariu:

Doru Agafitei spunea...

Liberul arbitru? Aliter? Taliter?