miercuri, 28 februarie 2018

Cînd călătoream cu trăsura, bunica mea citea în latinește



Am mai povestit asta.

Sînt atît de longeviv încît eu chiar am mai prins trăsura. Nu aceea din Atena care dădea roată Akropolei, aceea era o chestie de recuzită, o relicvă, și nu se pune. Eu am prins, doamnelor și domnilor, dacă vă vine să credeți, trăsura-trăsură, adică trăsura adevărată. N-am cum să v-o descriu în amănunt, încă nu s-a înființat un muzeul al trăsurilor la Iași. Poate știe Ruxandra...

În față stătea țanțoș un birjar, mai sus decît clientela, unii pretind că era muscal, din secta scapeților, dar nu mai am cum să verific, fiindcă stirpea nobilă a birjarilor s-a stins. În spatele faetonului, se așezau clienții pentru o călătorie aventuroasă. Eu n-o consideram așa, nu aveam încă simțul pericolului și nici simțul aventurii. Ăsta mi-a venit mai tîrziu, dar nu mi-a folosit la nimic. Principalul era că obiectul acela pe două roți mă legăna. Cupeul era pe arcuri.

Pentru bunica era altceva. Ea simțea frisonul experienței, sesiza riscul. Și, pesemne că se și temea puțin. Trăsura era un vehicul fragil, calul era nărăvaș, ne puteam întîlni la o răscruce cu un alt vehicul în mare viteză și se putea întîmpla o poznă, Doamne ferește... Luam trăsura de la Gară și mergeam în strada Zimbrului, la nr. 9, în mahalaua Afumaților.  Drumul era lung, întortocheat, urcam lent pe Arcu, apoi coboram vijelios pe Palat. Coborîrea era, firește, un moment foarte critic.

Și pentru că era foarte critic, bunica se asigura de bunăvoința cerurilor și a sfinților ei foarte catolici. Încă de la plecare, își făcea cruce, scotea o carte - nu mai mare decît o palmă - și începea să citească. Era o carte în oglindă: de-o parte, textul latin (pe care ea îl pricepea aproximativ), de alta, o traducere românească. Pe Arcu la deal, citea 50 de Salve Regina. Pe teren plat, citea 40 de Veni, Creator Spiritus. La vale murmura 70 de Magnificat, iar la sosire, înainte de a-l plăti pe birjar, recita 150 de Ave Maria... Și abia apoi duceam bagajele în casă.

Cartea ei minusculă mi-a rămas. O deschid și astăzi, cînd mă aflu în pericolul de a mă prăbuși în păcat. De acolo am învățat latinește...


P. S. Cam așa arătau trăsurile de la Gară...

3 comentarii:

K.J. Mecklenfeld spunea...

Hihi, deci ai fost și tu copil cândva. Mă tot țin să te întreb de o groază de vreme: care a fost cartea ta favorită pe când erai copil? Sau cărțile tale favorite, dacă e să vorbim despre o perioadă mai mare de timp, inclusiv adolescență să zicem?

Valeriu Gherghel spunea...

Asta e o întrebare mai vastă ca marea. O să mă gândesc. N-am fost cititor de povești (un cititor înrăit, desigur), am sărit direct la roman. Îmi amintesc de „Stelele din Eger” și de ”Cavalerii teutoni”. După ce maică-mea m-a înscris la Biblioteca de la Palat, am citit prozele lui Jack London, inevitabil, deci, „Chemarea străbunilor” și celelalte. Mai aveam în casă Șoimii de Sadoveanu și Nicoară Potcoavă, re-scrierea celui dintîi :)

K.J. Mecklenfeld spunea...

Hihi, ți-am dat și eu de lucru un picușor pe lângă chestiile serioase care te frământă precum ce înseamnă a trăi. Dacă ai să ai cândva timp și chef - cărți favorite, ziceam, deci cele care te-au impresionat cu adevărat, au lăsat urme adânci, le-ai recitit de nenumărate ori, etc - ar fi fain să văd listuța ta.

Cavalerii Teutoni mi-a scăpat. Eu am crescut cu cei ai Mesei Rotunde. Dar am pus-o pe a ta pe listă să o citesc cândva :-).