luni, 30 aprilie 2018

20 de cărți de citit în vacanța de 1 mai în pauza dintre două afișări la soare



În 1893, autorul lui Morcoveață a notat în cunoscutul lui Jurnal (îl avem într-o ediție fragmentară) 20 de cărți pe care le-ar fi luat cu sine pe o insulă pustie. Ofer, deci, mai la vale lista lui Jules Renard:


1. Voltaire, Candide, aș lua-o și eu cu plăcere, doar că n-am găsit insula.

2. Molière, Căsătorie cu de-a sila, n-aș lua-o.

3. Bărbierul din Sevilla, Nunta lui Figaro, nu-mi dau seama la ce se referă Renard. La nuvela lui Beaumarchais? Rog să mă luminați la cap :))

4. Daniel Defoe, Robinson Crusoe, ori în original, ori într-o traducere mai puțin grăbită decît aceea din comerț.

5. Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver: cartea nu mi-a plăcut niciodată, nu m-a instruit, nu m-a amuzat.

6. Bossuet, Istoria naturală, uneori autorul e un vizionar caraghios, tratatul lui merită citit pe sărite, am comentat în Porunca lui rabbi Akiba capitolul despre vîrcolaci (oamenii transformați în lup).

7. Schiller, Tîlharii, bineînțeles că nu.

8. Shakespeare, Falstaff, bineînțeles că da - mai ales dacă ne gîndim că o piesă cu acest nume Shakespeare încă n-a scris. O. Nimigean mi-a atras atenția asupra acestui lapsus calami. Falstaff e menționat de dramaturg în cinci piese, nu știm la care s-a gîndit Renard, poate la Henric al IV-lea...

9. Flaubert, Doamna Bovary: aș lua mai degrabă corespondența lui Flaubert.

10. Balzac, Eugénie Grandet, Casa unui flăcău. Retorism cît cuprinde, în nici un caz.

11. Musset: vai, nuuuuuuuu.

12. Victor Hugo, Legenda secolelor: n-am rezistența mintală pentru o astfel de lectură.

13. Michelet, Istoria contemporană: m-aș mulțumi cu eseul lui Barthes, deși nici acela nu merită efortul.

14. Un volum de Dumas: Cei trei muschetari, firește, nu există lectură mai frumoasă. Muscheta era un soi de pușcă...

15. Un volum de Labiche, unul de Augier: scriitori uitați, mai potriviți pentru profesorii de franceză, în seminare plicticoase.

16. Ernst Renan, traducerea Ecleziastului: deocamdată nu. Prefer să-l citesc în ebraică...

17. Un volum de Jules Verne: cum să nu? Insula misterioasă, cu ambele mîini.

18. Darwin, Originea speciilor: nu-i momentul să-i irit pe creaționiști.

19. Ceva necitit, pentru surpriză: nimic de spus, surpriza era a lui Jules Renard și nu a mea. Eu m-aș surprinde cu ceva diferit, poate cu Adolescentul lui Dostoievski...

20. La Fontaine, Fabule. Nu mi-a plăcut niciodată etica celorlalte specii, n-am nimic de învățat de la furnică.


Lecturile lui Jules Renard sînt lecturile unui om format în secolul al XIX-lea. Multe din cărțile recomandate trezesc în cititorul ratat din mine doar un interes foarte pudic...

Mai bine citesc Morcoveață...

Închei cu acest citat în care mă regăsesc pe deplin, parcă a fost scris pentru mine: „Pentru a-şi da dreptul să lenevească, îi era de ajuns ca o muscă să se aşeze pe foaia sa albă. Nu scria de teamă să n-o deranjeze”.


P. S. În imagine: Penelope Dullaghan, Girl reading a book.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 28 aprilie 2018

Până și omul cel mai genial e invidios. Cazul Tolstoi



Un lucru de care nu încetez să mă mir: Tolstoi nu l-a întîlnit niciodată pe Dostoievski. Nu cred că e doar vina lui, deși o vină tot are.

Despre Dostoievski se spune, totuși, că ar fi dorit odată (o singură dată!) să meargă la Iasnaia Poliana, dar prietenii l-au sfătuit să renunțe. I-au șoptit că Tolstoi ar trăi acolo retras ca un schimnic în chilie și că nu mai primește pe nimeni, nici măcar pe Sofia Andreevna. Ceea ce era măcar în parte fals. Numai cine n-a vrut nu l-a vizitat pe Tolstoi și n-a profitat de înțelepciunea lui. Pînă și ultimul eretic dohovor a putut să-l vadă și să-i ceară ajutorul și lumina.

De altfel, la conacul din Iasnaia Poliana, musafirii se călcau pe picioare. Erau cel puțin 10 la masă în frunte cu Certkov, care purta mereu mănuși. Tolstoi s-a plîns adesea că nu poate scrie din pricina admiratorilor: „A venit Ilia Repin să-mi facă portretul (ce pierdere de vreme, ce frivolitate!) și a trebuit să mă întrerup din lucru...”  Dar de pozat, poza cu plăcere. Deci, cauza e cu siguranță alta.

Unii pretind că Tolstoi și Dostoievski s-au aflat în aceeași încăpere la o conferință a lui Soloviov, dar că nimeni nu le-a făcut cunoștință. Cei doi au fost atît de sfioși încît nici măcar nu s-au salutat. Asta n-o cred, e o invenție. Pesemne că unul dintre ei a lipsit, și acela a fost Tolstoi.

Să vin și la pricină. O dezvăluie însuși Tolstoi la cîteva zile după moartea lui Dostoievski, despre care am scris aici. Tolstoi a aflat despre eveniment din ziare. I-a scris lui N. N. Strahov cît de afectat a fost (scrisoarea e din 5 - 10 februarie 1881): „Nu l-am văzut niciodată pe acest om și n-am avut niciodată legături directe cu el, și, cînd a murit, am înțeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag și mai necesar. Am fost scriitor și scriitorii sînt cu toții orgolioși, invidioși, în orice caz eu sînt un asemenea scriitor”.

Nimic mai limpede. S-au invidiat reciproc, au plătit simbrie vanității lor exagerate. Abia cînd întîlnirea n-a mai fost cu putință, Tolstoi a regretat. Dar invidia nu l-a părăsit.

În 1891, un publicist din Petersburg l-a îndemnat să facă o listă a scriitorilor care l-au influențat. Tolstoi îi pomenește pe toți (Pușkin, Gogol, Turgheniev etc.), unii dintre ei mediocri (poetul Kolțov, de pildă), dar trece senin peste romanele lui Dostoievski. Cel mai tare i-a plăcut Notre-Dame de Paris de Victor Hugo.

Bilețelul e din 25 octombrie 1891 și într-un post scriptum, Tolstoi notează: „lista e provizorie, pe unii i-am uitat, nu doresc să o dați publicității acum”... N-a revenit niciodată asupra ei...


P. S. În imagine: Paul Robinson, Two Men Discussing the Size of Their Sunflowers.


Citiţi în continuare!

miercuri, 25 aprilie 2018

Cum și-a confecționat Tolstoi un îndreptar de înțelepciune



În 15 martie 1884, la 56 de ani, deci, Tolstoi s-a hotărît să devină înțelept și a notat asta în Jurnal: „Cea mai prețioasă știință te învață în ce mod să trăiești. Numai asta contează”. Fraza aparține lui Seneca.

Afirmația e cît se poate de corectă, dar vine, în opinia mea, cam tîrziu. La 56 de ani, ori ești deja înțelept (și știi cu precizie unde te îndrepți și de ce), ori nu vei mai fi niciodată. Tot în nota din 15 martie, Tolstoi enumeră înțelepții lui preferați, care se întîmplă să fie și ai mei: Epictet, Marcus Aurelius, Pascal, sau nu: Confucius, Lao Tse, Buddha, Evangheliile.

În treacăt fie spus, Evanghelia conține, dacă nu mă înșel, cea mai bizară propoziție cu putință: „Cine nu e cu mine e împotriva mea...”.

În consecința acestei iluminări tardive, Lev Nikolaevici Tolstoi a început să transcrie sîrguincios din înțelepți. Și-a confecționat astfel o „roată a lecturii”, cum sînt roțile de rugăciuni ale călugărilor buddhiști: în fiecare zi din an medita la o zicere, și fix peste un an medita din nou la ea. Erau gînduri pentru 1 ianuarie, pentru 2 ianuarie, pentru 3 ianuarie, și tot așa. Înțelepciunea era programată, așadar, pe ore și decenii. Eterna reîntoarcere a citatului...

A rezultat, deci, un Manual de înțelepciune, un florilegiu, a commonplace book. Și pentru că înțelepciunea nu se cuvine ascunsă sub obroc (înțelept este să dăruiești, nu să posezi o comoară de unul singur), peste 17 ani, Tolstoi s-a hotărît (după ce l-a consultat pe inevitabilul Certkov, tpt un înțelept și el) să dea publicității rezultatul. Umanitatea va profita negreșit. În 1902, intenționa să publice o carte cu titlul: Un gînd deștept pentru fiecare zi din an. Apoi, mînat de o binefăcătoare umilință, a schimbat titlul în Gîndurile unui om înțelept. În final, crestomatia s-a numit Calendarul înțelepciunii. Citatelor din autorități, Tolstoi le-a făcut adaos exemple din propria înțelepciune (dobîndită între timp), cîteva sute de aforisme despre viață, fericire și Dumnezeu. La Humanitas s-a tipărit mai demult o astfel de traducere. O să pun link, deși cartea nu se mai găsește în librării...

Ce fel de citate a ales Tolstoi? Nu pot spune că nu avea gust. Cele mai multe se referă tot la lecturi, pe ideea că înțeleptul citește foarte puțin și numai pe alese. „Mai bine să știi cîteva chestii utile, decît multe chestii inutile” (Ralph Waldo Emerson). Asta era pentru 1 ianuarie.

Deci, cel mai potrivit lucru e să știi (din cărți) cînt mai puțin, dar puținul știut să te pună pe gînduri. E mai bine să gîndești decît să umbli aiurea prin autori. Sentența e veche, o spun și Seneca, și Montaigne, și Kant, și o repetă Emerson. Flaubert o va formula asta: „Cît de știutori am fi dacă ne-am rezuma să citim toată viața numai cinci sau șase cărți!”

În concluzie, nu vă repeziți să cumpărați cărți cît mai multe, nu folosește la nimic. Să străbați îndreptarul lui Tolstoi mi se pare suficient. Nu-mi mai vorbiți de lecturi, e o greșeală să citești mult, folosiți roata buddhiștilor: „ceea ce contează nu e mulțimea cunoștințelor, ci calitatea lor” (Blaise Pascal, înțelepciune pentru ziua de 18 aprilie)

Și nu uitați sfatul meu sfios: nu poți fi un înțelept adevărat fără un dram de ridicul - și, cum ați văzut deja, fără o barbă răsfirată pînă la pămînt...


Dar nu toate citatele copiate de Lev Nikolaevici sună a gol, unele nu sînt curate platitudini, ca de pildă:

„Citește în primul rînd cărțile bune, dacă vei face altminteri (și vei citi de toate, fără alegere), vei constata că nu-ți mai rămîne timp pentru ele” (Henry David Thoreau, tot pentru 1 ianuarie).

„Învățătura constantă îți moleșește creierul, ia și gîndește cu capul tău” (Arthur Schopenhauer, pentru  9 ianuarie)...


P. S. Am verificat, cartea menționată mai sus se numește: Lev Tolstoi, Despre Dumnezeu şi om. Din jurnalul ultimilor ani (1907-1910), traducere de Elena Drăgușin - Richard, București: Humanitas, 2005, 2009. Posed e-book-ul, dar n-am voie să-l împrumut.

P. P. S. În imagine: poza unui înțelept foarte înțelept; am dat peste ea consultînd site-ul Homebrew Hooligans și urmărind o postare despre bărbi și sapiență.


Citiţi în continuare!

marți, 24 aprilie 2018

Afrodita și librarul lui Bolaño




N-am furat niciodată o carte dintr-o librărie (sau din alt loc). Și n-am procedat așa, fiindcă am avut mereu bani. Nu sînt deloc mîndru de asta. Aș fi vrut să fur ca Bolaño și să fiu prins de librari și amenințat cu bătaia, tot ca el. Asta nu înseamnă că am fost mai bogat decît Bolaño, înseamnă doar că setea mea de înțelepciune s-a trezit ceva mai tîrziu decît a lui.

M-am mulțumit cu puținele cărți din biblioteca de acasă și cu achizițiile întîmplătoare făcute de tatăl meu... Deși lucra de dimineață pînă seara, spre deosebire de mama, care avea mai multă școală decît el, dar renunțase din resemnare la citit, tatăl meu citea asiduu și nu doar cărți, ci și reviste culturale, pe care mă punea să le cumpăr sîmbăta (sau vinerea, nu mai știu precis). Dacă publicam o recenzie, un eseu, nu spunea nimic, dar peste o săptămînă o / le descopeream subliniate cu creionul. Trebuia să deduc din aceste corecturi părerea lui, deși nu și-a exprimat-o direct niciodată, bănuiesc că era negativă.

Cu Bolaño a fost altceva. A furat cărți pînă cînd a fost prins. Era în Mexico City și fura îndeosebi dintr-o librărie numită „Casa de sticlă”. Am avut și noi una în Iași numită la fel. Librarii au pus mîna pe el, i-au confiscat toate cărțile furate și l-au speriat de moarte: dacă mai furi, o să fii expulzat, vom avea grijă de asta... Apoi s-a întors în Santiago de Chile, dar acolo a renunțat la furtișaguri. Acolo a întîlnit un librar reflexiv.

Se afla lîngă raftul cu cărți în limba franceză, răsfoia Afrodita lui Pierre Louÿs, cînd s-a auzit strigat:

- Ce părere ai, tinere? Ai recomanda Afrodita unui om condamnat la moarte?
- Nu știu. Ce înseamnă condamnat la moarte?
- Un cititor deznădăjduit, cred. Un cititor care mai are numai o oră de trăit. Spune-mi: L-ar ajuta cu ceva Afrodita, l-ar face mai fericit?
- Nu știu, chiar nu știu...
- Nici eu nu știu. Și dacă eu nu știu, atunci nimeni nu poate s-o știe.

Bolaño a plătit, s-a îndreptat spre ieșire. În dreptul ușii, a auzit: Aș vrea să știu ce pui de tîrfă ar face una ca asta... Apoi tăcere. Apoi un rîs transformat într-o tuse. Apoi nimic...


P. S. În imagine: Jean-Jacques Henner (1829 - 1905), Madeleine (c. 1885).


Citiţi în continuare!

luni, 23 aprilie 2018

Când a murit de fapt Shakespeare? O confuzie venerabilă...



Nu de mult am citit (într-o revistă culturală) pentru a nu știu cîta oară că divinul Will Shakespeare și divinul Cervantes au răposat în una și aceeași zi. Adică în 23 aprilie 1616. Asta da potrivire, și-au zis istoricii literari... Dramaturgul și prozatorul parcă s-au vorbit între ei.

Forurile spirituale ale umanității au ținut minte această coincidență și au proclamat sfînta zi de 23 aprilie Ziua Cărții. Acesta este motivul pentru care librăriile de pretutindeni vor avea astăzi un program prelungit pînă după miezul nopții, deși nu vor avea cumpărători în plus, cel puțin în România.

Avem motive de sărbătoare? Din păcate, nu-i chiar așa. În data de 23 aprilie 1616, vor fi murit mulți oameni pe glob, nimeni nu poate contesta acest adevăr istoric. Dar nu e deloc sigur (dar deloc!) că au murit (și încă simultan) cei doi scriitori (Cervantes și Shakespeare).

Totul este numai o ipoteză mult prea entuziastă. S-o luăm încetișor, lucrurile sînt destul de încurcate. În primul rînd, cei doi scriitori trăiau în calendare diferite, în succesiuni temporale diferite. Nu fac nici o glumă. Și nici nu-mi arde de poezii. Cervantes și Spania catolică trăiau după calendarul gregorian (cel nou, introdus la 1582), Shakespeare și Anglia puritană, în calendarul iulian (cel vechi, la care Anglia a renunțat abia în 1752). Pe atunci diferența dintre cele două cronologii era de 10 zile, azi cred că a crescut la 14.

Ceea ce în Anglia însemna (după calendarul iulian) 23 aprilie, în Spania însemna 3 mai (conform calendarului deja acceptat acolo, cel gregorian). În consecință, pentru un englez 23 aprilie însemna altceva decît pentru un spaniol.

Să vedem acum ce e cu 23 aprilie 1616, ziua socotită multă vreme ca ultima din viețile lui Cervantes și Shakespeare. După cercetări recente, Cervantes a murit, de fapt, în Madrid la data de 22 aprilie 1616 (după calendarul gregorian, adoptat și de noi), în vîrstă de 69 de ani. A fost înmormîntat o zi mai tîrziu în biserica trinitarienilor desculți din același oraș. Nu a avut parte de liniște. Osemintele i-au fost mutate de la locul lor și, de ani și ani de zile, arheologii și istoricii sînt în căutarea rămășițelor lui.

Shakespeare a fost înmormîntat în basilica Sfînta Treime din Stratford-upon-Avon (un edificiu impunător) în ziua de 26 aprilie 1616 (după calendarul iulian). Așa scrie în registrul bisericii. Avea 52 de ani. Biografii cred că a murit în 23 aprilie. Este tot o convenție. Dacă data de 23 aprilie ar fi corectă, după calendarul gregorian ea ar desemna ziua de 3 mai 1616.

În concluzie, Miguel de Cervantes Saavedra a murit (probabil) cu 11 zile mai devreme decît William Shakespeare. Ultimul a murit pe stil vechi, primul pe stil nou...


P. S. În imagine: Giorgio de Chirico (1888 - 1978), The Poet and His Muse (c. 1925).


Citiţi în continuare!

duminică, 22 aprilie 2018

Merită un gușat și un gîngav să te sinucizi pentru el?



Nu știm prea multe despre sfîntul Valentin (Vechi sau Nou). Nu știm cînd a trăit, în ce țară (în Italia, în Spania, în Paraguay?), dacă a fost decapitat sau nu, dacă a pășit pe cărbuni sau a murit înecat într-un sac (precum filosoful Buridan). Și nici dacă a avut, la rîndul lui, iubite sfioase, dacă a atins cu sfintele-i degete sfînta coapsă a unei sfinte femei sau, mai cast și mai pudic, numai părul odorat al domniței sau corsetul. În dragoste, nu spun o noutate, sînt gusturi și gusturi, ciudățenii și bizarerii, bărbații au imaginație.

Așadar, există un sfînt patron al îndrăgostiților și o sfintă zi de veselă dezlănțuire erotică și energetică. Dar unde există iubire, există și chin. Fericirea implică în chip necesar suferința. Psihologii au stabilit de mult că între iubire și moarte există o strînsă și binecuvîntată legătură. Cum iubești, cum ai de gînd să (te) omori!

Cărui îndrăgostit nu i-a trecut măcar o dată prin cap să-și ia viața? Nu există excepții, firea omenească e oarbă. Pe vremuri, orașul nostru a fost celebru pentru sinucideri. Pentru iubirile lui spulberate. Pentru aprinderile de nervi. Iată cum prezintă flagelul un medic de la Spiridonie, specialist în sinucideri, un fin neurolog:

 “…Cocotele se omoară cu veronal. Vînzătoarele întîi se iubesc cu vreun derbedeu pe la Galata sau Nicolina, sub un măceș înflorit, apoi devin pesimiste și se îndoapă cu sodă caustică pînă le plesnesc ochii. În schimb, se înțelege, femeile din lumea bună se împușcă în dormitor, cu ușa încuiată, perforîndu-și apendicele sau splina cu un glonț rătăcit. Elevele de la pensioane sau de la școala de moașe, fie că nu le-a răspuns individul la amor, fie că le-a profanat sentimentele de totdeauna, se omoară în grădina Copou, lîngă statuia și teiul lui Eminescu, în miros de scoarță de copac, sorbind o litră de tinctură de iod…”.

Dacă ții fierbinte la un amant, trebuie musai să-i faci o surpriză. Puțin alcool japonez, o picătură de acid prusic, un hipnotic bine ales, în amestec, pot face minuni. Bărbatul întîrzie, ca de obicei, fiindcă s-a dus la bibliotecă, să străbată lista lui Borges, și a uitat de întîlnire. Îți faci griji, tragi cu ochiul pe gaura cheii, stai cu urechea ciulită, dar auzi doar țipătul înnebunitor al ambulanțelor, oamenii suferă lîngă tine și tu te gîndești numai la el. Deja a trecut mai bine de un ceas, apoi încă unul, s-a lăsat seara, bezna, ideea răzbunării s-a copt. Izbucnești brusc în hohote de plîns, șoptești printre lacrimi Ingratule!, Ingratule!, și pui mîna pe paharul deja pregătit. Mai stai o oră. Nimic. Iubitul s-a cufundat în lecturi și a uitat, probabil, de întîlnire. Pe la 11 te-ai decis. Sorbi conținutul (are un gust ușor amărui, dar e bun), te gîndești la disperarea lui postumă, va ajunge un dezaxat, și mori.

Bărbatul sosește într-un tîrziu, la 12: 33 noaptea, palpează, zdrobit, un trup inert de o amețitoare frumusețe. Își smulge părul din cap fir cu fir. Rămîne pleșuv pentru totdeauna. Și-a meritat-o, nelegiuitul...


P. S. În imagine: Guillaume Charles Brun, The Young Rag-Gatherer.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 21 aprilie 2018

Dar din lista lui Borges cîte cărți (n)-ați citit?


Firește, însemnarea de față continuă nota asta.


Dacă ar fi după mintea mea, nu m-aș mai sătura niciodată să citesc liste de cărți notate de alții. Firește, cărți de citit neapărat...

Dante n-a lăsat, probabil, nici una și, cu siguranță, nici Shakespeare. Montaigne citea puțin, cronicari și filosofi. De la Petrarca s-a păstrat o listă, Libri mei peculiares, am scris mai demult despre ea aici, citea istorici (Plinius), gînditori moraliști (Cicero, Seneca) și poeți de hexametri (Vergiliu, Ovidiu, Horatiu etc.), dar nu-mi închipui că murea de plăcere (nu i-ar fi stricat Ars amandi), nu consemnează în lista lui nici Satyricon, nici Măgarul de aur. Era un cititor sobru.

Închipuiți-vă, totuși, o vreme, o lungă perioadă întunecată, un șir plicticos de ani, în care n-a existat nici un roman, nici măcar o povestire mai veselă (cu matrone părăsite și cavaleri vicleni, cu aventuri eretice, cu încleștări musculare), doar scrieri extrem de grave, ticsite de o înțelepciune cam uscată. Deveneai, desigur, foarte înțelept. Dar în ce scop?

Așa și cu Petrarca. El pretinde că a iubit-o pe Laura o veșnicie (a zărit-o o singură dată într-o biserică), dar nu s-a întîlnit cu fatala femeie niciodată, s-a rezumat să-i dedice versuri și să devină glorios (deși gloria nu folosește chiar la nimic), mai mult nu se putea în 1333, era o epocă de abstinență și de resemnări monahale. Iar dacă n-ai citit nici un roman (fiindcă nu s-a scris încă unul), nu știi ce-i dragostea și rămîi ca doamna de Rênal stînjenită și fără grai în fața ingratului Julien Sorel. Și te întrebi atunci pe bună dreptate: ce putea însemna plăcerea lecturii în vremea clasicilor?

Tot în legătură cu Francesco Petrarca, mă întreb (încă o dată, ca să par meticulos) dacă a ajuns să citească Decameronul lui Boccaccio. Și mă tem că n-a îndrăznit, citea doar în latină... Dar la trubaduri și la Romanele Mesei rotunde va fi ajuns? Ignoramus...

De la Borges ne-a rămas o listă de „prologuri” la scrierile lui preferate (Biblioteca personală), e imposibil s-o transcriu aici în întregime, citez cîteva, poate ați auzit de ele, poate chiar le-ați citit, uimiți-mă... Semnul (+) înseamnă că am citit cartea, semnul (-) înseamnă că o ignor...


• Gilbert Keith Chesterton, Crucea albastră și alte povestiri (-)

• Dino Buzzati, Deșertul tătarilor (+).

• Leopoldo Lugones, Imperiul iezuitic (-).

• Herbert George Wells, Mașina timpului (-).

• Robert Graves, Miturile grecești (-). S-a tradus de curînd la Polirom. Date despre volum aici. Profitați...

• F. M. Dostoievski, Demonii (+).

• Ariwara no Narihira, Povestiri din Ise (-).

• Arthur Machen, Cei trei impostori (-).

• Joseph Conrad, Inima întunericului (+).

• Henry Michaux, Un barbar în Asia (-)

• Marcel Schwob, Vieți imaginare (+)

• Gustav Meyrink, Golem (+).

• Juan Rulfo, Pedro Páramo (-). Din nou! Cu cartea asta trebuie să fie ceva, o citează prea mulți și nu e o întîmplare, s-o căutăm, așadar...

• Daniel Defoe, Moll Flanders (-).

• O mie și una de nopți (+)

• Robert Louis Stevenson, Noile nopți arabe (-).

• Bhagavad Gita (+). Nu încercați...

• Poemul lui Ghilgameș (+).

• Edgar Allan Poe, Povestiri (+).

Lista lui Jorge Luis Borges mi-a dat idei, îmi mai trebuie curaj (și timp). Cred că a venit ceasul astral să citim Întîmplările fericite și nefericite ale vestitei Moll Flanders...


P. S. Mi-am făcut și eu cîndva o listă. O puteți consulta aici: Cîte cărți contează realmente pentru un om care și-a făcut obiceiul de a citi?

P. P. S. Pentru a redacta această notă am folosit Jorge Luis Borges, Eseuri, Iași: Polirom, 2015.

P. P. P. S. În imagine: Henry Robert Morland (1716 - 1797), Woman Reading by a Paper-bell Shade (1766).


Citiţi în continuare!

joi, 19 aprilie 2018

Cîte cărți (n-)ați citit din lista de mai jos? Cine are curaj să ridice degetul...



Să ne jucăm puțin de-a erudiții sfioși...

Vă rog să verificați lista de mai jos. Cuprinde toate cărțile recomandate de Roberto Bolaño în volumul amintit în nota de ieri, Between Parentheses (2011). Lista nu este exhaustivă, poate am sărit un autor sau un titlu. Am așezat cronologic scriitorii, dinspre trecutul cețos al omenirii către prezentul luminat. Am impus, așadar, o ordine convențională, fiindcă și timpul este numai o convenție în pofida părerii filosofilor. Citiți lista și bifați ca mine cu (+) cartea citită și cu (-) cartea necunoscută. Bănuiesc că voi avea oarecari surprize (nu mă aștept să iau testul)...


Deci:

Satyricon - Petronius (+)

Don Quijote - Miguel de Cervantes (+)

Cugetări - Blaise Pascal (+)

Dicționarul filosofic - Voltaire (+)

Cărțile pustii (Aforisme) - Georg Christoph Lichtenberg (+). Aș oferi un exemplu: „Nu cred că există pe lume o marfă mai ciudată decît cărţile. Tipărite de oameni care nu le înţeleg, vîndute de oameni care nu le înţeleg, legate, recenzate şi citite de oameni care nu le înţeleg, – şi acum scrise chiar de oameni care nu le înţeleg”.

• Moby Dick - Herman Melville (+)

Aventurile lui Huckleberry Finn - Mark Twain (+)

Vieți imaginare - Marcel Schwob (+)

Ubu rege - Alfred Jarry (+)

Tractatus logico-philosophicus - Ludwig Wittgenstein (+)

Castelul & Procesul - Franz Kafka (+)

Nadja - André Breton (-)

Invenția lui Morel - Adolfo Bioy Casares  (+)

Cîmpia în flăcări - Juan Rulfo (-)

Pedro Páramo - Juan Rulfo (-)

Opere complete (Și alte povestiri) - Augusto Monterroso (-). Prozatorul a redactat cea mai scurtă povestire din istoria literaturii. Poartă titlul Dinozaurul: „Cînd se trezi, dinozaurul era tot acolo".

Șotron - Julio Cortázar (+)

Templul iconoclaștilor (în originalul italian titlul sună și mai frumos La sinagoga de los iconoclastas) - Juan Rodolfo Wilcock (-)

Antipoeme - Nicanor Parra (-). Poetul a trăit 103 ani.

Viața: manual de folosire - Georges Perec (-)

Conjurația imbecililor - John Kennedy Toole (+)

Opere complete - Jorge Luis Borges (+)

Bartleby & Comp - Enrique Vila-Matas (+)

Soldații de la Salamina - Javier Cercas (-)

Chipul tău mîine - Javier Marías (-)


Din cîți de plus am bifat la sfîrșit rezultă aritmetic și algebric că stau binișor la materia literatură universală veche, dar foarte prost la literatura de limbă spaniolă mai nouă, chiar dacă l-am citit pe Borges aproape în întregime, așa cum ne sfătuia insistent Bolaño. Remarc cu entuziasm că sînt un erudit foarte ignorant. E rîndul domniilor voastre să încercați exercițiul. Oricum, nu cunosc o persoană în istoria lecturii care să fi citit tot.

Prin urmare, cîte cărți ați citit (pe bune) din enumerarea de mai sus? Fiți sinceri, nu vă fac nimic. Dimpotrivă, franchețea răspunsului se va nota cu un punct din oficiu.


Puteți examina lista lui Jorge Luis Borges aici.

P. S. În imagine: Étienne Adolphe Piot (1850 – 1910): Jeune fille lisant...


Citiţi în continuare!

miercuri, 18 aprilie 2018

5 cărți de neocolit recomandate de Roberto Bolaño



Am lucrat mereu cu liste de cărți, chiar dacă nu le-am respectat întru totul niciodată, fiindcă nici nu mi-am propus asta.

Și mi-am făcut liste bibliografice dintr-un motiv foarte simplu. Orice listă e un instrument împotriva haosului și a anxietății. Într-o lume guvernată de hazard și de mulțimi aleatorii, lista oferă sugestia (precară, firește) a unei ordini. Dacă vrei să nu disperi, de îndată ce-ți pui în minte să intri într-o bibliotecă importantă (sau într-o librărie), fă-ți o listă...

În seara asta, aș oferi ad usum Delphini, o listă pe care am găsit-o într-o carte a lui Roberto Bolaño. Cartea se numește Between Parentheses: Essays, Articles and Speeches, 1998-2003 (New Direction, 2011, 352p.). Volumul a fost îngrijit de Ignacio Echevarría. Traducerea îi aparține cunoscutei Natasha Wimmer. Titlul mă scutește de o descriere a cărții.

Ceea ce m-a frapat în Between Parentheses nu a fost doar plăcerea autorului de a vorbi despre cărți și autori, dar și plăcerea de a oferi liste de must read alături de îndemnul de a citi cît mai mult. Nu poți scrie bine dacă nu-i citești pe ceilalți. Iar Bolaño a citit enorm. Într-o povestire din Tîrfe asasine, m-a frapat amănuntul că-i străbătuse cu luare aminte pînă și pe cei mai neînsemnați poeți suprarealiști.

Așadar, lista lui Bolaño:

1. Satyricon de Petronius.

2. Don Quijote de Miguel de Cervantes.

3. Moby Dick de Herman Melville (nu strîmbați din nas, romanul e cît se poate de lizibil...).

4. Jorge Luis Borges în întregime. Și nu doar o singură dată. Și nu numai Borges, ci și exegeții săi. De altfel, lecția lui Borges se simte în stilul și tematica povestirilor lui Bolaño...

5. Șotron (Rayuela) de Julio Cortázar (tocmai a apărut o ediție revizuită la Polirom).

Ar fi nedrept să nu menționez Castelul lui Franz Kafka. Bolaño îl socotea pe Kafka un scriitor imens.


Cred că abia acela care a citit / re-citit / răs / citit acești cinci / șase autori poate vorbi cu sens despre proza lui Roberto Bolaño. De fiecare dată cînd îl citesc, mă conving că literatura nu înseamnă doar re-scriere și comentariu, chiar dacă eu însumi - în Porunca lui rabbi Akiba - am definit talentul ca exercițiu al memoriei (și abilitate de a combina)...


P. S. În imagine: Rick Beerhorst, Into Her Book.


Citiţi în continuare!

vineri, 13 aprilie 2018

Cum să-i vii publicului de hac



Tot sînt la modă demonii...

M-am întrebat adesea ce demon / instinct l-a împins pe Joyce să scrie din ce în ce mai încifrat, așa încît - la capătul unei munci de două decenii - să obțină o operă imposibil de înțeles de către orice minte normală. Mă refer, desigur, la Finnegans Wake. Nu s-a născut încă exegetul potrivit (un iluminat, bănuiesc) pentru o astfel de construcție lexicală. Și tare mi-e teamă că un astfel de exeget nici nu se va naște vreodată.

Unii au pus asta pe seama succesului. Chiar dacă n-a fost un bestseller, Ulysses a trezit o imensă bunăvoință în rîndul cititorilor de pretutindeni. Cartea s-a vîndut bine. Și a avut probabil mai mulți cumpărători decît cititori preveniți. Prozatorul a fost înconjurat imediat de admiratori duioși. A devenit subiectul (probabil, voluntar) al unui minim cult de inițiați. Vechii prieteni l-au părăsit pe rînd (Ezra Pound, de pildă), dar și-a făcut alții noi (Samuel Beckett, de pildă), mai exaltați decît primii. Lor li se datorează panegiricul intitulat (cît se poate de serios) Our Exagmination Round His Factification for Incamination of Work in Progress.

În acest moment (cînd a terminat Ulysses), James Joyce a avut de ales. Putea repeta cu același umor și aceeași vervă lingvistică succesul din 1922, publicînd, să zicem, o scriere precum Hanul lui Finn (o ipoteză narativă despre care am dat seama aici). Sau? Sau putea redacta un roman atît de nefiresc, atît de abscons, încît nici un cititor contemporan și viitor să nu-l priceapă în veci de veci. James Joyce a ales a doua cale. A mers pe un drum steril, s-a îndreptat spre o fundătură. N-a construit decît un rebus imens și fără soluție: a realizat, în Finnegans Wake, cel mult o nouă versiune de lingua ignota. Și dacă n-a făcut-o deliberat, dorința autorului de a propune o enigmă imposibil de pătruns a fost cu mult mai mare decît dorința de a-i face vulgului profan pe plac. În opinia lui Borges (și a tuturor celorlalți), a ales anapoda.

Succesul - intens dorit (știm asta din scrisori), dar neașteptat - l-a orbit pe Joyce. Tot ceea ce a urmat nu reprezintă decît o minuțioasă îndepărtare de judecata (întotdeauna medie, recunosc) a publicului. Mulțimea era pe cale să-l iubească, dar Joyce i-a întors spatele. Ezra Pound i-a transmis că nu-l înțelege, că opțiunea lui a fost greșită, dar avertismentul poetului n-a avut nici un ecou în mintea lui Joyce.

E limpede, Joyce a vrut să obțină ceva sfidător, a vrut să nege complet gustul și voința cititorilor, să-i zdruncine definitiv. A intenționat, astfel, să realizeze un roman incredibil care să provoace nu numai stupoare, ci și evlavie. Și care să rămînă o pildă eternă. A examinat pesemne versul lui Horațiu -  ”exegi monumentum aere perennius” - și a decis să ridice un monument literar mai durabil decît bronzul, decît istoria, mai presus de intelectul omenesc.

L-a ridicat, dar bronzul s-a coclit și nimeni nu se mai uită la el. Poate numai lexicografii...

Alți critici pun totul pe seama necesității. Joyce a ajuns la Finnegans..., fiindcă exact acolo l-a îndreptat logica providenței...


P. S. Un exeget a exclamat încă din 1939: ”Această operă nu este scrisă în engleză, și în nici o altă limbă cunoscută”. E cea mai cuminte constatare cu putință.

P. P. S. În imagine: pagini din manuscrisul romanului Ulysses.



Citiţi în continuare!

miercuri, 11 aprilie 2018

Dacă aș adormi acum...



Ideea acestei note mi-a venit, firește, după o lectură. Friedrich Nietzsche a vorbit într-un loc din Also sprach... de un demon pervers care în clipa morții ne-ar întreba: „Vrei să mai trăiești o dată? Și încă o dată? De o infinitate de ori...”.

Dacă aș adormi acum și m-aș trezi abia peste 500 de ani, într-o lume diferită de cea de azi și printre niște oameni complet necunoscuți (poate roboți), n-ar fi nici o fericire, cred...

În acea lume, eu n-aș fi în stare să pricep aproape nimic (ar fi o lume foarte ciudată) și nu m-aș putea adresa nimănui și nici măcar nu m-aș putea adapta la preferințele ei culinare: poate că oamenii de atunci s-ar hrăni cu bicarbonat - sau cu fosfați, sau cu nisip -, nu putem ști exact.

Dar nici dacă m-aș trezi în 1516, nu m-aș simți deloc în largul meu, ar trebui să mă îmbrac ca boierii și răzeșii lui Bogdan cel Orb, să vorbesc rotacizant (dumirecă în loc de duminică, mire în loc de mine, pîră în loc de pînă) și nu mi-aș putea permite luxul de a fuma un trabuc ori de a bea o bere fără alcool.

Mai bine mă trezesc mâine dimineață (cu ajutorul Domnului și al Maicii Sale) și îi dau un telefon domnișoarei Andreea B., să vorbim despre virtuțile curative ale șteviei și despre efectul ceaiului de păpădie în hepatita de tip C...


P. S. În imagine: Augustus Edwin Mulready (1844 - 1904), A Recess on a London Bridge (1879).


Citiţi în continuare!

duminică, 8 aprilie 2018

Afurisitul



Am discutat nu demult despre neobișnuita hotărîre a Sfîntului Sinod rus de a-l excomunica din rîndurile Bisericii pe Tolstoi. În textul concis al afuriseniei (din care voi cita în P. S.), publicat la data de 22 februarie 1901, stă scris negru pe alb că înalții prelați văd în Lev Nicolaevici Tolstoi un neo-profet mincinos, un rătăcit și un apostat.

Ce i-a determinat pe venerabilii ierarhi să procedeze în acest chip? Voi rezuma faptele pe scurt. Marele prozator rus tocmai publicase romanul Învierea. Din paginile sale fusese eliminat însă de către cenzură un scurt capitol (deloc prisositor) în care autorul descrie în chip sarcastic (sau "realist", dacă vreți) o liturghie în biserica unei închisori. Tolstoi prezintă un preot (nu foarte diferit de prelații de astăzi) mai interesat de ținuta lui impunătoare decît de cuvintele pe care le pronunță; mai interesat, așadar, de impresia pe care o lasă asistenței (adică deținuților) decît de conținutul și tăria credinței sale.

Reproșul e vechi, preoții nu sînt niciodată la înălțime: primul anticlericalist a fost sfîntul Grigorie din Nazianz. Nimeni nu este alungat din Biserică pentru atîta lucru. Rațiunea afuriseniei a fost de bună seamă cu totul alta. Excluderea e curioasă tocmai pentru motivul că a luat ca pretext un roman intitulat limpede și simplu Invierea, ireproșabil sub raport teologic (în pofida vehemenței la adresa slujitorilor Bisericii).

Despre ce este vorba? Romanul lui Tolstoi poate fi rezumat în cîteva cuvinte (reproduc un pasaj din cartea lui Viktor Sklovski despre Tolstoi): „Învierea trebuia să fie o operă riguros logică și care să tragă concluzii la fiecare episod dat. Un om a comis o crimă, a sedus o fată și nu s-a căsătorit cu ea. Fata era prima femeie pe care o cunoscuse. Femeia a decăzut, dar omul s-a căit în mod conștient, a găsit religia adevărată, și-a reconsiderat viața și a înviat. Iată un subiect stabilit din punct de vedere logic". Tocmai aspectul său prea apăsat demonstrativ, prea tezist, îl face greu de urmărit astăzi. Prin comentarii intransigente, Tolstoi nu-l lasă pe cititor să gîndească singur, îi restînge libertatea de a judeca în liniște. Vrea să tragă, el, toate concluziile.

Dar viața e rareori logică, după cum știe și a putut verifica oricare dintre noi. Povestea de iubire (dintre Katiușa și prințul Nehliudov) e mai puternică decît demonstrația prozatorului. Talentul și puterea de observație a lui Tolstoi încalcă logica și nimicesc morala. În loc să fie o condamnare definitivă a plăcerii erotice (a „desfrîului”, ca să folosesc chiar termenul lui Tolstoi), romanul devine, în mod subtil, fără vrerea autorului, un elogiu al iubirii și al vieții de nezăgăzuit. Erosul se înscrie în jocul inocent al naturii, care nu ține seama nici de voința întunecată a oamenilor, nici de exigențele și nici de morala lor, mai mult sau mai putin rigoristă.

Așadar, Tolstoi și-a gîndit romanul, în primul rînd, ca pe un denunț necruțător al plăcerii erotice, inclusiv în cadrul căsătoriei. Iubirea, sub toate formele ei, reprezintă un lucru nelegiuit și murdar. E ciudat că Sinodul nu a ținut seama, cînd l-a excomunicat pe Tolstoi, de aceasta intenție explicită a autorului. Dar romanul nu a plăcut nici cercurilor puritane. Chiar quackerii din America și-au exprimat nemulțumirea.

Tolstoi a răspuns criticilor printr-o scrisoare din care citez: „am scris aceasta carte urînd din adîncul inimii desfrîul și unul din scopurile ei principale a fost de a exprima acest lucru. Dacă nu am reușit s-o fac, îmi pare foarte rău și mă recunosc vinovat". Eșecul lui Tolstoi este, mai curînd, eșecul moralistului și nu al scriitorului. Scriitorul l-a învins pe ideolog. Ca discurs despre nocivitatea iubirii, romanul Invierea nu convinge. Tocmai morala (mult prea explicită) e partea lui cea mai slabă. Dar romanul rezistă tocmai ca poveste de dragoste.

Rațiunea excomunicarii stă însă în altă parte. Am scris și rîndul trecut: Sinodul a sancționat tentativa lui Tolstoi de a medita asupra mesajului evanghelic pe cont propriu. Mai corect spus: simpla tentativă de a gîndi. Acesta era reproșul principal. La urma urmelor, franc vorbind, membrii Sinodului nu gîndeau altfel decît Tolstoi (dacă se oboseau realmente a gîndi ceva). Singura diferență dogmatică dintre Tolstoi și Sinod era faptul că Tolstoi gîndea și ierarhii, nu. Nu e vorba, prin urmare, de o diferență de credință, e vorba de „calitatea" însăși a credinței.

Tolstoi credea la fel de mult (sau la fel de puțin) ca oricare membru al Sinodului care l-a declarat eretic și l-a exlus de la „viața liturgică", refuzîndu-i pînă și asistența în clipa morții. La înmormîntare, mulțimea a ținut locul preoților și a cîntat Veșnica lui pomenire...

Răspunsul la întrebarea cu care am început se află întreg în aceste considerații ale lui Tolstoi (este replica sa la hotărîrea Sinodului): „Am început prin a iubi credința ortodoxă mai mult decît liniștea mea proprie. Apoi am iubit creștinismul mai mult decît Biserica, acum iubesc adevărul mai mult decît orice pe lume. Și pînă astăzi pentru mine adevărul coincide cu creștinismul așa cum îl înțeleg eu".

Așa cum îl înțeleg eu. Aceasta face deosebirea dintre Sinod și victimă. Biserica spune că nu poți gîndi în afara ei. Evanghelia nu poate deveni prilej de opinii personale...

P. S. Edictul Sfîntului Sinod rus nu folosește cuvîntul a afurisi, a exclude, a alunga. Nu. După ce enumeră păcatele lui Tolstoi (negarea imaculatei concepțiuni, negarea tuturor tainelor și, îndeosebi, a Sfintei Împărtășanii etc.), edictul consemnează sec: „Pentru acest motiv, Biserica nu-l mai socotește părtaș în turma sa. Și nu-l va socoti astfel atîta timp cît nu se va căi”. În 2010, la o sută de ani de la moartea lui Lev Nikolaevici Tolstoi, Sinodul n-a catadicsit să anuleze edictul...

P. P. S. în imagine: Albrecht Bouts, The Man of Sorrows (c. 1525).


Citiţi în continuare!

miercuri, 4 aprilie 2018

Cuvîntul zilei: „întuneric”



Nu știu dacă v-ați gîndit vreodată la cuvîntul întuneric.

Ne lovim în fiecare noapte de el / de realitatea lui. Vrem să-l alungăm și aprindem o candelă, o lanternă. După care scăpăm de el în somn, unde totul e strălucire și veselie și unde îngerii de lumină - în frunte cu Lucifer - își fac de cap. Dar la întunericul adevărat nu reflectăm nici măcar cît autorul epistolei despre nimic și întuneric, un anume Fredegisus (pe la anul 800). Întunericul a devenit ceva indiferent. Și doar tîlharii și diavolii îl iubesc.

Dar să mă întorc la cuvînt. În limba veche, „întuneric” a avut două sensuri. În primul sens, întunericul desemna mulțimea, numărul mare, nedefinit al indivizilor. Așa încît într-o carte de la 1581, citim: pe Hristos ”îl slujesc întunearece [cu diftongul ea, ca și besearică, n. m.] de îngeri fără de număr”. Pentru a sublinia slava Mîntuitorului și umilința cu care trebuie să-l privim (dar numai pe furiș), scribul construiește, așadar, un pleonasm: „întunearece fără număr”. Să reținem că alaiul lui Hristos e format din mulți, foarte mulți, nenumărați (și imposibil de numărat) îngeri, cum se și cuvine unui obraz atît de înalt.

Această semnificație a cuvîntului „întuneric” nu s-a păstrat. Vorbim de „întuneric beznă” (un alt pleonasm) pentru a sublinia cît de mare e uneori întunericul (de afară, sau cel din mintea noastră) și cît de puțin sîntem în stare să vedem ieșirea. Dar nu mai spunem „întunearece de albine / sau de lăcuste”, cînd zărim un roi masiv deasupra capetelor noastre.

Același scrib (e vorba de Coresi, eminent tălmaci și editor de cărți în Brașov) ne avertizează - și tot pleonastic - că la Judecata de Apoi va fi „zi de întunecare şi de întunearec”. Atunci, cerul și sufletele noastre se vor amărî și se vor cutremura. Și tot Coresi face adaos următoarea învățătură: doar prin căință și fapte bune ne putem întoarce ”den întunearec cătră lumină”.

Pus în opoziție cu lumina, de această dată, termenul întuneric nu mai înseamnă o mulțime mare de îngeri / draci / ieniceri, ci primejdioasa beznă...

În iad, vizitatorul va găsi, conchide atotștiutor Coresi, „întunearecul neluminat”. Căiți-vă, fraților, turnați-vă cenușa remușcării în cap, beți trei picături de aghiazmă, pipăiți cu sfioasă evlavie moaștele sfinților, ca să nu ajungeți acolo...


P. S. Lexicografii pretind că termenul „întuneric” ne vine din limba latină, de la un „tenebricus = în-tunecat”. Dacă este așa, moștenim direct din latină pe întuneric și am luat din franceză, ca neologism recent, pe „tenebre, tenebros, întenebrat”. În Călătorie la capătul nopții, romanul lui Céline, am întîlnit pentru prima dată expresia „e întuneric ca-n cur” (probabil, „noir comme dans le cul d’une nonne”), pe care, firește, nu v-o recomand. Evitați, deci, întunericul puturos al iadului...

P. P. S. În imagine: Petrus Van Schendel (1806 - 1870), Woman Playing Guitar.


Citiţi în continuare!

duminică, 1 aprilie 2018

Cum mi-am folosit liberul arbitru de 1 aprilie...




Pot scoate un chiot de triumf, deși mă abțin, totuși: am citit cea mai proastă carte cu putință (vă rog să mă credeți pe cuvînt, nu mint deloc, cînd am eu obiceiul să mint?), și nici măcar nu-mi pare rău de timpul pierdut; mi-a luat patru ore și ceva (că am făcut și pauze) s-o străbat de la un capăt la altul.

Sigur, în aceste patru ore aș fi putut citi șase pagini din Kant sau maximum două din Hegel, aș fi putut medita la termenul „prosopon” (care denumește în greacă fața, chipul lui Iisus), iar în limba română ne-a rămas ca „prosop”, dar eu am ales Snuff de Chuck Palahniuk, asta e cartea!, de mai mult n-am fost în stare, și chiar mă trufesc cu acest mai puțin decît mai multul altora. Pot zice că am realizat o prouesse cavalerească, un act de izbîndă asupra înțelepciunii proprii. Pot exclama ca împăratul cel păgîn: „Istețime, te-am înfrînt!”

Cu această ocazie mi-am amintit că un mare, un impozant și venerat erudit interbelic voia să dovedească amicilor perfecta lui stăpînire de sine și, în acest nobil scop, înghițea la grămadă tot felul de chestii scîrboase, de la insecte și gîndaci de bucătărie, la melci și păianjeni uriași. Melci prăjiți la grătar am mîncat în copilărie, dar un păianjen uriaș încă nu avusesem ocazia. Mi-a picat în farfurie tocmai acum.

De ce-am citit Snuff și nu Kant? Filosofică întrebare! E ca și cum m-ați întreba dacă am uzat au ba de liberul meu arbitru. Răspund simplu: n-am uzat de el, fiindcă nu există, liberul arbitru e doar o iluzie, citiți-l, rogu-vă, pe Galen Strawson, o să vă lămuriți precis. Nu avem liber arbitru și nu răspundem pentru pseudo-opțiunile noastre, nu răspundem, în fond, pentru nimic. Nimeni nu ne-a condamnat la libertate.

S-a nimerit, deci, să citesc Snuff. Puteam păți și mai rău, slavă Domnului... Putea să mi se întîmple o tragedie (să fiu primit în Uniunea Scriitorilor, să iau Nobel etc.), în fiece clipă pot păți una, știu bine asta, sînt pregătit, deși n-aș vrea să mi se întîmple tocmai acum, ar fi și păcat...

Am țintit, așadar, să fac un gest aproape gratuit, un gest absurd, aproape la fel de absurd ca intriga romanului. Am reușit. Cel mai ușor lucru e să fii absurd, adică natural, autentic. Nu vă povestesc romanul și nici nu vă îndemn să-l citiți, sîntem în post, mîncăm de sec, și romanul e cu o divă pornografică, Cassie Wright, o Messalina a timpurilor moderne, care vrea să bată un record nesimțit, și chiar îl bate, dacă am înțeles corect...

Ca să închei, vă întreb: voi faceți întotdeauna numai lucruri raționale? Vă folosiți mereu liberul arbitru în deciziile capitale? Sau vă lăsați pătrunși, în cele din urmă, și de gingașa întîmplare, de fatidicul noroc?


P. S. Romanul lui Chuck Palahniuk, Snuff, s-a tipărit la Polirom în 2013, și a fost tradus cu vervă de Mihai Chirilov. Din păcate, stocul s-a epuizat...

P. P. S. În imagine: Egon Schiele (1890 - 1918), Kneeling Girl in Orange-Red Dress (1910).


Citiţi în continuare!