vineri, 23 martie 2018

"La respectul general": intrarea liberă



Nu-mi plac oamenii triști, acri, sobri, aulici, închiși în sine, secretoși, întunecați, aburoși. Cum observăm, vocabularul sobrietății e foarte vast. Firea mea e, mai degrabă, deschisă, primitoare, cordială. Sînt un sceptic gumeț.

Acest lucru poate fi sesizat, am speranța, și din articolele subsemnatului. Menirea mea ca publicist ofensiv nu este aceea de a-l speria sau de a-l mîhni pe cititor (Doamne ferește!), ci de a-l destinde și amuza. Pot să-l pun pe gînduri și fără să-l mîhnesc. Firește, acest nobil scop personal nu este mereu posibil. Dar vreau să scriu în așa fel încît sa obțin la sfîrșitul textului meu măcar un surîs.

Oare pentru ce scriu la ziar / pe blog? Ca să întristez și să irit? Ca să adaug tristeții generale o nouă tristețe, un nou strat? Răspund acum: în nici un caz pentru a amărî. Oamenii sînt și așa triști din pricina greutăților, a sărăciei. Din nefericire, viața e plină de răutate, de oameni principiali, de inși rigizi și serioși nevoie mare, de ființe care nu știu de glumă, care nu au mai rîs după ce au gîngurit involuntar în leagăn. Dacă spui o anecdotă, principialii ăștia sar în sus ca arși. Dacă faci o ironie, o iau de bună și se năpustesc ca turbații asupra ta. Dacă ai umor, e de rău...

Ei au uitat, de exemplu, că soțietatea Junimea (care a fost fundată în Tîrgul Ieșilor, în 1867), soțietate culturală frecventată de mic-burghezi și tutungii (precum Creangă), unde a tronat un om riguros ca T. Maiorescu și unde a citit poezii un melancolic structural ca Eminescu, avea drept lozincă principală: "anecdota primează". Mai întîi să ne veselim! Prin urmare, în casa lui Vasile Pogor, toți acceptau principiul „utilitarist”: înainte de orice, învață să te bucuri! Mihai Eminescu însuși nu a făcut, negreșit, excepție. Poate de aceea s-a și împrietenit la cataramă cu un ghiduș ca Ion Creangă. Pentru acest motiv au bătut ulițele Ieșilor împreună (sprijinindu-se reciproc) și au frecventat cu bucurie Borta rece.

Nu știu dacă ați remarcat vreodată... Crîșmele Ieșilor au avut dintotdeauna nume pline de sapiență, de geniu spontan. Una dintre ele, situată în Copou, se numea La respectul general. Numai cînd se amuză, cînd este bine dispus, omul trăiește realmente simpatia față de aproapele / departele. Degeaba ne îndeamnă popii în biserici și adunări să ne iubim aproapele / departele ca pe noi înșine. Dacă te închizi într-o solitudine posacă, îndemnul la frățească iubire devine o vanitate.

Totul se vădea, în schimb, mult mai îndemînos, de îndată ce ieșeanul de odinioară trecea pragul restaurantului La respectul general. Totul se lumina subit. Mieii se împăcau cu lupii, greierul cu furnica, ogarii cu iepurii și potîrnichile, nevestele cu bărbații. Și peste toate domnea buna înțelegere, iertarea. Care nu e un rău în sine. Rău e să-ți urmărești dușmanul cu ideea fixă de a te răzbuna, ca implacabilul conte de Monte Cristo. Un om profund nefericit, în opinia mea.

Deci, La respectul general... Nu știu de ce nu mai avem astăzi un asemenea nume pitoresc în Iași. Pesemne că ne-am pierdut imaginația și talentul de a ne veseli. Ne-am pierdut, într-un cuvînt sau două, buna dispoziție.

Un gînditor deștept (mă refer, desigur, la francezul Michel Eyquem de Montaigne) a spus mai demult că tristetea și încruntarea însoțesc, de obicei, răutatea. Omul trist are înclinații maligne, îți va purta sîmbetele. Termenul italian „tristezza", adăuga filosoful, desemnează atît mîhnirea cît și răutatea sufletească. Omul trist e, adesea, meschin. Omul vesel e primitor. Veselul îți dă și cămașa de pe el. Tristul ți-o aruncă în cap. Omul vrea, deci, să rîdă, să fie senin, sa uite de nevoi...


P. S. În imagine: Pablo Picasso (1881-1973), Le Buveur d'absinthe (1901).

3 comentarii:

Doru Agafitei spunea...

Garantat am surâs de câteva ori ... Mulţumesc!

Valeriu Gherghel spunea...

:)

heraasku spunea...

frumos! dar oare simpatia pentru celălalt nu e o formă de autorăsfăț? o frivolitate care dispare la prima durere de masele?