luni, 24 septembrie 2018

Te bucuri că ești român? Simți o mândrie? Categoric nu...




Contemporanii mei, în proporție de 99,99 la sută, se mîndresc cu faptul ca sînt români. Așa spune un sondaj festiv. În opinia mea, întrebarea sondajului nu este una corectă, din motive strict logice, din toate motivele.

Nu poți fi mîndru decît de lucrurile care depind de tine, de vrerea ta, de bunăvoința ta, de liberul tău arbitru. Altfel spus, nu poți fi mîndru decît de lucrurile și faptele pe care le poți alege, pe care le poți refuza ori accepta. De celelalte, cele mai multe de altfel, nu poți fi nici mîndru, nici rușinat, nici indignat, nici înduioșat. Întrebarea e, ca atare, lipsită de sens. Pentru a ne da seama de absurdul ei, o putem compara cu întrebări asemănătoare, a căror lipsă de sens sare în ochi. Ce poți răspunde la o întrebare precum aceasta: ești mîndru ca ai doi plămîni, o inimă, un esofag, un ficat ciuruit, un bulb rahidian și un intestin subțire, lung de cîțiva metri? Dar la întrebarea: ești mîndru că porți pantofi numărul 40, că ai 1,68 m înălțime și 56 de kilograme? Sau, în fine, la întrebarea: ești mîndru că astăzi e frig afară, că a plouat toată noaptea (plouă și acum cînd scriu) și că norii sînt purtați pe cer de la nord la sud, cu o viteză de 35 de km la oră?

Cel care ar răspunde pozitiv sau negativ la astfel de întrebări s-ar pune într-o situație caraghioasă. Nu poți spune ca ești mîndru că se anunță pe Marea Neagra o furtună. Nu poți spune ca ești mîndru că Bahluiul a secat (ori a crescut).

Prin urmare, lucrurile se împart (ca la stoici) în două categorii: lucruri contingente, care depind de tine, pe care le poți modifica, pe care le poți anula și lucruri necesare, imuabile, inevitabile, care nu stau nici în voința, nici în putința ta. Eu nu sînt deloc mîndru acum că am o temperatură de 38 de grade. Nici nu mi-e rușine cu asta. Dar pot fi mîndru, să zicem, de ajutorul pe care îl dau unui prieten în nevoie, de cutare eseu scris de mine într-o zi norocoasă sau de vorba bună spusă cîndva unui bătrîn amărît. România este o realitate care face parte, pentru români, pentru mine, din categoria „lucrurilor" inevitabile, a celor pe care nu le-am ales, fiindcă nu ne-am ales nici data, nici locul nașterii, nici părinții, nici numele, nici sexul, nici culoarea pielii. Că vrem, că nu vrem, România e un dat. La existența acestor lucruri noi nu am avut nici o contribuție. Nu le putem evita. Și nu ne putem mîndri (dar nici rușina) cu datele din buletin, oricare ar fi acestea. Poți pleca din România (cum fac tinerii, din păcate), dar nu te poți separa de faptul de a fi român. Ce ți-e scris în frunte ți-e pus...

De la E. M. Cioran încoace, este la modă ceea ce nemții numesc Selbsthass, ura de sine. Tînărul Cioran era disperat nevoie mare că România nu are populația Chinei, suprafața Rusiei și trecutul Franței. El nu se putea împăca deloc cu niște date naturale, altfel indiferente. Dar tot ceea ce e natural și e dat trebuie privit, în opinia mea, cu amuzament și seninătate. Nu poți face o obsesie din trecut, din faptul nașterii sau din locul ei precis. Așa cum nu e bine să faci o obsesie din batrînețe sau din faptul morții. Sînt pur și simplu inevitabile. Merită cu adevarat să disperi doar de lucrurile care stau în putința ta. Pentru Cioran, mă gîndesc, un obiect de ură mai potrivit decît faptul de a fi român ar fi fost, cu siguranță, ratarea unei metafore sau a unei vorbe de duh.

Mulți mărturisesc (dar nu în sondajele festive!) ca simt o anume rușine (mai ales cînd merg în străinătate) pentru faptul de a fi români. Dacă tot ceea ce am spus mai sus e adevarat, rușinea lor nu are nici o îndreptățire. Se rușinează degeaba. Dacă am putea alege între a fi și a nu fi român, rușinea ar avea oarece temei. Dar nu putem, oricît ne-am strădui. Pentru faptul de a fi român nu sînt răspunzător. Numai acolo unde poate fi vorba de răspundere, de deliberare și alegere, numai acolo au semnificație plină cuvinte ca mîndrie, rușine, stînjeneală etc.

Ni se întîmplă prea des să ne rușinăm sau să ne trufim acolo unde nu e cazul, fiind vorba de lucruri / evenimente inevitabile, și să rămînem indiferenți tocmai acolo unde ar trebui să ne rușinam: în domeniile în care lucrurile chiar depind de noi. Nu mi se pare normal. Cel care e mîndru de România și răspunde afirmativ în sondajele de acest gen, dar și cel care se rușinează de ea nu știu bine despre ce vorbesc...


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch, born Jheronimus van Aken (c. 1450 – 9 August 1516), Ship of Fools (detail).


Citiţi în continuare!

duminică, 23 septembrie 2018

Un abur, o picătură de apă



„Pentru că omul nu a putut afla antidotul morţii, sărăciei şi neștiinței, am fost obligați, pentru a fi fericiţi, să nu ne mai gîndim la ele...” (Blaise Pascal).


Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes (redactat pe 330 de fișe la moartea mamei sale) s-a tradus în românește aproape concomitent cu ediția franceză. Am consemnat asta la timpul potrivit. În nota de față voi comenta succint un pasaj. Acest fragment sună astfel:

„A gîndi, a ști că mama e moartă pentru totdeauna, complet, înseamnă a gîndi, literă cu literă..., că și eu voi muri pentru totdeauna și complet..." (p.126).

Barthes începe prin a aminti un truism: nu putem cunoaște moartea decît indirect, ca moarte a celuilalt. Mai mult: nu trăim moartea decît în acest mod: indirect și superficial, ca pătimire - oricît de apropiată ar fi persoana care a murit. Aș îndrăzni să spun că acest fel de cunoaștere (singurul accesibil muritorilor de rînd) nici măcar nu este obligatoriu. Moartea proprie nu este niciodată o evidență. Ce vreau să spun cu asta? Nimic mai puțin, nimic mai mult decît că acest tip de cunoaștere pe o cale ocolită (și care e, în realitate, o pseudo-cunoaștere) nu conduce întotdeauna și fără greș la o intuiție, la sesizarea faptului morții proprii.

Din cîte știm, moartea e un fenomen cotidian, mor cei de departe sau cei de aproape, moartea a secerat / a distrus generații după generații, au murit regine și regi, cardinali și călugărițe, s-au stins glorii, au declinat imperii, dar asta nu presupune obligatoriu numita intuiție. Poți asista la moartea cuiva (a oricui) fără sa pricepi (și fără să tremuri de) adevărul / certitudinea că și tu vei muri, că există în definitiv doar o singură moarte: moartea proprie / moartea sinelui. Repet: pentru cei mai mulți, moartea nu este în chip necesar o evidență. Și nici nu trebuie să fie.

Presupun că pînă la o anumita vîrstă cunoașterea de care vorbesc nici nu este posibilă. Copilul nu înțelege, de obicei, ce se întîmplă. Cineva dispare pentru o vreme. Apoi altul. Și altul... Atît. Copilul nu doar că nu poate pricepe faptul morții, dar este ajutat de ceilalți să nu priceapă: „cineva a plecat, se va întoarce mai tîrziu, va lipsi o vreme, s-a mutat undeva”. Asta e scuza, justificarea absenței. E nevoie, așadar, de o anumită deschidere, de o anume sensibilitate pentru acest adevăr (non-evident). El nu poate veni printr-o asimilare treptată a vulgatei morții (ori prin lectura Eclesiastului), ci, uneori (sau niciodată!), printr-o sesizare subită: „Da, toate acestea (îmi) vor supraviețui: copacii, iarba, văzduhul, lumea! Eu, nu”.

Cred că Roland Barthes se referă tocmai la un astfel de moment dramatic. Abia în 25 octombrie 1977, cînd moare mama sa, Barthes sesizează cîtă fragilitate și amenințare se ascund într-o viață de om: „un abur, o picătură de apă sînt de ajuns pentru a-l ucide” (am citat din același Pascal). 


P. S.: Am folosit următoarea ediție: Roland Barthes, Jurnal de doliu, traducere de Emilian Galaicu-Păun, București: Editura Cartier, 2009, 267p.

P. P. S. În imagine: Frank Cadogan Cowper (1877-1958), Vanity (1907).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 22 septembrie 2018

Un pahar de whisky în memoria lui Dickens și a cinstitei sale soții



Mîine mă duc pentru a treia oară la Londra. Voi sta, din păcate, numai 8 zile, începe școala, se apropie votul din octombrie. O calamitate nu vine niciodată singură...

Voi participa, așadar, la o discuție în grup foarte restrîns, dar cu public, despre soarta eseului.

Cînd am fost prima dată la Londra (acum 15 ani), cel mai tare m-a amuzat mulțimea inscripțiilor cu rost educativ. De-o pildă, am citit pe cutare casă (fost han) de pe cutare stradă abruptă următorul enunț nupțial: „În aceasta clădire, Charles Dickens și-a petrecut, împreună cu onorabila lui consoartă, luna de miere [sic!]".

Am intrat pios. Mi s-a arătat camera soților, patul matrimonial, adîncitura unui trup planturos în așternutul imaculat. Am zărit pe o măsuță din lemn de teck și un șip: „Aceasta este sticluța cu parfum de verbină a doamnei Dickens. Înainte de culcare, își punea pe frunte trei picături”.  Parfumul de verbină, știm bine, îi turmentează pe bărbați. N-am identificat, din păcate, sticluța cu săruri femeiești, obligatorie pe atunci.

Mai tîrziu am citit pe un zid sumbru următoarea inscriptie: „În acest loc, la 1824, se afla închisoarea datornicilor, în care, la vîrsta de 12 ani, Charles Dickens a stat cîteva luni. Din vechiul edificiu nu se păstrează decît acest zid". Într-o dimineață, am fost scos în afara orașului, pe locul unei mlaștini de altădată. Inscripția preciza irefutabil: „Aici s-a întîlnit Pip (personaj din Marile speranțe) cu ocnașul”. N-am izbucnit în rîs, dar mi-am suflat zgomotos nasul în batistă.

Curînd am remarcat uimt, la capătul unui pod peste Tamisa, o inscripție cît un panseu filosofic: „De pe London Bridge, în noaptea de 17 octombrie 1842, o sîmbătă, Charles Dickens a privit îngîndurat Carul Mare și a declarat tuturor amicilor prezenți: `Peste 171 de ani, un român, un englez și un american vor căsca gura aici și vor constata, ca și mine, deșertăciunea oricărei vieți omenești. Prin urmare, le poruncesc să bea un păhărel de whisky în amintirea mea. Numai unul...”. Chiar așa a fost. În dreapta îl aveam pe J. B., în stînga, pe J. S. F. Toți trei i-am respectat îndemnul. Am turnat în fluviu stropul cuvenit răposatului și am băut restul.

Mi-am propus să revăd toate aceste locuri și multe altele. Am uitat să vă spun. Clădirea cea mai veche datează din vremea primei regine Elizabeth, dar a suferit revizuiri masive, a primit un cat nou și pereți din cărămidă aparentă etc. Acolo ar fi fost bordelul în care William Shakespeare o vizita aproape zilnic pe doamna cea brună. Pe fațada casei, chiar la intrare, am descoperit gravat în litere gotice (în original și în franceză) primul vers din sonetul 130 (scris în pentametru iambic, ca toate celelalte):

„My mistress' eyes are nothing like the sun...

Les yeux de ma maîtresse ne sont tel le soleil...”.

Mi s-a părut o nedreptate. Am cerut atunci prietenilor să adauge și o versiune românească, poate asta: „Ochii iubitei mele n-au strălucirea soarelui...”. Voi verifica foarte curînd dacă mi-au ascultat sugestia...


P. S. În imagine: John Yato, Memories Of London Bridge England.


Citiţi în continuare!

vineri, 21 septembrie 2018

Lucrare de control. Prezentați în două cuvinte un roman!



Am aflat de curînd o anecdotă. Nu știu cît e de bună, așa că o dau mai departe. S-a petrecut cîndva la un muzeu de artă din Tecuci.

