marți, 6 februarie 2018

Flori pentru Algernon. Cu un mic excurs despre algolagnie



Să vedeți cum se leagă totul.

O să pornesc de la Algernon. Invers, adică. Există un roman tradus și în românește cu titlul Flori pentru Algernon, scris de Daniel Keyes. Circulă și pe internet în PDF. Poate l-ați citit, poate nu. Eu l-am citit mai demult, dar nu mi-am dat seama atunci că numele Algernon trimite la o persoană reală.

Acum vreo doi ani, am dat din nou peste Algernon în eseul lui W. G. Sebald Inelele lui Saturn  (pp.164-170). Sebald povestește, printre multe altele, și cîteva episoade din biografia poetului Algernon Charles Swinburne (1837 - 1909).

Algernon a fost un chinuit. Suferea de toate, era alcoolic, avea accese de furie, crize de nervi, insomnii, deliruri, impulsuri autodestructive. După momentele de exaltare, zăcea turmentat săptămîni de-a rîndul. Suferea, așadar, de o mulțime de boli și îndeosebi de o tulburare numită de psihiatri  algolagnie.

Dacă nu știți ce este algolagnia, nu-i nimic, nimeni nu le știe pe toate, vă spun imediat. E un soi de masochism. Pentru a simți plăcere în amor, individul are nevoie de un sadic și de un bici. Dacă nu e lovit, nu simte nimic. Vrea să fie zdrobit, sfîșiat, stors. Numai durerea îl excită. Doar o femeie devoratoare și malignă îl satisface. Dar unde să găsești o astfel de felină? Algernon Charles Swinburne a cîntat-o în versuri absolut tulburătoare, care i-au șocat pe puritani. N-aș omite amănuntul că poetul era mic de statură și nu avea succes la femei.

Într-o viață haotică, poetul Algernon a avut și noroc. Norocul lui a fost un prieten care l-a luat în grijă și a locuit împreună cu el. Prietenul i-a făcut un program riguros. Printr-o minune imposibil de pătruns cu mintea, Algernon l-a urmat cu sfințenie. Iată cum decurgea o zi pentru Algernon după spusele prietenului Theodore Watts Dunton:

„Swinburne iese întotdeauna la plimbare dimineața, scrie după-amiaza și citește seara, și, mai mult chiar, cînd vine ora mesei, mănîncă precum o omidă, iar noaptea doarme ca un pârș”. Poetul Algernon a scris, în 1866, un poem foarte lung, cred că mai lung decît Luceafărul, intitulat Laus Veneris.

Am ajuns în prezentul relatării. Tocmai o anecdotă legată de acest poem m-a împins să scriu nota de față. Chiar azi am dat peste ea. Prin 1915, Ezra Pound și-a procurat de la anticar volumul cu poemul lui Swinburne. Din păcate, poemul era adnotat minuțios de către un cetățean vigilent. Pound n-a gustat cîtuși de puțin comentariile marginale și a ținut să noteze pe prima pagină:

„Înainte de a o cumpăra, cartea aceasta a aparținut unui cretin. Nu sînt responsabil pentru însemnările lui”.

Și uite-așa se leagă totul...


P. S. Am găsit însemnarea lui Ezra Pound în cartea lui H. J. Jackson, Marginalia: Readers Writing in Books (2001, p.90), pe care o citesc chiar acum. Mai am un capitol...

P. P. S. În imagine: Edward Burne-Jones (1833 - 1898), Laus Veneris (1868).

2 comentarii:

heraasku spunea...

am fost îndragostit de romanul lui Daniel Keyes. este mai mare decât se crede, cred.

Valeriu Gherghel spunea...

Cel puțin subiectul e foarte fain :)