sâmbătă, 31 martie 2018

Amintirea paradisului. Cu o notă despre un poet nefericit



Cînd te uiți cine scrie (și cum scrie) despre Cezar Ivănescu, îți vine să renunți. Omul trage pînă și în moarte ponoasele nesăbuirii sale. N-am cunoscut un personaj mai echivoc. Și dacă poetul și-a făcut dușmani necruțători, cel mai mare dușman, totuși, și-a fost el însuși. Pentru acest motiv, îl invidiez și îl admir pe prietenul Bogdan Crețu, care tocmai a scris un articol în Observator cultural, stîrnind cuvenita rumoare... Puteți citi articolul său aici.

Deci, se subînțelege, omul Cezar Ivănescu nu mi-a fost deloc simpatic. Și nu am ținut cîtuși de puțin să-l frecventez, deși în ultimii ani de viață a revenit în Iași ca director indiferent al unei edituri muribunde. L-am evitat, așadar, cu mare grijă, cu sistem, cum s-ar zice (nu și poezia lui). Judecățile sale, excesive în toate sensurile, mai degrabă m-au intrigat și dezamăgit. În declarații și articole, apăsa fruntea unor mediocrități cu greaua coroană, bătută în pietre de sticlă colorată, a genialității poetice. Alteori, găsea de cuviință să abată asupra unor persoane perfect stimabile un potop de invective și, strigătoare la cer, nedreptăți. Cezar Ivănescu era inepuizabil în domeniul caricaturii și insultei, ca un alt Gore Pirgu matein.

Cutare scriitor era un nemernic, un unsuros, o jigodie. Altul un țigan pipernicit, un jegos, un păpușar... După gusturile sale impenetrabile, întreaga ierarhie a literaturii române se prezenta pe dos. Mihai Ursachi era, de exemplu, un literator mai degrabă sterp, fad și lipsit de orice operă (prin comparație cu sine). Nichita Stănescu era nul de-a binelea. Poet veritabil, poet în adevăratul sens al cuvîntului, poet mare, era, în schimb, Mircea Micu. Criticii literari, cu o excepție, erau niște neisprăviți și niște inculți. Excepția se numea, desigur, Theodor Codreanu, delirantul eminescolog, al cărui nume ilustru poetul l-a evocat, magnanim, nu doar în articole, dar și într-un vers stupefiant.

Circulă pe YouTube, postate de admiratori (puțini, dar feroci), niște așa-zise poeme cîntate / mormăite, de un desăvîrșit prost gust. Poetul a trăit cu impresia ascuțită că este re-încarnarea fatală a unui trubadur din Provența, un ins dotat cu un timbru vocal ieșit din comun și cu o înzestrare instrumentală superlativă. Fiind un violent verbal, nimeni nu l-a tras de mînecă spre a-i semnala impostura. Într-un cuvînt, formula temperamentală a poetului a rămas multora o "enigmă de nedeslușit", ca să folosesc o sintagmă cunoscută.

Dar poetul Cezar Ivănescu e neîndoios important. Aici nu mai încape discuție, pertractări, diplomație. Despre om putem negocia oricît. Despre poet mi se pare imposibil. Lirica lui Ivănescu e structurată pe cîteva metafore obsesive: atotputernicia morții, declinul inevitabil al cărnii, precaritatea iubirii într-un eden devastat. Poetul e un neobosit elegiac. Cele mai frumoase poeme despre fragilitatea existenței, din poezia românească, probabil Cezar Ivănescu le-a compus.

Versurile transcriu neobosit un vaiet monoton, o lamentație monocordă, insinuantă, ingenuă și perversă, care traduc anxietatea dintotdeauna a ființei care se bănuiește - din clipa nașterii - pieritoare. Moartea amărăște și înnegurează totul, corupe și preface în pulbere pînă și erosul. În ultimele poezii, poetul se întoarce, cu sceptică deznădejde înfiorată, spre chipul schimonosit de durere al unui Dumnezeu care suferă, nevinovat, pe Cruce. În pofida acestei rugăciuni orgolioase, poetul rămîne un neconsolat și un anxios.

Capodopera acestei poezii se numește, desigur, Amintirea paradisului. Sistemul de rime interioare creează versurilor o muzicalitate aparte. Nu mai credeam că se poate, dar uite că e posibil: poezia se ivește din muzică. Obișnuiam, cu ani în urmă, să o recit prietenilor. În amintirea poetului Cezar Ivănescu, o voi recita, în șoaptă, încă o dată:

"Cînd eram mai tînăr și la trup curat/ Într-o noapte, floarea mea, eu te-am visat/ Înfloreai fără păcat într-un pom adevărat/ Cînd eram mai tînar și la trup curat./ Nu știam că ești femeie, eu, bărbat/ Lîngă tine cu sfială m-am culcat/ Și dormind eu am visat, tu visînd ai lăcrimat/ Cînd eram mai tînăr și la trup curat./ E trecută noaptea-aceea de acum/ Carnea noastră doar mai știe-al ei parfum,/ Poamele ce-n pomi azi stau gustul cărnii tale-l au/ Și cad toate, mîine, putrede pe drum./ Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om/ Pe acel care ne-a ispitit sub pom/ Și cînd pomul flori va da, fă-i să-i cadă carnea grea/ Cum cădea-va, după cîntec, mîna mea".


[Într-o formă ușor diferită, am publicat nota de mai sus în Ziarul de Iași, din 7 decembrie 2008, p.6; o reiau azi pe blog, fiindcă veni vorba, deși acum zece ani zelatorii poetului m-au făcut cu ou și cu oțet...]


P. S. În imagine: o miniatură medievală...


Citiţi în continuare!

miercuri, 28 martie 2018

Cum s-a prăbușit Dostoievski la picioarele cititorilor săi



Nu-i bine să fii celebru. Nici în viață și nici după. Pe lîngă faptul că nu folosește la nimic, gloria poate produce și întîmplări - cum să le zic? - destul de macabre, dacă macabrul poate fi calificat în vreun fel. Să examinăm un exemplu dintr-o sută...

Dostoievski s-a stins în seara zilei de 28 ianuarie a anului 1881. Știrea s-a răspîndit repede, lumea a dat năvală. Obiceiul de a vizita și privi mortul nu e de azi, de ieri și, dacă e să vorbim sincer, nu este străin nici românilor, care fac din el un spectacol hilar (și atroce).

Pentru cititorii lui, Dostoievski devenise un soi de clarvăzător, un sfînt viu, palpabil, un avva. În treacăt fie spus, nici sfințenia nu-i bună la nimic. Aduce numai necazuri. Deci, lumea s-a bulucit încă de dimineață către casa prozatorului. În timp ce familia îi căuta un loc de îngropăciune și primea refuzuri de peste tot („Nu-l primim la noi”, a spus mitropolitul de Novgorod și Petersburg, Isidor, „Dostoievski a fost un scriitor mediocru, nu ne interesează...”), mulțimea isterizată trecea prin fața mesei pe care trona coșciugul cu ilustrul răposat. Femeile boceau, bărbații își smulgeau părul din cap, înghesuiala devenea periculoasă. Și toți voiau neapărat să ajungă cît mai aproape de sicriu. La vremea aceea, nu existau păzitori, jandarmi...

Îmbrăcat în cel mai bun și scump costum al lui, Dostoievski părea indiferent. Pe față îi înghețase un rictus resemnat. Mai mult nu putem ști (și nici spune) despre trăirile unui mort. Și nici nu se cuvine. În odaia funerară, aerul devenise greu respirabil: făclii aprinse, flori veștede, lumînări fumegoase, de ceară ieftină, cenușie, oameni ieșiți din fire, cu priviri lacome, loviți de convulsii, țipete disperate: „Cui ne lași, tătucule, cui ne lași?”. Doamnele mai sensibile izbucneau în hohote nedefinite, cădeau în leșinuri, sau erau cuprinse de vertij...

Și a venit momentul culminant, trebuia să vină, fusese scris deja de însuși degetul Providenței. Oamenii din spate îi împingeau pe cei din față, oamenii din față abia își mai țineau echilibrul, se sprijineau de masă, de marginile coșciugului, d pieptul răposatului. N-a trecut mult și inevitabilul s-a produs. Masa a fost zdruncinată, sicriul s-a înclinat vertiginos și trupul defunctului s-a rostogolit - lent, moale, agonic - pe dușumea...

S-a instalat o liniște mormîntală (la propriu). Toți s-au ferit, nimeni n-a reacționat. Statornicit într-o rînă, printre picioarele admiratorilor săi, Dostoievski dovedea încă o dată cîtă dreptate avusese Newton, cînd statuase  principiul suprapunerii forțelor...

Pînă la urmă, prozatorul a fost înhumat gratis în țintirimul unei mănăstiri din Petersburg. La funeralii au participat aproximativ 30 de mii de oameni.


P. S. Am luat unele informații (nu și esențialul) din „cuvîntul înainte” redactat de Leonte Ivanov, care deschide volumul recent apărut: F. M. Dostoievski, Scrisori I (1837 - 1859), ediție îngrijită, traducere, note și studiu introductiv de Leonte Ivanov, Iași: Polirom, 2018, 624p.

P. P. S. În imagine: Petrus van Schendel (1806 -1870), Buying game on the Groenmarkt in The Hague, by night.


Citiţi în continuare!

luni, 26 martie 2018

Cea mai porcoasă poezie a lui Daisy



Ceea ce voi povesti în nota de față pornește de la cartea lui Ian McEwan, Sâmbătă, traducere revizuită și note de Dan Croitoru, Iași: Polirom, 2015, 350p., 18, 25 lei


Voi începe, deci, cu sfîrșitul. Romanul lui Ian McEwan mi-a plăcut. Nu veți greși dacă o să-l cumpărați. Face toți banii și nici nu costă foarte mult... Cineva m-a sfătuit mai demult să nu-l citesc: romanul ar fi lipsit de acțiune și, în ultima parte, de-a dreptul neverosimil. Mie tocmai partea neverosimilă mi-a plăcut.

În mare, autorul povestește minuțios o zi din viața unui neurochirurg, Henry Perowne, o zi de sîmbătă, 15 februarie 2003. Nu contează ce face Henry și, oricum, mai mult vorbește cu sine decît face, ca Leopold Bloom din Ulysses. Perowne este un ins rațional, practic, și cu o profesională neîncredere față de imaginație, de ficțiune. Romanele nu-i spun mare lucru (a citit Doamna Bovary și Anna Karenina și a înțeles că adulterul era o practică obișnuită și cu un secol și jumătate în urmă!), poezia nu-l atrage, arta îl lasă mai degrabă nedumirit. A fost odată la o expoziție (îndemnat de soția lui, Rosalind) și a conversat cu primul ministru, Tony Blair. Firește, primul ministru l-a confundat cu un pictor și a urmat un dialog absurd, de un umor ascuțit.

În cursul dimineții, Henry Perowne are un diferend cu un individ, Baxter, pe jumătate nebun (în realitate, suferă de un sindrom neurologic). Individul îl va urmări toată ziua și seara va da buzna în casa lui Perowne, odată cu Rosalind, pe care o amenință cu un cuțit. În sufragerie, mai sînt Daisy și Theo, copiii celor doi (Henry și Rosalind), bătrînul și mofturosul poet John Grammaticus, tatăl lui Rosalind, și un tovarăș al intrusului, Nigel.

Aici intervin straniul, neverosimilul, nebunia. Mai întîi, Baxter îi cere lui Daisy să se dezbrace. Sub amenințarea cuțitului de la gîtul mamei sale, fata se supune. După un moment de șovăire, intrusul observă o pe un fotoliu o carte de poezii. Află că tocmai Daisy a scris-o. Și, ca o încununare a scenei, îi cere să citească cea mai „porcoasă” poezie din volum.

Transcriu:
„— Trebuie că eşti foarte deşteaptă, îi întinde cartea.
— Citeşte o poezie. Citeşte cu voce tare cea mai bună poezie a ta. Hai. Hai s-auzim o poezie.
Daisy ia cartea şi-l imploră:
— Fac tot ce vrei. Tot ce vrei. Dar te rog să iei cuţitul de la gîtul mamei”.

Apoi:

„Cartea îi trepidează în mîini. O deschide la întîmplare. Trage aer în piept şi e gata să înceapă, cînd Nigel zice:
— Citeşte-o pe cea mai porcoasă. Ceva naşpa. Toată hotărîrea ei se evaporă. închide cartea.
— Nu pot, geme ea. Nu pot.
— Ba poţi. Altfel o să vezi ce-o să facă mîna mea. Vrei aşa ceva?
— Daisy, ascultă-mă. Citeşte-o pe aia pe care mi-o citeai mie, murmură Grammaticus. S-a uitat absentă la Grammaticus, dar brusc a părut că a înţeles”.

Daisy recită poezia cu o voce „răgușită și slabă”. Intrusul e nemulțumit: „Noo, face Baxter. Ia-o de la-nceput. N-am înţeles nimic. Absolut nimic...”. Fata recită poezia din nou. Și, pe măsură ce recită, în mintea lui Baxter se petrece o schimbare vădită. Exclamă nervos: „Mai citește-o o dată!”. Daisy consimte și spune poezia pentru a treia oară. Cînd termină, se așterne tăcerea.

Apoi:

„Baxter rupe tăcerea şi spune, surescitat:
— Tu ai scris asta. Tu ai scris-o.
E o afirmaţie, nu o întrebare. Daisy se uită la el şi aşteaptă.
— Tu ai scris-o, repetă el. Apoi adaugă, repede: E aşa de frumoasă. Ştii asta, nu? E aşa de frumoasă. Şi tu ai scris-o”.

Poezia l-a îmblînzit. Spre uluirea tuturor (și mai ales a lui Henry Perowne), nebunul a devenit om normal. Nu mai contează ceea ce a urmat. Nu e rostul meu să povestesc romanul...

În încheiere, aș preciza că Daisy nu citise cîtuși de puțin din cartea ei, care conținea și versuri deocheate. Poezia salvatoare (deloc „porcoasă”, veți vedea) aparține lui Matthew Arnold (1822 - 1888) și se numește Dover Beach. Leon Levițchi a tradus-o sub titlul Faleza Dover-ului:

Un fragment:

„Doar dinspre franjul spumei unde marea
Atinge malul argintat de lună
Se-aude hîrşîitul ce îl face
Pietrişul smuls de valuri şi din nou
Zvîrlit pe ţărm, un veşnic du-te-vino
În ritm încet şi larg ce sugerează
Pe ţărmul egean, Sofocle
– Sînt mii de ani de-atunci – l-a ascultat
Şi s-a gîndit la fluxul şi refluxul 
Mizeriei umane...”


P. S. În imagine: Miles William Mathis (n. 17 septembrie 1963): Nude Reading a Book.


Citiţi în continuare!

vineri, 23 martie 2018

"La respectul general": intrarea liberă



Nu-mi plac oamenii triști, acri, sobri, aulici, închiși în sine, secretoși, întunecați, aburoși. Cum observăm, vocabularul sobrietății e foarte vast. Firea mea e, mai degrabă, deschisă, primitoare, cordială. Sînt un sceptic gumeț.

Acest lucru poate fi sesizat, am speranța, și din articolele subsemnatului. Menirea mea ca publicist ofensiv nu este aceea de a-l speria sau de a-l mîhni pe cititor (Doamne ferește!), ci de a-l destinde și amuza. Pot să-l pun pe gînduri și fără să-l mîhnesc. Firește, acest nobil scop personal nu este mereu posibil. Dar vreau să scriu în așa fel încît sa obțin la sfîrșitul textului meu măcar un surîs.

Oare pentru ce scriu la ziar / pe blog? Ca să întristez și să irit? Ca să adaug tristeții generale o nouă tristețe, un nou strat? Răspund acum: în nici un caz pentru a amărî. Oamenii sînt și așa triști din pricina greutăților, a sărăciei. Din nefericire, viața e plină de răutate, de oameni principiali, de inși rigizi și serioși nevoie mare, de ființe care nu știu de glumă, care nu au mai rîs după ce au gîngurit involuntar în leagăn. Dacă spui o anecdotă, principialii ăștia sar în sus ca arși. Dacă faci o ironie, o iau de bună și se năpustesc ca turbații asupra ta. Dacă ai umor, e de rău...

Ei au uitat, de exemplu, că soțietatea Junimea (care a fost fundată în Tîrgul Ieșilor, în 1867), soțietate culturală frecventată de mic-burghezi și tutungii (precum Creangă), unde a tronat un om riguros ca T. Maiorescu și unde a citit poezii un melancolic structural ca Eminescu, avea drept lozincă principală: "anecdota primează". Mai întîi să ne veselim! Prin urmare, în casa lui Vasile Pogor, toți acceptau principiul „utilitarist”: înainte de orice, învață să te bucuri! Mihai Eminescu însuși nu a făcut, negreșit, excepție. Poate de aceea s-a și împrietenit la cataramă cu un ghiduș ca Ion Creangă. Pentru acest motiv au bătut ulițele Ieșilor împreună (sprijinindu-se reciproc) și au frecventat cu bucurie Borta rece.

Nu știu dacă ați remarcat vreodată... Crîșmele Ieșilor au avut dintotdeauna nume pline de sapiență, de geniu spontan. Una dintre ele, situată în Copou, se numea La respectul general. Numai cînd se amuză, cînd este bine dispus, omul trăiește realmente simpatia față de aproapele / departele. Degeaba ne îndeamnă popii în biserici și adunări să ne iubim aproapele / departele ca pe noi înșine. Dacă te închizi într-o solitudine posacă, îndemnul la frățească iubire devine o vanitate.

Totul se vădea, în schimb, mult mai îndemînos, de îndată ce ieșeanul de odinioară trecea pragul restaurantului La respectul general. Totul se lumina subit. Mieii se împăcau cu lupii, greierul cu furnica, ogarii cu iepurii și potîrnichile, nevestele cu bărbații. Și peste toate domnea buna înțelegere, iertarea. Care nu e un rău în sine. Rău e să-ți urmărești dușmanul cu ideea fixă de a te răzbuna, ca implacabilul conte de Monte Cristo. Un om profund nefericit, în opinia mea.

Deci, La respectul general... Nu știu de ce nu mai avem astăzi un asemenea nume pitoresc în Iași. Pesemne că ne-am pierdut imaginația și talentul de a ne veseli. Ne-am pierdut, într-un cuvînt sau două, buna dispoziție.

Un gînditor deștept (mă refer, desigur, la francezul Michel Eyquem de Montaigne) a spus mai demult că tristetea și încruntarea însoțesc, de obicei, răutatea. Omul trist are înclinații maligne, îți va purta sîmbetele. Termenul italian „tristezza", adăuga filosoful, desemnează atît mîhnirea cît și răutatea sufletească. Omul trist e, adesea, meschin. Omul vesel e primitor. Veselul îți dă și cămașa de pe el. Tristul ți-o aruncă în cap. Omul vrea, deci, să rîdă, să fie senin, sa uite de nevoi...


P. S. În imagine: Pablo Picasso (1881-1973), Le Buveur d'absinthe (1901).


Citiţi în continuare!

marți, 20 martie 2018

Nudismul noptatic



Știu că Henry James nu a cunoscut femeia, dar mai știu (și) că s-a oprit într-o noapte în fața unei ferestre luminate. A stat și a privit cam un ceas prin perdea.

În odaie ardea șovăitor o lampă. Tremurau umbre voluptuoase. Ora prevestea, deci, o dalbă epifanie, o matroană în dezabié, într-un cuvînt, o londoneză. Timpul curgea din ce în ce mai greu, prozatorul avea frisoane, remușcări și un simțămînt de rușine. Nu mai făcuse niciodată asta. Să pîndești la fereastra unei femei nu e ceva demn de un gentleman. Să-i vulnerezi intimitatea, cu atît mai puțin. Prozatorul ar fi vrut și nu ar fi vrut. Își dorea ca făptura de cleștaruri să se ivească și, în același timp, se ruga să nu apară niciodată. Dumnezeu i-a îndeplinit ruga. Domnița n-a apărut. După un ceas, prozatorul a plecat gînditor și, probabil, resemnat. Zîna noptatică n-a binevoit să se arate. N-a repetat încercarea.

Întîlnirea ratată dintre privirea șovăitoare a unui bărbat celebru și pielea străvezie a unei femei anonime n-a lăsat decît o însemnare de jurnal greu descifrabilă. Biografii se îndoiesc încă de realitatea întîmplării.

Unii au avut mai mult noroc decît Henry James. Mă refer negreșit la poeți. Am un nume precis în minte. A avut mai multă răbdare, s-a rugat mai intens, a știut cărui sfînt să i se adreseze, a murmurat versetul potrivit. Și, într-un tîrziu, a văzut. Vă puteți închipui scena? A zărit mai întîi o siluetă subțire, apoi un umăr nevinovat, apoi o frunte inocentă, apoi un gît de Modiglinai, apoi un umăr, apoi un braț molatic, apoi, Doamne Dumnezeule, ferește-ne de cel viclean, un pieptăraș sidefiu, legat la spate. Cînd femeia s-a oprit în lumină, poetul a încetat să respire. Cînd femeia a dat să-și dezlege pieptărașul, poetul a simțit palpitații ascuțite. Cînd femeia și-a desfăcut pieptărașul, surîzînd senin, poetul a înțepenit. M-aș opri aici, fiindcă imaginea pieptărașului aruncat cu atîta nepăsare mă revoltă.

Întors în cămara-i fumegoasă, Mihai Eminescu (căci el e poetul!) a scris următorul sonet:


Stau în cerdacul tău...

Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vîntul mișcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mîna ta cea fină
În val de aur părul despletind,

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visînd pieptarul de la sîn,
Încet te-ardici și sufli-n lumînare...

Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămîn,
Ș-alături luna bate trist în geamuri”.


P. S. Termenul „voyaurisme” nu s-a fixat în română, deci nu știu cum să-l scriu corect în titlu. Obiceiul numit de cuvînt este comentat foarte negativ de psihologii profunzimilor. Eu, unul, aș fi mult mai îngăduitor.


Citiţi în continuare!

duminică, 18 martie 2018

Marana a plecat. O întîlnire cu Borges în Geneva



Sobră și rece. Era mică, subțire, cu ochi înguști, căprui sau cenușii, mai degrabă cenușii ca gresia, cu buze subțiri și albe, părul negru, tăiat în breton, și nasul drept. Prezenta curioșilor un chip anonim, ca să zic așa, șters, aproape abstract.

Dacă ai fi văzut-o într-o piață, în fața unui dom, la Veneția, sau la Geneva, sau la Roma, fotografiind mulțimea amestecată cu telefonul sau privind absentă în jur, nu ți-ar fi atras atenția prin nimic. A, da, purta o fustă pînă aproape de glezne, cămăși largi, pioase, ciorapi de bumbac, pantofi fără toc, un basc tras peste frunte, nu-și dădea niciodată cu ruj.

Și, totuși, publicul o știa. Admiratorii se loveau de opoziția ei inflexibilă. Marana îl păzea pe scriitorul orb cu un devotament riguros. Nimic nu putea ajunge pînă la Borges. Dacă îi scriai un bilețel, o misivă de trei rînduri, Marana îl citea cu atenție și decidea imediat să nu i-l arate. Nu-i spunea niciodată nimic. Dacă sunai la ușă, Marana pretindea că Borges nu e acasă, că este bolnav sau că doarme în patul lui cazon și nu poate fi deranjat de nimeni. Te privea cu ochi lucioși, de scoică. Dacă îi solicitai o întrevedere, fiindcă te întîlneai cu poetul într-un parc, la o plimbare, femeia era invariabil de față, între tine și Borges, între Borges și tine. Poetul stătea recules, umil, și nu răspundea la nici o întrebare. O lăsa pe Marana să discute în numele lui.

„Aș vrea să știu cum trebuie înțeles Pierre Menard, autorul lui Don Quijote”, îl întrebam pe Borges
„Simplu. Opera e aceeași și totuși mereu alta, depinde de scrib și de anul re-scrierii, cititorii decid”, răspundea sec Marana.
„Dar dacă Cervantes ar fi copiat el însuși Don Quijote, n-ar fi rămas oare același roman?”, îl întrebam pe scriitor.
„Nicidecum”, îmi tăia vorba Marana. „Ar fi fost cu totul altul”.
„Nici autorul nu rămîne același?”, îl întrebam pe Borges.
„Nu mai puneți întrebări lipsite de sens”, răspundea Marana.
„De ce ar fi lipsite de sens?”, îl întrebam enervat pe Borges.
„Fiindcă toată lumea le pune”, conchidea Marana și îl ridica de braț pe bătrîn. Dispăreau. Abia puteam să-i salut.

Toate întîlnirile mele cu Borges decurgeau cam în același fel. Nu-l puteai despărți de Marana. Iar Marana îl controla despotic. Numai într-o zi l-am prins singur. Marana plecase, era incredibil, dar plecase, nu știam pentru cît timp, nimeni nu știa. Poetul stătea pe o bancă și privea absent apa rîului. M-am așezat alături și l-am întrebat:

„Ce spuneți de Pierre Menard? Creează el un alt Don Quijote numai pentru că-i reproduce întocmai cuvintele?”.
Poetul m-a privit șovăitor și nu a spus nimic. Am insistat:
„O operă nu poate deveni alta doar prin simpla ei rescriere fidelă”.
A tăcut din nou. Apoi a șoptit:
„Știu și eu?! Ca să fiu sincer, nu cred. A trecut mult de atunci. Nu mai țin minte ce am vrut să spun. Nu pot să vă lămuresc. Și, oricum, trebuie să vă grăbiți”.
„Am cursuri abia de la 14, studiez Filologia romanică, sarda, catalana, dalmata, l-am lămurit. Acum e doar 10”.
„Nu și pentru mine”, a spus Borges.
„Cum adică?”, l-am întrebat.
„Mai bine vorbiți cu Marana”, a spus el. „Așa o să înțelegeți mai ușor. Întrebați-o pe ea”.
„Marana nu-i aici. Și n-am ce s-o întreb”, am răspuns.
„Stă alături, cum să nu fie?”, a exclamat Borges. „E mereu cu mine”.
„N-am văzut-o pînă acum”, i-am spus.

Poetul a întins brațele, a pipăit banca, stinghiile de lemn. A ascultat cu atenție. Nu se auzea decît rîul, vîntul prin frunzele castanilor, absența. Semăna cu Don Quijote în fața peretelui gol căutînd cărțile. Neîncrederea poetului creștea. Apoi a surîs dintr-o dată, înseninat. A șoptit mai mult în sine:

„Știam că e aici, Marana nu pleacă niciodată. Privește...”.

N-am comentat. Am rămas încă trei ore pe bancă, apoi am pornit spre Universitate. Femeia nu s-a arătat. În tot acest timp, n-am îndrăznit să-i spun poetului adevărul...


P. S. În imagine: Rebecca van Wierst (Olanda), Japanese Girl.


Citiţi în continuare!

marți, 13 martie 2018

O cafea în casa lui Balzac




Vă place cafeaua? Și mie. Să vă spun o poveste adevărată...

Cînd am ajuns în Paris, în 1992, primul lucru pe care am vrut să-l văd a fost, desigur, casa lui Balzac. A avut mai multe, chiar un soi de palat, pe strada Fortunée, dar nu s-a păstrat decît clădirea din strada Raynouard, nr.47, care pe vremea lui era la marginea orașului, iar acum e aproape în centru. Din grădină vezi turnul Eiffel. Pe vremea lui Balzac, casa mai avea o ieșire în rue Berton, nr.24, o străduță foarte îngustă, pe unde autorul fugea de creditori.

M-a întîmpinat Daniel Gagneux (un tînăr slab, deșirat, famelic și pleșuv, precum actualul rege al Franței), de profesie poet de limbă oc, și din cînd în cînd ghid al casei. I-am spus că eu sînt poet de limbă oïl, asta l-a impresionat teribil și am devenit prieteni la cataramă.

Daniel mi-a arătat mai întîi bastonul cu turcoaze: Balzac l-a comandat prin 1834, cînd vizita asiduu teatrele și saloanele, în căutarea unor frumuseți frugale, care nu l-au ignorat cîtuși de puțin, deși prozatorul era scund, gras și cam știrb. Ce-i Femeia!!! Bastonul măsoară 90 de cm în lungime și Daniel mi-a șoptit că are proprietăți magice verificate, iar eu i-am cerut imediat să facă în așa fel încît Balzac însuși să se înfățișeze în fața noastră, dar unealta n-a funcționat tocmai atunci.

Am urcat la etaj și am ajuns în biroul lui Balzac. Nu scria în picioare la un pupitru (ca Hemingway sau Philip Roth), cum scornesc neștiutorii, nimeni nu poate rezista 18 ore în picioare, amănuntul este, categoric, o fantezie feminină. Daniel m-a invitat să mă așez în fotoliul lui Balzac, chiar a insistat, dar am respins categoric oferta. Ar fi fost o blasfemie. Fotoliul adăpostise un șezut ilustru...

Apoi mi-a arătat cafetiera (legendara cafetieră din porțelan de Limoges, fabricată în 1833) cu inițialele H. B. și mi-a propus să bem o cafea împreună. Balzac ajungea la 50 de cafele pe zi și folosea trei soiuri de boabe de cafea: de pe insula Bourbon, din Martinica și din Yemen. N-am putut să-l refuz a doua oară, ar fi fost o gravă impolitețe. Daniel a scos trei punguțe (exact sorturile folosite și de prozator), a amestecat praful și a pus cafeaua la fiert. În același timp, m-a asigurat că va fi o cafea tare și că s-ar putea să nu dorm. Am băut lichidul fierbinte, am discutat despre decadența poeziei după episodul binecuvîntat al trubadurilor, momentul s-a prelungit, pentru un poet de limbă oc, subiectul e inepuizabil.

Era noapte cînd am revenit la hotel. Bineînțeles că n-am reușit să adorm. După ce m-am chinuit două ore, exasperat, am deschis laptopul și am compus un lung poem în limba oïlCînd am ajuns la strofa 147, în zori, m-am lăsat păgubaș și am ieșit la o plimbare. Am evitat cu grijă strada Raynouard. Pînă m-am întors în România, n-am mai dormit.

Poemul a rămas, din păcate, neterminat...


P. S. În imagine: Cafetiera lui Balzac...


Citiţi în continuare!

luni, 12 martie 2018

Musafir în Hanul lui Finn



Un joysolog, pe nume lui Danis Rose, a pretins că James Joyce a intenționat, după publicarea romanului Ulise, să compună o carte cu titlul Hanul lui Finn. Asta se întîmpla prin 1923.

Joyce nu a dus cartea la capăt din motive care nu se cunosc, dar se pot bănui. O parte din paginile redactate în acest scop a intrat, totuși, într-o formă și mai cifrată, în Finnegans Wake (1939). Hanul lui Finn reprezintă, așadar, o prelungire a lui Ulise și o prefigurare a Veghei lui Finnegan, o scriere de trecere, un pasaj ludic între două titluri importante.

Cartea, afirmă Danis Rose, ar fi trebuit să fie o refigurare în registrul cel mai vesel a istoriei Irlandei, la la sfîntul Patrick încoace. S-au păstrat din ea 10 episoade foarte scurte, 10 fabule (Joyce le-a numit epiclete, de la epic?; de la epicleză?), în total cîteva zeci de pagini, de un haz nespus. Limba presupusei cărți nu ridică dificultăți.

Intenția lui Rose de a publica o carte cu acest titlu (încă în anul 1992) a stîrnit furtuni printre exegeți, s-a protestat viguros, s-a ajuns și la proces, chestiunea s-a decis prin avocați. Cartea nu s-a putut tipări atunci. Bineînțeles, ca în orice cult fanatic, există o mînă de exegeți, păstrătorii geloși ai tezaurului, Marii Prelați, și există excluși. Dacă nu mă înșel, Danis Rose face parte dintre cei din urmă. E un paria.

Hanul lui Finn ridică două probleme delicate. Mai întîi, este imposibil de atestat intenția lui Joyce de a scrie o carte cu acest titlu și cu finalitatea amintită mai sus, nu există dovezi incontestabile. Și, în al doilea rînd, cum poți alege din cele 50 de mii de pagini de manuscris exact paginile scrise în 1923 cu acest scop? Nu vei proceda arbitrar? Nu sînt joysolog, nu am poligloția necesară pentru a dumiri arcanele etimologice din Finnegans Wake și nici nu mă interesează o operă scrisă doar pentru lexicografi. Înclin, deci, să-i cred pe rigoriști: Hanul lui Finn este o carte dubioasă. Dar cîtă frumusețe cuprinde! Cît umor!

În fața succesului, un autor poate reacționa în două feluri. Fie, întîi, printr-o apropiere de public, el va scrie ceea ce crede că vrea vulgul, piața. Fie, al doilea, printr-o distanțare de gustul și voința cititorilor. James Joyce face parte, negreșit, din specia rară a celor din urmă. Samuel Beckett i-a fost discipol și în această privință.

Mă întorc la Hanul lui Finn. O primesc așa cum e. Un profan ca mine poate admira nestingherit, în aceste epiclete, imensa putere de invenție lexicală a lui Joyce.

Ofer, în încheiere, un exemplu:

„Episcopul Berkeley, arhidruid al religiei irlandezilor, înveșmîntat în mantia sa heptacromatică de șapte culori roșugalbenverdealbastruindigoviolet, i-a explicat apoi lui Patrick albiciunea, muțenia, iluziile nuanțatei lumi a religiei, accesoriile acesteia, de la cele minerale la cele vegetale și animale, care oamenilor căzuți în păcat le apar doar într-o singură nuanță...

Cu alte cuvinte, unei priviri atît de deschise părul învăpăiat al Regelui Leary îi părea a fi de culoare verde de măcriș, iar ca să trecem la veșmîntul său de șase culori, fustanela de culoarea șofranului a Maiestății Sale părea de culoarea spanacului fiert, platoșa regală de aur avea o tentă de varză creață, mantia verde a monarhului cu verdele proaspăt al frunzelor de dafin, ochii săi dominanți albaștri-deschis ca lămîița de pătrunjel, piatra prețioasă indiană, ca lintea oliv, pe inelul rău-prevestitor al domnitorului, contuziile violacee pricinuite de război de pe chipul princiar colorate uniform ca de o infuzie de cassia” („Religia irlandezilor”, pp.89-90).


Am urmărit, așadar, volumul James Joyce, Hanul lui Finn, traducere de Mihai Miroiu, București: rao (helas), 2014.


P. S. Aflu dintr-un articol franțuzesc că „epicletul / epicleta” a/l unsprezecelea, „The Lion's Mouth", nu a fost inclus/ă în Hanul lui Finn (versiunea lui Danis Rose) din motive de copyright. Ce v-am spus? Cherela din tribunale continuă...


P. P. S. În imagine: Bella Pieroni , Tristan & Isolde II.


Citiţi în continuare!

duminică, 11 martie 2018

„Erau doi copii de regi”: Cum ajunge să te obsedeze o poezie



Ați pățit, sînt foarte sigur, exact ca mine. Și nu doar o dată.

Te bîntuie o melodie, încă de dimineață, fiindcă ai mintea confuză, o fredonezi apoi în chip automat ore în șir, o îngîni o zi întreagă (și nu numai în pauze), îți vine pe limbă numele ei, te întrebi înciudat care e acest nume, dar tot nu ți-l poți aduce aminte. Într-un final, nervos și epuizat de căutarea înverșunată, renunți. Doar dacă ai mult noroc la sfinți, soluția îți vine pe seară, chiar înainte de a te culca (printr-o străfulgerare de ordin mistic, probabil), cînd, oricum, nu te mai interesează.

Așa am pățit astăzi, dar nu cu o melodie, ci cu un mic poem, două strofe, opt rînduri. L-am învățat cu ani și ani în urmă pe de rost, nici eu nu știu de ce, mi-a rămas pur și simplu în minte (aveam odinioară minte multă, chiar dacă nu toată bună), și mi l-am recitat adesea în gînd, fără să-mi pun întrebarea cu privire la autorul lui (sau la titlu, sau la proveniență). Îmi dispăruseră complet din memorie. Păstrasem doar versetele. Principalul, la o adică. Poate că-l citisem într-o carte cu exerciții de limbă franceză (asta trebuie să fi fost într-a IX-a), poate îl găsisem într-o antologie de poeți simboliști (cînd visam o carieră de poet blestemat), nu mai știu precis.

Poemul e foarte simplu, minunat de frumos tocmai prin simplitatea lui amăgitoare, și poate că acesta este motivul secret pentru care a ajuns să mă persecute ani în șir. Deci azi am bodogănit în sine-mi toată ziulica: „iletedeuzanfandeoroa / căseparedezoprofond”. Și așa mai departe. Și așa mai departe. Fără ca titlul și autorul să mi se lămurească în vreun fel. Mi-am zis (și aveam temei) că degeaba m-aș ruga la sfinți pentru o lumină, e Post însemnat, și sfinții sînt foarte ocupați în perioada asta, toată lumea știe, n-are rost să-i mai deranjez și eu cu un fleac. Calea mistică îmi era, deci, exclusă. Mi-a rămas una singură, să caut pe net...

În timp ce spuneam pentru a mia oară, maniacal, primele două versuri „iletedeuzanfandeoroa / căseparedezoprofond”, mi-a venit răspunsul. Poemul a fost scris de către poetul belgian Émile Verhaeren (1855 - 1916) și se intitulează Les deux enfants de roi / Cei doi copii de rege. Iată-l:


Il était deux enfants de roi / Erau doi copii de regi
Que séparaient des eaux profondes, / Pe care-i despărțeau ape adînci,
Et rien là-bas, qu’un pont de bois, / Nu era nimic acolo, doar o punte de lemn,
Là-bas, très loin, au bout du monde. / Acolo, foarte departe, la capătul lumii.

Ils s’aimèrent, - sait-on pourquoi? / S-au iubit - nimeni nu știe de ce,
Parce que l’eau coulait profonde, / Pentru că apa curgea adîncă,
Et qu’il était, le pont de bois, / Și [pentru că] era puntea de lemn,
Si loin, là-bas, au bout du monde. / Atît de departe, acolo, la capătul lumii.

L-am tradus cum m-am priceput, nu garantez acuratețea, dar garantez emoția. Nu-mi rămîne decît să vă îndemn să nu faceți greșeala de a-l învăța pe de rost. Poate deveni obsedant...


P. S. În lipsă de ceva mai bun, am ales un tablou de Salvador Dali (Salvador Felipe Jacinto Dalí i Domènech), Reminiscencia arqueológica del Angelus de Millet (1933-1935).


Citiţi în continuare!

duminică, 4 martie 2018

Ce înseamnă a trăi? Îmi puteți da un exemplu?



