vineri, 16 februarie 2018

Cinci cărți care l-ar fi mulțumit pe Flaubert



Am să pornesc de la o afirmație a lui Flaubert.

Iată cum sună: ”Cît de știutori am fi dacă am cunoaște bine numai cinci sau șase cărți...”. Flaubert pare să considere un păcat faptul că citim mult mai multe cărți și nu ne oprim să studiem cîteva, mai puțin de zece. Se subînțelege că e vorba de capodopere sau, oricum, de lucrări sapiențiale, cu adîncimi și gingășii la care nu poți accede subit.

Unii eseiști și critici literari ajung la bătrînețe să practice austeritatea visată de Gustave Flaubert. Ori, cel puțin, pretind asta. Ei zic (și scriu) că nu mai citesc cărți noi, că au ajuns la vîrsta fericită a recitirilor (adică a desfătării), și se retrag în paginile romanului Crimă și pedeapsă. Am în minte un exemplu concret. În definitiv, nu-i cred întru totul, dar e dreptul lor să afirme că au găsit deja cele cinci sau șase cărți obligatorii (e dificil să le stabilești) și că s-au hotărît să le studieze amănunțit, pînă în clipa în care totul va deveni inutil.

Ideea lui Flaubert era că înțeleptul citește puțin, pentru că gîndește mult și stoarce cartea de semnificații. Cititul e prilej de reflecție migăloasă. La criticii contemporani ideea s-a schimbat oarecum. Ei declară că au citit de nevoie, în scopul nobil de a îndruma turma cititoare, și că au renunțat la cronica literară pentru a citi doar de plăcere, după voie și plac. Iar „a citi de plăcere, subliniază același eseist, înseamnă a reciti”.

Se subînțelege că viața de critic literar este o viață de servitute și suferință. Cît despre viața de eseist trebuie să spun cu maximă franchețe că mi se pare de-a dreptul o jertfă. Am senzația fermă că sînt un sacrificat și că foarte puțini afini pot privi pînă în afundul sufletului meu :))

Ce-i drept, idealul austerității, idealul celor cinci-șase cărți nu a fost practicat de nimeni la propriu, nici măcar de cei care l-au slăvit în cuvinte memorabile (Seneca, Petrarca, Montaigne, Kant, Hazlitt). Flaubert a citit cîteva mii de cărți (de nevoie, firește) numai pentru a redacta Bouvard şi Pécuchet. Dar dacă n-ar fi fost scriitor (ceea ce era o imposibilitate pentru el), s-ar fi mulțumit, probabil, cu lectura lui Montaigne, din care citea seara, în pat, ca să-și aline fierbințeala. Îi scrie, de altfel, unei admiratoare: „Citește Montaigne, citește ca să trăiești, și cînd termini volumul, ia-l de la capăt”.

Deci, nu cred că există în prezentul lecturii (dar și în trecutul ei) cititori de acest soi. Idealul e folositor fiindcă atrage atenția asupra momentului reflecției, absolut necesar (aceasta e relectura, de fapt), dar să citești numai și numai cinci-șase cărți, nu mai mult, oricît de prestigioase, de dificile, mi se pare o virtute imposibil de atins și, pe deasupra, inutilă.


P. S. În imagine: Gustav Adolph Hennig (1797 - 1869), Lesendes Maedchen (1828).

Niciun comentariu: