marți, 20 martie 2018

Nudismul noptatic



Știu că Henry James nu a cunoscut femeia, dar mai știu (și) că s-a oprit într-o noapte în fața unei ferestre luminate. A stat și a privit cam un ceas prin perdea.

În odaie ardea șovăitor o lampă. Tremurau umbre voluptuoase. Ora prevestea, deci, o dalbă epifanie, o matroană în dezabié, într-un cuvînt, o londoneză. Timpul curgea din ce în ce mai greu, prozatorul avea frisoane, remușcări și un simțămînt de rușine. Nu mai făcuse niciodată asta. Să pîndești la fereastra unei femei nu e ceva demn de un gentleman. Să-i vulnerezi intimitatea, cu atît mai puțin. Prozatorul ar fi vrut și nu ar fi vrut. Își dorea ca făptura de cleștaruri să se ivească și, în același timp, se ruga să nu apară niciodată. Dumnezeu i-a îndeplinit ruga. Domnița n-a apărut. După un ceas, prozatorul a plecat gînditor și, probabil, resemnat. Zîna noptatică n-a binevoit să se arate. N-a repetat încercarea.

Întîlnirea ratată dintre privirea șovăitoare a unui bărbat celebru și pielea străvezie a unei femei anonime n-a lăsat decît o însemnare de jurnal greu descifrabilă. Biografii se îndoiesc încă de realitatea întîmplării.

Unii au avut mai mult noroc decît Henry James. Mă refer negreșit la poeți. Am un nume precis în minte. A avut mai multă răbdare, s-a rugat mai intens, a știut cărui sfînt să i se adreseze, a murmurat versetul potrivit. Și, într-un tîrziu, a văzut. Vă puteți închipui scena? A zărit mai întîi o siluetă subțire, apoi un umăr nevinovat, apoi o frunte inocentă, apoi un gît de Modiglinai, apoi un umăr, apoi un braț molatic, apoi, Doamne Dumnezeule, ferește-ne de cel viclean, un pieptăraș sidefiu, legat la spate. Cînd femeia s-a oprit în lumină, poetul a încetat să respire. Cînd femeia a dat să-și dezlege pieptărașul, poetul a simțit palpitații ascuțite. Cînd femeia și-a desfăcut pieptărașul, surîzînd senin, poetul a înțepenit. M-aș opri aici, fiindcă imaginea pieptărașului aruncat cu atîta nepăsare mă revoltă.

Întors în cămara-i fumegoasă, Mihai Eminescu (căci el e poetul!) a scris următorul sonet:


Stau în cerdacul tău...

Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vîntul mișcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mîna ta cea fină
În val de aur părul despletind,

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visînd pieptarul de la sîn,
Încet te-ardici și sufli-n lumînare...

Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămîn,
Ș-alături luna bate trist în geamuri”.


P. S. Termenul „voyaurisme” nu s-a fixat în română, deci nu știu cum să-l scriu corect în titlu. Obiceiul numit de cuvînt este comentat foarte negativ de psihologii profunzimilor. Eu, unul, aș fi mult mai îngăduitor.

2 comentarii:

Doru Agafitei spunea...

"Flori de umbră" ...

Valeriu Gherghel spunea...

Daaaaaaaaaa. Minunat! „Flori de umbră” ...