Am mai întrebat asta, dar nimeni nu mi-a răspuns pînă acum. Semn că întrebarea este sau îngrozitor de dificilă, sau de-a dreptul insolubilă, sau, cel mai probabil, lipsită de interes. Dar oricît de insolubilă ar fi ea, oricît de obscură, de absurdă, de inutilă, eu tot am s-o repet. Poate de data asta voi avea mai mult spor la public, poate a crescut subit înțelepciunea lumii, deși a mea, recunosc, este într-un regres accelerat.

Nu-mi dau seama dacă pentru a trăi ai nevoie de răspunsuri, deci, dacă pentru a trăi ai nevoie să știi ce înseamnă a trăi. Mi se pare limpede că nu ai nevoie. Dacă pentru a trăi ar fi necesar să-ți dai un răspuns la întrebarea „ce înseamnă a trăi?”, n-ar mai apuca nimeni să trăiască și toți s-ar scobi filosofic în nas. Și, în plus, orice răspuns ai găsi la întrebarea asta (cu condiția să ți-o pui), viața ta n-ar deveni nici mai bună, nici mai înțeleaptă, nici mai lungă. Viața nu depinde de un răspuns.

Deci, între întrebare, răspuns (sau lipsa reflectată a răspunsului) și viață nu există o legătură foarte strînsă, dacă există una (fapt extrem de îndoielnic). Nu poți să-ți spui: „mai întîi și mai întîi, voi răspunde la întrebarea cutare și, abia apoi, voi trăi conform răspunsului găsit”. E ca și cum ai spune că pentru a înota trebuie să definești în prealabil ce este înotul și abia după operația asta să te arunci vitejește în bulboană (și să nu mai ieși niciodată de acolo).

Omul înțelept se aruncă mai întîi în apă și abia apoi, dacă mai iese, începe să-și pună întrebări...

Unii spun că trăim în virtutea unor decizii și atîta vreme cît orice decizie presupune o reflecție (și liber arbitru), trăim în virtutea unui răspuns. Am ales A (sau B) pentru că... Deci, știm ceva. Am ales mărul și am respins bucata de tort, fiindcă este de o mie de ori mai sănătos să mănînci un măr decît o bucată zdravănă de tort (mai cu seamă în post). Am meditat îndelung și am decis. Și tot așa am procedat de fiecare dată cînd a fost cazul să judecăm și să decidem (cînd ne-am născut de pildă etc.). Și chiar și atunci cînd nu am decis (cînd ne-am abținut, fiindcă nu ne era foame), am decis să nu decidem, deci tot am decis.

Dar dacă s-ar întîmpla ca în exemplul de mai sus, am gîndi mai mult decît e nevoie (deși, ca fiu drept, e nevoie de foarte puțin). Nu avem timp să cădem pe gînduri pentru orice fleac. Merg la școală pe jos sau iau un taxi? Dacă încep să fac calcule și să adun ipoteze, mor de frig și nu mai ajung la școală. Deci, iau un taxi. Frigul (adică viața-viață) m-a împins să decid (cu o viteză neobișnuită în alte împrejurări). Dar nu cumva linia / cursul vieții mele provine dintr-o perpetuă împingere? Nu cumva am fost obligat de exterior? Tare mă tem...

Și atunci ce mai depinde de mine? Faptul simplu de a ridica o întrebare și neputința de a răspunde la ea: ce înseamnă cu adevărat a trăi? Sînt sigur că în timp ce îmi pun această întrebare, unii trăiesc pur și simplu...


P. S. În imagine: Emmanuel Benner II (1836 - 1896): Marie-Madeleine au désert (1886).


Citiţi în continuare!

joi, 1 martie 2018

Vreți să știți care e cel mai inteligent roman neo-shakespearian? Luați de-aici...



Dacă vă interesează, aflați că am trecut astăzi pe la librăria Orest Tafrali (profesor la Catedra de Arheologie și Antichități a Universității din Iași, pînă în 1937), unde am găsit multe scaune și două copile. Scaunele erau pentru o lansare de carte, dar eu aveam curs, iar copilele își aveau rostul lor bine definit prin statut. Drept pentru care mi-am cumpărat, strecurîndu-mă cu greu printre mobile, două cărți, după cum urmează:


1. James Joyce, Hanul lui Finn, traducere de Mihai Miroiu, București, 2014, 156p., 32, 99 lei, un text inedit (zice prefața), încorporat mai tîrziu în Veghea lui Finnegan, în care (zice prefața) „Joyce este angajat în căutarea unui mod de a scrie care să nu fie scriere în sensul oficial, stabil al cuvîntului”. Tot în sensul oficial, stabil al cuvîntului, mărturisesc că dacă citeam fraza asta mai devreme, lăsam cartea la locul ei în raft.



2. Margaret Atwood, Pui de cotoroanță. Furtuna de William Shakespeare reimaginată, traducere de George Volceanov, București: Humanitas, 2017, 306p., 35 lei. După cum deja știți, Pui de cotoroanță face parte dintr-o serie de re-scrieri inițiată de editura Hogarth. Un critic pe cît de reputat tot pe atîta de isteț pretinde, în Times, că ar fi vorba de „cel mai inteligent roman neo-shakespearian” („the cleverest neo-Shakespearean novel I have ever read”) și eu mă întreb: oare cum arată un roman shakespearian, deși nu cred că pot da un răspuns coerent. E ca și cum ai spune că Ulysses al lui Joyce reprezintă „cel mai inteligent roman neo-homeric”, fiindcă a pornit de la Odiseea.



Drept pentru care am redactat acest umil proces verbal într-un singur exemplar perfect autentic și de necontestat. Nu-mi pare rău de bani. Pui de cotoroanță e o carte faină.


P. S. În imagine: John William Waterhouse (1849 - 1917), Miranda (1916). Precizez că Miranda este un personaj din Furtuna.


Citiţi în continuare!