Un individ cu barbișon și dioptrii se oprește în fața unui desen. Desenul nu înfățișează nimic ieșit din comun: o femeie în roșu ține în mînă o săgeată. Omul se uită la titlu, citește numele Mitică. Nu înțelege imediat semnificația. Mai dă tîrcoale tabloului cam un ceas. Tot nimic. Într-un tîrziu, își ia inima în dinți și-l întreabă pe custode: „Ce-a fost în mintea autorului? De ce și-a intitulat desenul Mitică? Nu trebuia să fie un bărbat? „Nu trebuia”, răspunde politicos ghidul. „De ce?”

„Cum de ce? Desenul se numește MÍTICĂ și o înfățișează pe Diana...”

Aristotel a numit aceste erori de limbaj sofisme ale accentului. Alături de altele, filosoful le comentează răbdător în ultima dintre cele șase cărți ale Organonului. Exista și sofisme mai evidente, de raționare. Dacă spui, de exemplu: „Vaca de pe cîmp are patru picioare; masa din sufragerie are tot patru picioare; prin urmare, vaca de pe cîmp este o masă", obții un sofism. Proprietățile luate în calcul nu sînt cele definitorii. În zadar ai încerca să muți vaca în sufragerie și să mănînci pe ea. Masa ar avea cu siguranță un echilibru precar... În fine, a raționa corect și a ajunge la o concluzie adevărată nu-i deloc simplu. Toți greșim.

Mi s-a întîmplat nu demult ceva asemănător cu pățania iubitorului de artă. Obișnuiesc să cer studenților, la ultimul punct din lucrare, să menționeze o carte citită recent și cîteva impresii de lectură. După lecturi și gusturi, îți poți face o idee mai adecvată despre posibilitățile unui tînăr. În treacăt fie spus, cu zece ani în urma, studenții citeau în special lucrări de teologie, despre Energiile lui Palamas, despre plînsul neîntrerupt la Sfinții Părinți, despre îngeri. Mai nou, fiorul mistic i-a părăsit complet și citează orice altceva. Cu o notabilă excepție: poezie nu ar citi nici să-i pici cu ceară...

Dar sa mă întorc la poveste. La un Re se prezintă - pentru prima dată în viața lor și a mea - două copile necunoscute, una brunetă și masivă, cealaltă, străvezie ca țipla și blondă. Pun întrebările din curs și, în final, chestiunea rituală: le cer laconic „să prezinte în cîteva cuvinte un roman". După trei ceasuri de intensă sforțare mintală, primesc foile.

Bruneta îl descrie pe Ion din romanul Ion după cum urmează: Ion este un obsedat abject, un ahtiat după avere, nu are scrupule și nu respectă femeia. Ion este arhetipul bărbatului român etc. Iau lucrarea celeilalte și citesc iluminat: „Romanul se ocupa în principal cu războiul și cuceririle. Romanul avea coif de bronz, sabie și scut. Lupta cu multă bravură. După ce era lăsat la vatră, se numea veteran. Primea o bucată de pămînt și făcea mulți copii...”.


P. S. În imagine: John William Godward (1861 - 1922), A Roman Matron (1905).


Citiţi în continuare!

luni, 17 septembrie 2018

Părerea sfîntului Grigorie despre votul din octombrie




„Nimic bun n-a ieșit vreodată dintr-un sinod” (sfîntul Grigorie din Nazianz).


Sfîntul Grigorie a fost un teolog versat, care a avut naivitatea să participe la un Sinod. Problema supusă discuției era foarte dificilă. O problemă de Crez, firește.

Era în primăvara anului 381. Sfîntul Grigorie a găsit la Sinod cîteva zeci de episcopi venerabili, poate chiar mai mulți. Toți purtau barbă albă, mantii stacojii, cîrje, și toți erau foarte pricepuți la gîndit. Nu erau pe atunci alții mai vrednici decît ei. Aveau de formulat o dogmă, adică un enunț întotdeauna adevărat, un enunț valabil în toate lumile posibile. Ce-i drept, enunțul opus este și el întotdeauna adevărat și valabil î.t.l.p., dar este stabilit de un Anti-Sinod format din anti-episcopi la fel de venerabili și isteți. Fiecare dintre aceste enunțuri este eretic, depinde din care Sinod îl privim.

Mă întorc la Sinodul sfîntului Grigorie. Cum s-au petrecut lucrurile? După Tradiție, bineînțeles. Mai întîi au postit. Apoi au ajunat. Și abia în a treia zi au îndrăznit să mănînce fiecare cîte o smochină și o feliuță de pîine. Unii zic că dospită, alții se îndoiesc, oricum amănuntul este irelevant. În a patra zi s-au rugat și l-au invocat pe Sfîntul Duh, căci fără ajutorul Sfîntului Duh nu poți rezolva nimic. Nici să păcătuiești nu poți. În a cincea și a șasea zi s-au odihnit mulțumiți. Și abia în a șaptea zi s-au decis să înceapă discuția. Au pornit sfios, cu fereală. Se invitau din priviri unii pe alții, dar tot nu cutezau să spună ce aveau pe suflet. Într-un tîrziu, au început să facă ipoteze, propuneri. Au examinat problema din toate unghiurile. Și au văzut că problema este foarte complicată. Apoi s-au odihnit și au amînat dezbaterile pentru o săptămînă...

A trecut săptămîna, s-au reunit din nou. Între timp, unul dintre episcopi a murit de bătrînețe. I-au lăudat smerenia și credința neștirbită și s-au rugat pentru el vreme de o zi și o noapte. Apoi l-au trimis acasă: era din Antiohia, turma l-a plîns. În zilele următoare, au cugetat și mai profund. Unul formula o ipoteză, altul ipoteza contrară și contradictorie. N-au ajuns, firește, la un acord, nimeni nu se aștepta la asta, problema, după cum am amintit, era foarte dificilă, întrebarea de-a dreptul încuietoare: „Oare Sfîntul Duh participă la divinitate în aceeași măsură ca Tatăl și Fiul? Mai mult, mai puțin sau egal?”.

Au teologhisit episcopii cît au teologhisit, au reflectat cît au reflectat, pînă au ajuns la o chestiune atît de subtilă (neomenesc de subtilă!) încît s-au aprins din pricina efortului. Cînd cugeți prea intens, te ia cu căldură. Inima bate cu putere. Dacă te ia cu căldură, începi să ai nervi. Dacă ai nervi, îți tremură buzele. Dacă îți tremură buzele, îți scoți rantia și rămîi în cămașă. Toți purtau cămăși de cînepă lungi pînă la genunchi, indispensabili de molton și ciorapi fini de bumbac. În clădire era frig. Dar nici frigul din biserică nu i-a răcorit cum se cuvine. Și-au scos batistele, și-au șters frunțile și cefele de sudoare și au ridicat tonul. Se certau pînă la ore tîrzii din noapte, dar nici un episcop nu nimerea formula impecabilă. Dormeau pe sponci și deveneau tot mai agitați. Unii ridicau pumnii. Alții înălțau bîtele. Toți roteau deasupra capului crucile pectorale. Fără efect însă, dezacordul era deplin. Clericii vociferau și nimeni nu mai asculta.

Sfîntul Grigorie din Nazianz privea și se mira în sinea lui. Prezida umil disputa. Nu mai nutrea nici o speranță. Își pierduse de mult încrederea în episcopi. Întrezărise oarecum răspunsul. A încercat de cîteva ori să-l exprime. N-a reușit. Unii aveau un glas mai sonor, alții erau mai puternici și mai agili, cei rămași ridicau spre tavan bîte mai lungi și mai grele. N-au catadicsit să-l asculte. Sfîntul Grigorie s-a rușinat și a tăcut.

Cînd a trecut vara și tot nu știau răspunsul, s-au oprit epuizați. Erau complet storși de vlagă, fiecare slăbise între 10 și 15 kg., poate chiar mai mult. Din oamenii de odinioară nu rămăsese decît scheletul. Păreau o adunare de strigoi. Și-au propus să mai mediteze în particular și să se întîlnească în octombrie pentru votul final. Un episcop scobit în obraji și cu nas ascuțit a conchis impertinent: „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh, reuniunea să fie în 6-7 octombrie... Atunci vom supune problema la vot. Fraților, Domnul fie cu voi, good luck, Auf Wiedersehen, sayonara, amin. Ieșiți, vă rog, în ordine, nu vă îmbulziți...”.

Dezamăgit, sfîntul Grigorie din Nazianz a plecat acasă și nu s-a mai întors la Constantinopol. Nici măcar pentru votul final. Atunci a scris propoziția de mai sus: „Nimic bun n-a ieșit vreodată dintr-un sinod...”. A procedat ca un înțelept.


P. S. În imagine: Fra Angelico, The Mocking of Christ.


Citiţi în continuare!

duminică, 16 septembrie 2018

Numai unghia de-i pupi, în bucăți o să te rupi. Iubirea în neolitic


Mă uit la gazetă. Nu trece ziua fără să aflăm o noutate, o nebunie, un zvîc. Nu trece ziua fără o surpriză. Nu trece ziua fără o veste originală. Inventivitatea și ineditul lumii întrec cu mult putința minții noastre de a primi lovitura. Contemplăm ca trăsniți spectacolul și nu ne dumirim. E aievea sau e numai o fantasie răsăriteană? Sau e doar fandacsie și moft? Nu mă încumet să dau un răspuns. Mă gîndesc...

Nu spun o noutate. Încă bătrînul Blaise Pascal constatase fără milă (într-unul din „panseurile" sale, dacă nu va fi fiind cumva constatarea lui Montaigne): ceea ce e adevăr în regatul Frîncilor, unde pînă și regele este chel, e minciună dincolo de Pirinei. Ceea ce este permis aici e prohibit dincolo. Ceea ce pot face Eva și Adam în Eden nu mai pot face în afara Edenului. Binele și răul își schimbă în permanență măștile, locul, semnificația. Plusul e cu minus la Madrid, dar minusul e cu plus la Uppsala.

În Regatul Unit, ești moral și decent dacă strîngi moale mîna reginei Elisabeta și schițezi o reverență. În România, însă e de prost gust. În România, trebuie să pupi mîna damelor (nu numai să le strîngi sfios vîrful degetelor) și, uneori, să le pupi și pe năsuc. Dacă nu le pupi apăsat, dacă nu le cuprinzi (pipăindu-le și pe spate), arăți că ai fost prost crescut. Ceea ce era adevăr și morală peste Canalul Mînecii e scandal și falsitate dincoace. Prin educație și obicei, britanicul e reținut, românul, exuberant. Asta e...

Dar să vin la concret și să dau și-un parexampl. Populația globului s-a extaziat nu demult, cînd, în nordul Italiei, s-a descoperit un mormînt vechi de mai bine de cinci milenii. În zisul mormînt, un cuplu îmbrățișat (ea + el). Arheologul Elena Menotti, șefa echipei care a făcut funerara descoperire, a mărturisit presei (și, prin intermediul presei, întregii lumi emoționate): „Pînă în prezent nu s-a descoperit nici un mormînt din neolitic în care să fie îngropate două persoane și cu atît mai puțin doi oameni care se îmbrățișează (sic!)". După care dna Menotti a scos un suspin înduioșat. Presa a oferit vulgului profan și o poză. În rama pozei se pot observa cu maximă claritate două schelete unite printr-o îmbrățișare eternă. Față către față, rost către rost, radius lîngă cubitus, tibie lîngă peroneu. O iubire neclintită precum cea evocată de trubaduri și romantici. Nu numai cuplul de oseminte amestecate a impresionat pînă în afund omenirea, dar și dantura perfectă a amanților. Nimic nu scapă unei priviri obiective.

Prin urmare, iubirea înfrînge timpul. Și închipuirea. Dar ceea ce era moral acum cinci mii de ani a devenit o insultă și o desfrînare astăzi. Îmbrățișarea de odinioară sugera puritatea și abstinența. Îmbrățișarea de astăzi a devenit în ochii lumii obscenă. O știre recentă  ne informează că un actor american (Richard Gere, să zicem) și-a permis să sărute în public o actriță din India (să o numim Shilpa Shetty). Între noi fie vorba, Shilpa nu arată rău / nu arăta acum cîțiva ani. Mulțimea din Jaipur s-a mîniat, a ieșit furioasă pe străzi, a țipat lozinci, și „a cerut pedepsirea imediată a făptașului".

Un procuror vigilent a chemat-o, așadar, pe actriță în justiție și a ordonat arestarea imediată a veneticului. Oriunde s-ar afla. De fapt, actorul nu făcuse decît să parodieze niște mișcări exersate și în filmul din 2004, Să dansăm? ("Shall We Dance?"). În film obiectul neînsuflețit al efuziunilor sale fusese cîntăreața Jennifer Lopez. Publicul nici nu reținuse episodul...

Mă întorc, deci, la constatarea amicului Blaise Pascal. Ceea ce e permis morților din neolitic nu se cuvine viilor de azi. Și ceea ce e indicat în iad nu se recomandă în rai. Morala depinde de longitudine. Inventivitatea lumii e miraculoasă. Nil admirari, spunea poetul latin. Să nu te mai miri de nimic...


P. S. În imagine: Pierre Robillard (Canada), La recontre des amants ou l'amour fou (inspiration de Rodin).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 15 septembrie 2018

O zvăpăiată alături de un rege pasionat de biliard: Carmen Sylva



O biografie deferentă a reginei Elisabeta a scris în limba franceză istoricul Gabriel Badea-Păun. În traducerea Irinei-Margareta Nistor, volumul a apărut, într-o a cincea ediție, la editura Humanitas sub titlul Carmen Sylva. 1843-1916. Uimitoarea regină Elisabeta a României. Viața reginei trezește încă un interes susținut...

Nu este prima biografie a femeii care i-a stat alături (mai bine de 40 de ani) regelui Carol I. Carmen Sylva (pseudonimul ei literar) a știut încă din timpul vieții să-și facă admiratori fanatici (sau doar interesați), care i-au consemnat minuțios cugetările, gesturile, elanul poetic și multiplele-i înzestrări. Carmen Sylva a scris neobosit poezii în linia unui romantism decorativ și superficial, romane de aspect contorsionat-morbid, cu sinucideri din amor și sacrificii afective, drame de inspirație mitologică etc. A pictat și a lucrat broderii fanteziste, în vecinătatea kitschului celui mai bizar. Dar, mai ales, a încercat să-și transforme existența de zi cu zi după principii dramatice, a fost și regizor și actor. Pe lîngă foarte prozaicul și rigidul rege Carol I, Carmen Sylva a fost pata de culoare, principiul dinamic al dinastiei care a pus bazele României moderne.

Cînd s-au întîlnit pentru prima dată, în 1869, în urma unor intrigi întortocheate (cîteva monarhii le-au țesut), Carol I avea 30 de ani și părea un principe lipsit de viitor, așezat pe un tron nesigur și într-un loc nebulos, în timp ce Elisabeta de Wied constituia deja un „caz dificil": avea 26 de ani, o dantură strălucitoare, ochi albaștri, părul castaniu, o constituție robustă și se caracteriza îndeosebi, în absența farmecului fizic, prin „mult spirit și suflet" (cum ne asigură un martor binevoitor) și printr-o „educație aleasă", apreciată și de împăratul Napoleon al III-lea, printre alții. În cuvintele unui portretist al vremii, Carmen Sylva era „mai degrabă draguță decît frumoasă și mai curînd grațioasă decît draguță”.

Cam așa:


Nu a fost, desigur, o căsătorie din dragoste, o combustie în doi, o ardere de tot. Au decis interesul și rațiunea de stat. Între cei doi tineri exista, de altfel, contrastul cel mai violent. Elisabeta era vioaie și dizertă, voia să strălucească la propriu, inclusiv prin ținute și podoabe. Carol I, în schimb, era, mai degrabă, taciturn și placid. Elisabeta avea idei politice „republicane"; Carol I era un conservator inflexibil. Elisabeta detesta formalismul și ritualul presupuse de protocolul princiar; Carol I, dimpotrivă, participa senin la complicatul ceremonial al Curții. Elisabeta avea avînturi lirice. Carol I era, în primul rînd, un ofițer de carieră, anost și posac. Cu toate acestea, căsătoria s-a încheiat repede, cu oarecare fast și, mai ales, cu o nobilă sobrietate.

La masa festivă, care s-a desfășurat în castelul din Koblenz (una din reședințele regelui Prusiei), meniul a cuprins printre altele (citez selectiv de la p.74): „supă-cremă de vînat după o rețetă cinegetică, vin de Madera, antreuri regale, păstrăvi cu sos olandez, șampanie, filet de porc à la Goddard, Scharzhofberger, salam de fazan cu trufe, homar în aspic, vin Château Lafite, curcan umplut cu trufe, căprioară la cuptor, salată, Marcobrunner, mazăre, terină [pateu copt] de potîrnichi roșii, compot, cap de mistreț, șarlotă rusească de cafea, Porta port, tort (bombă) de înghețată, deserturi". Îndată după ceremonie, cei doi însurăței au pornit către țară.

