duminică, 25 februarie 2018

Cele 6 (șase) judecăți posibile cu privire la o carte



Într-un citat pe care îl dau în Post scriptum, W. H. Auden rezumă reacția criticii literare la cinci judecăți posibile. Cineva a propus o judecată suplimentară. Să le examinăm în ordinea stabilită de poet.

Am citit volumul și:

1. Cred că este o carte bună și, în plus, simt că îmi place: Teatrul lui Sabbath de Philip Roth.

2. Cred că este o carte bună, dar nu pot spune acum că îmi place teribil: Portret al artistului la tinerețe de James Joyce.

3. Cred că este o carte bună și, deși nu-mi place acum - poate nu e ziua mea cea mai fastă, poate am o întunecare a minții, poate mi-a secat gustul -, bănuiesc că pînă la urmă o să-mi placă (fiindcă am această nobilă obligație): Portret al artistului la tinerețe de James Joyce. Încă n-a ajuns să-mi placă întru totul, mai am timp pentru o nouă lectură. Voi face tot ce pot...

4. Cred că este o carte proastă, deși îmi place: Sâmbătă de Ian McEwan. Dar dacă îmi place nu cumva este, în realitate, o carte bună? Ce alt criteriu pot folosi pentru a estima / prețui valoarea unei cărți? Glasul înțelept al criticii, nu? În 2005, cronicarii au primit-o cu ovații (aproape) unanime. Inclusiv venerabila Michiko Kakutani în New York Times (18 martie) a recenzat-o pozitiv. Și numai o voce impertinentă a stricat armonia minuțioasă a corului, cea a irlandezului John Banville, în The New York Review of Books din 26 mai, care a găsit că e vorba de o „carte dezamăgitoare”. A fost cumva numitul Banville clar-văzătorul din Țara Orbilor? Nu-mi vine a crede. Deci, se cuvine o recitire grabnică. Fiindcă nu tot ce-mi place e bun.

5. Cred că este o carte proastă și, în același timp, nu-mi place: Aviatorul de Evgheni Vodolazkin. Romanul este o carte 3 în 1: o poveste SF, una de dragoste și încă una despre Gulag. Cam mult... Aș fi preferat povestirea SF.

6. Cred că este o carte proastă și, deși îmi place acum, bănuiesc că pînă la urmă n-o să-mi mai placă (variantă suplimentară propusă de Alan Jakobs): Snuff de Chuck Palahniuk.

Sugestia că poate să-ți placă (ori să nu-ți placă) o carte fiindcă te străduiești din răsputeri să-ți placă / să-ți displacă mă lasă cu totul visător? Știu că plăcerea are grade, dar se sprijină ea și pe un temei rațional? O poți justifica? Înseamnă că dacă mă străduiesc puțin (deși nu știu ce înseamnă asta), dacă mai meditez puțin la căpătîiul cărții, poate să-mi placă pînă și cel mai veșted roman. Eu știam că judecățile de gust nu pot fi întemeiate logic (rămîn simple intuiții paralogice), Auden era de altă părere.


P. S. Iată citatul din Auden (stabilește cele cinci judecăți în lucrarea A Certain World: A Commonplace Book): “For an adult reader, the possible verdicts are five: I can see this is good and I like it; I can see this is good but I don’t like it; I can see this is good, and, though at present I don’t like it, I believe with perseverance I shall come to like it; I can see that this is trash but I like it; I can see that this is trash and I don’t like it.” Am  găsit citatul în Alan Jacobs, The Pleasures of Reading in an Age of Distraction, New York: Oxford University Press, 2011, pp.133-134.

P. P. S. În imagine: Ramon Casas i Carbó (1866 - 1932): Jove decadent (1899).

Niciun comentariu: