duminică, 11 februarie 2018

Cîte cărți ați împrumutat altora o dată pentru totdeauna? Faceți socoteala...



Nu împrumut cărți altora (și nici de la alții) decît din nebăgare de seamă. Sau constrîns. Dar dacă am făcut eroarea (greu de iertat) să împrumut cuiva o carte, îmi iau orice speranță de a o mai primi înapoi și mă duc imediat la librărie să-mi cumpăr un exemplar nou. Nu-l mai bat la cap pe donatar. Și oricum m-aș simți penibil.

Deci, dau cartea la ora 14 și la 15 am deja un exemplar imaculat. Dacă aș sta pasiv, aș rămîne doar cu volumele de poezii. Nu zic că e rău să citești poezii, dar nu poți s-o faci de dimineață pînă seara, începi să vorbești în hexametri și dai de gîndit.

Cînd cineva îți solicită o carte (are teză la Română, are de dat un examen, își trece un doctorat), cel mai nimerit lucru este să mergi cu persoana în cauză la librărie și să-i cumperi un exemplar din numita carte.

Cred ca toți avem goluri în bibliotecă, cărți care nu ies la numărătoare. Mă întreb uneori pe unde vor fi fiind cărțile mele. Cărțile minunate ale copilăriei. În fond, numai ele contează. Mai există oare pe undeva? Au trecut din mînă în mînă sau au rămas într-un raft mucegăit, la un anticar, la un iliterat? Nu știu. Și nici nu vreau să mă gîndesc la asta prea mult. Mă cuprinde melancolia. Mi-ar plăcea, totuși, să ascult, spusă de ea însăși, povestea călătoriei unei cărți prin lume, așa cum există povestea unei rupii. Dar rupia e din aramă, rezistă, cărțile nu prea.

Deci, dacă împrumut o carte, nu mai aștept nimic de la viață. Destinul a fost scris în litere întunecate. Nimic nu-l poate modifica. Cumpăr alta. Dar nefericirea supremă, e bine să recunoașteți, se întîmplă cînd primești cartea înapoi, după săptămîni sau ani, nu contează. O răsfoiești cu ușurare și, ca un trăsnet din senin, observi notele nemernicului. Abundente și lipsite de sens. Cartea a trecut printr-un viol.

Să nu uit. Într-un roman de Philip Roth, un personaj se căsătorește cu femeia căreia i-a împrumutat o carte, nu fiindcă o iubește (nu, nu, nu...), ci pentru că asta e singura cale de a-și recupera volumul. Eu n-am ajuns să iubesc într-atît de tare un tom încît să-mi sacrific libertatea și fericirea.

În încheiere, nu-mi rămîne decît să fac o listă de cărți împrumutate și pierdute pentru totdeauna Am ales cinci cărți pe care nu le mai am, dar pe care le-am avut cu mulți ani în urmă:


1. Volumul 1 din Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, în vechea traducere a lui Telemac Dan și Petru Vintilă, apărută în anii 60, mult mai bună, am impresia, decît cea nouă, propusă de Stan Velea în 2007. Am făcut o confruntare. Textul vechi e mai cursiv.

2. Camil Petrescu, Patul lui Procust (un volum în bpt). Bănuiesc că acum circulă printre elevii de la „Miron Costin”; mi-am achiziționat un exemplar nou, dar nu într-o ediție critică, așa cum s-ar cuveni. Măcar ediția de la Minerva avea prefață și bio-bibliografie, cea nouă nu are.

3. Jack London, Martin Eden, o ediție din anii 70. Sînt sigur că acest roman i-a inspirat pe mulți tineri în efortul lor de a atinge notorietatea universală, deși învățătura cărții este deprimantă. Gloria nu servește la nimic. Și nu merită nici cel mai mic efort. Protagonistul se sinucide în final.

4. Thomas Mann, Doctor Faustus. Viața compozitorului german Adrian Leverkühn povestită de un prieten și Cum am scris Doctor Faustus. Romanul unui roman. Aflat în acută lipsa de bani, donatarul (un prieten delicat) mi-a vîndut cartea la anticar. Așa pur și simplu. Din delicatețe...

5. ETA Hoffmann, Elixirele diavolului, romanul care mi-a terifiat copilăria, cum v-am mai spus. Nu l-aș reciti nici dacă mi-ați da un milion.


P. S. În imagine: Friedrich von Amerling (1803 - 1887), In Träumen versunken (1835).

Niciun comentariu: