duminică, 18 martie 2018

Marana a plecat. O întîlnire cu Borges în Geneva



Sobră și rece. Era mică, subțire, cu ochi înguști, căprui sau cenușii, mai degrabă cenușii ca gresia, cu buze subțiri și albe, părul negru, tăiat în breton, și nasul drept. Prezenta curioșilor un chip anonim, ca să zic așa, șters, aproape abstract.

Dacă ai fi văzut-o într-o piață, în fața unui dom, la Veneția, sau la Geneva, sau la Roma, fotografiind mulțimea amestecată cu telefonul sau privind absentă în jur, nu ți-ar fi atras atenția prin nimic. A, da, purta o fustă pînă aproape de glezne, cămăși largi, pioase, ciorapi de bumbac, pantofi fără toc, un basc tras peste frunte, nu-și dădea niciodată cu ruj.

Și, totuși, publicul o știa. Admiratorii se loveau de opoziția ei inflexibilă. Marana îl păzea pe scriitorul orb cu un devotament riguros. Nimic nu putea ajunge pînă la Borges. Dacă îi scriai un bilețel, o misivă de trei rînduri, Marana îl citea cu atenție și decidea imediat să nu i-l arate. Nu-i spunea niciodată nimic. Dacă sunai la ușă, Marana pretindea că Borges nu e acasă, că este bolnav sau că doarme în patul lui cazon și nu poate fi deranjat de nimeni. Te privea cu ochi lucioși, de scoică. Dacă îi solicitai o întrevedere, fiindcă te întîlneai cu poetul într-un parc, la o plimbare, femeia era invariabil de față, între tine și Borges, între Borges și tine. Poetul stătea recules, umil, și nu răspundea la nici o întrebare. O lăsa pe Marana să discute în numele lui.

„Aș vrea să știu cum trebuie înțeles Pierre Menard, autorul lui Don Quijote”, îl întrebam pe Borges
„Simplu. Opera e aceeași și totuși mereu alta, depinde de scrib și de anul re-scrierii, cititorii decid”, răspundea sec Marana.
„Dar dacă Cervantes ar fi copiat el însuși Don Quijote, n-ar fi rămas oare același roman?”, îl întrebam pe scriitor.
„Nicidecum”, îmi tăia vorba Marana. „Ar fi fost cu totul altul”.
„Nici autorul nu rămîne același?”, îl întrebam pe Borges.
„Nu mai puneți întrebări lipsite de sens”, răspundea Marana.
„De ce ar fi lipsite de sens?”, îl întrebam enervat pe Borges.
„Fiindcă toată lumea le pune”, conchidea Marana și îl ridica de braț pe bătrîn. Dispăreau. Abia puteam să-i salut.

Toate întîlnirile mele cu Borges decurgeau cam în același fel. Nu-l puteai despărți de Marana. Iar Marana îl controla despotic. Numai într-o zi l-am prins singur. Marana plecase, era incredibil, dar plecase, nu știam pentru cît timp, nimeni nu știa. Poetul stătea pe o bancă și privea absent apa rîului. M-am așezat alături și l-am întrebat:

„Ce spuneți de Pierre Menard? Creează el un alt Don Quijote numai pentru că-i reproduce întocmai cuvintele?”.
Poetul m-a privit șovăitor și nu a spus nimic. Am insistat:
„O operă nu poate deveni alta doar prin simpla ei rescriere fidelă”.
A tăcut din nou. Apoi a șoptit:
„Știu și eu?! Ca să fiu sincer, nu cred. A trecut mult de atunci. Nu mai țin minte ce am vrut să spun. Nu pot să vă lămuresc. Și, oricum, trebuie să vă grăbiți”.
„Am cursuri abia de la 14, studiez Filologia romanică, sarda, catalana, dalmata, l-am lămurit. Acum e doar 10”.
„Nu și pentru mine”, a spus Borges.
„Cum adică?”, l-am întrebat.
„Mai bine vorbiți cu Marana”, a spus el. „Așa o să înțelegeți mai ușor. Întrebați-o pe ea”.
„Marana nu-i aici. Și n-am ce s-o întreb”, am răspuns.
„Stă alături, cum să nu fie?”, a exclamat Borges. „E mereu cu mine”.
„N-am văzut-o pînă acum”, i-am spus.

Poetul a întins brațele, a pipăit banca, stinghiile de lemn. A ascultat cu atenție. Nu se auzea decît rîul, vîntul prin frunzele castanilor, absența. Semăna cu Don Quijote în fața peretelui gol căutînd cărțile. Neîncrederea poetului creștea. Apoi a surîs dintr-o dată, înseninat. A șoptit mai mult în sine:

„Știam că e aici, Marana nu pleacă niciodată. Privește...”.

N-am comentat. Am rămas încă trei ore pe bancă, apoi am pornit spre Universitate. Femeia nu s-a arătat. În tot acest timp, n-am îndrăznit să-i spun poetului adevărul...


P. S. În imagine: Rebecca van Wierst (Olanda), Japanese Girl.

Niciun comentariu: