duminică, 8 aprilie 2018

Afurisitul



Am discutat nu demult despre neobișnuita hotărîre a Sfîntului Sinod rus de a-l excomunica din rîndurile Bisericii pe Tolstoi. În textul concis al afuriseniei (din care voi cita în P. S.), publicat la data de 22 februarie 1901, stă scris negru pe alb că înalții prelați văd în Lev Nicolaevici Tolstoi un neo-profet mincinos, un rătăcit și un apostat.

Ce i-a determinat pe venerabilii ierarhi să procedeze în acest chip? Voi rezuma faptele pe scurt. Marele prozator rus tocmai publicase romanul Învierea. Din paginile sale fusese eliminat însă de către cenzură un scurt capitol (deloc prisositor) în care autorul descrie în chip sarcastic (sau "realist", dacă vreți) o liturghie în biserica unei închisori. Tolstoi prezintă un preot (nu foarte diferit de prelații de astăzi) mai interesat de ținuta lui impunătoare decît de cuvintele pe care le pronunță; mai interesat, așadar, de impresia pe care o lasă asistenței (adică deținuților) decît de conținutul și tăria credinței sale.

Reproșul e vechi, preoții nu sînt niciodată la înălțime: primul anticlericalist a fost sfîntul Grigorie din Nazianz. Nimeni nu este alungat din Biserică pentru atîta lucru. Rațiunea afuriseniei a fost de bună seamă cu totul alta. Excluderea e curioasă tocmai pentru motivul că a luat ca pretext un roman intitulat limpede și simplu Invierea, ireproșabil sub raport teologic (în pofida vehemenței la adresa slujitorilor Bisericii).

Despre ce este vorba? Romanul lui Tolstoi poate fi rezumat în cîteva cuvinte (reproduc un pasaj din cartea lui Viktor Sklovski despre Tolstoi): „Învierea trebuia să fie o operă riguros logică și care să tragă concluzii la fiecare episod dat. Un om a comis o crimă, a sedus o fată și nu s-a căsătorit cu ea. Fata era prima femeie pe care o cunoscuse. Femeia a decăzut, dar omul s-a căit în mod conștient, a găsit religia adevărată, și-a reconsiderat viața și a înviat. Iată un subiect stabilit din punct de vedere logic". Tocmai aspectul său prea apăsat demonstrativ, prea tezist, îl face greu de urmărit astăzi. Prin comentarii intransigente, Tolstoi nu-l lasă pe cititor să gîndească singur, îi restînge libertatea de a judeca în liniște. Vrea să tragă, el, toate concluziile.

Dar viața e rareori logică, după cum știe și a putut verifica oricare dintre noi. Povestea de iubire (dintre Katiușa și prințul Nehliudov) e mai puternică decît demonstrația prozatorului. Talentul și puterea de observație a lui Tolstoi încalcă logica și nimicesc morala. În loc să fie o condamnare definitivă a plăcerii erotice (a „desfrîului”, ca să folosesc chiar termenul lui Tolstoi), romanul devine, în mod subtil, fără vrerea autorului, un elogiu al iubirii și al vieții de nezăgăzuit. Erosul se înscrie în jocul inocent al naturii, care nu ține seama nici de voința întunecată a oamenilor, nici de exigențele și nici de morala lor, mai mult sau mai putin rigoristă.

Așadar, Tolstoi și-a gîndit romanul, în primul rînd, ca pe un denunț necruțător al plăcerii erotice, inclusiv în cadrul căsătoriei. Iubirea, sub toate formele ei, reprezintă un lucru nelegiuit și murdar. E ciudat că Sinodul nu a ținut seama, cînd l-a excomunicat pe Tolstoi, de aceasta intenție explicită a autorului. Dar romanul nu a plăcut nici cercurilor puritane. Chiar quackerii din America și-au exprimat nemulțumirea.

Tolstoi a răspuns criticilor printr-o scrisoare din care citez: „am scris aceasta carte urînd din adîncul inimii desfrîul și unul din scopurile ei principale a fost de a exprima acest lucru. Dacă nu am reușit s-o fac, îmi pare foarte rău și mă recunosc vinovat". Eșecul lui Tolstoi este, mai curînd, eșecul moralistului și nu al scriitorului. Scriitorul l-a învins pe ideolog. Ca discurs despre nocivitatea iubirii, romanul Invierea nu convinge. Tocmai morala (mult prea explicită) e partea lui cea mai slabă. Dar romanul rezistă tocmai ca poveste de dragoste.

Rațiunea excomunicarii stă însă în altă parte. Am scris și rîndul trecut: Sinodul a sancționat tentativa lui Tolstoi de a medita asupra mesajului evanghelic pe cont propriu. Mai corect spus: simpla tentativă de a gîndi. Acesta era reproșul principal. La urma urmelor, franc vorbind, membrii Sinodului nu gîndeau altfel decît Tolstoi (dacă se oboseau realmente a gîndi ceva). Singura diferență dogmatică dintre Tolstoi și Sinod era faptul că Tolstoi gîndea și ierarhii, nu. Nu e vorba, prin urmare, de o diferență de credință, e vorba de „calitatea" însăși a credinței.

Tolstoi credea la fel de mult (sau la fel de puțin) ca oricare membru al Sinodului care l-a declarat eretic și l-a exlus de la „viața liturgică", refuzîndu-i pînă și asistența în clipa morții. La înmormîntare, mulțimea a ținut locul preoților și a cîntat Veșnica lui pomenire...

Răspunsul la întrebarea cu care am început se află întreg în aceste considerații ale lui Tolstoi (este replica sa la hotărîrea Sinodului): „Am început prin a iubi credința ortodoxă mai mult decît liniștea mea proprie. Apoi am iubit creștinismul mai mult decît Biserica, acum iubesc adevărul mai mult decît orice pe lume. Și pînă astăzi pentru mine adevărul coincide cu creștinismul așa cum îl înțeleg eu".

Așa cum îl înțeleg eu. Aceasta face deosebirea dintre Sinod și victimă. Biserica spune că nu poți gîndi în afara ei. Evanghelia nu poate deveni prilej de opinii personale...

P. S. Edictul Sfîntului Sinod rus nu folosește cuvîntul a afurisi, a exclude, a alunga. Nu. După ce enumeră păcatele lui Tolstoi (negarea imaculatei concepțiuni, negarea tuturor tainelor și, îndeosebi, a Sfintei Împărtășanii etc.), edictul consemnează sec: „Pentru acest motiv, Biserica nu-l mai socotește părtaș în turma sa. Și nu-l va socoti astfel atîta timp cît nu se va căi”. În 2010, la o sută de ani de la moartea lui Lev Nikolaevici Tolstoi, Sinodul n-a catadicsit să anuleze edictul...

P. P. S. în imagine: Albrecht Bouts, The Man of Sorrows (c. 1525).

2 comentarii:

heraasku spunea...

sinodul l-a plesnit pentru ca era mare, avea influenta. si nu mereu ceea ce gandea era simpatic. tolstoi a fost mai habotnic, ca om, ca gandire teologica, decat orice fantastica biserica. era periculos dpdv teologic. ce tampenii a scris ... te ia capul

Valeriu Gherghel spunea...

Cred ca au dat edictul fiindcă Tolstoi avea o imensă notorietate, o imensă influență. Sigur, Tolstoi a avut tot felul de opinii cel puțin curioase (multe scandaloase de-a binelea), dar nu din cauza opiniilor lui nu se vor mântui oamenii :)