Ca peste tot, și în București, Elisabeta a fost frapată, firește, de meschinăria clădirilor și a străzilor, de duhori și murdărie. Dar se va obișnui curînd cu aspectul glodos al capitalei. Menajul va fi liniștit, cu puține tulburări – doar exilul reginei la Veneția, în 1891-1892, a întrerupt calmul familiei regale , dar lipsit de fericire. Fiica celor doi, principesa Maria, a murit la numai patru ani, în 1874, de scarlatină. Regina nu va mai avea copii.

În lipsa distracțiilor, Elisabeta începe să scrie și să traducă (din românește în germană) poezii populare. În anii ‘80 ai secolului al XIX-lea, devine un nume respectat în Europa, măcar prin puterea de a sfida conveniențele. Se îmbrăca destul de dubios, trecea în ochii tuturor drept o făptură originală cu o minte îndrăzneață: „peste rochiile albe de mătase stil tunică, împodobite cu bijuterii pe cît de mari, pe atît de false, la care doar efectul decorativ conta, Elisabeta a asortat dantele făcute chiar de ea, în colaborare cu doamnele de onoare... Regina se înfășura în ample mantouri informe, garnisite adesea cu blănuri rare, împopoțonîndu-se cu pălărioare caraghioase, care aduceau a bonete de noapte. Îndrăznelile în felul în care se îmbrăca stîrneau sentimente amestecate, între mirare, ilaritate și milă..." (p.149).

Alături de regele Carol I, care a rămas proverbial prin echilibru și bun simț, Carmen Sylva a visat, poate, să fie un soi de zeiță a vînătorii, cu alai de cavaleri chipeși, o Diană zvăpăiată și imprevizibilă. Nu a reușit întotdeauna. A fost, totuși, perechea potrivită pentru nefericitul monarh.


P. S. N-am aflat ce înseamnă „Porta port”, deși nu cred că în carte e o greșeală de tipar.

P. P. S. În imaginea dintîi: Pietro Antonio Rotari (1707 - 1762), Diana, goddess of the hunt, leaning against a tree. În a doua imagine: prototipul real.


Citiţi în continuare!

vineri, 14 septembrie 2018

Dacă zăriți un scriitor prăbușit de durere pe trotuar, nu ezitați nici o clipă, sunați la 112



Îmi plac teribil oamenii foarte siguri pe ei. Și, mai ales, oamenii care sînt foarte siguri pe viitor.

Și nu numai că-mi plac, dar îi și invidiez, chiar dacă știu că invidia este un sentiment foarte urît (și foarte costisitor). Admirația nu te costă nimic, de cele mai multe ori îți dă o stare de euforie, de jubilație, iubești dezinteresat, pe gratis. În schimb, invidia îți provoacă întotdeauna dureri la ficat și tremurături.

Știu cazul unui scriitor foarte important, care a făcut o chestie din asta pe trotuar, s-a uitat într-o gazetă și a aflat astfel că un alt scriitor (mult mai puțin important, firește) avea o lectură publică într-un stabiliment din Berlin sau din Paris, nu mai țin bine minte, a trecut multă vreme de atunci. „Lume ingrată, îndrăznești să mă persecuți?”, a mai apucat să exclame scriitorul foarte important și s-a prăbușit secerat pe caldarîm. A zăcut cît a zăcut, s-a uitat printre gene și, cînd a observat că nu-i vine nimeni la căpătîi, că nu strigă nici un admirator: „Mooooooare un scriitor foarte important! Săriiiiiți! Chemați ambulanța! Să vină Arafat! Ministrul Sănătății încă nu e aici?”, s-a ridicat demn, s-a scuturat de praf și s-a dus acasă, deși ficatul tot îl mai înțepa, că așa e ficatul, are inițiative private.

Cam asta pățești dacă invidiezi pe degeaba și visezi lecturi la Berlin. Mai bine visezi lecturi la Tecuci, la Focșani sau la Rîșca, există și acolo un public rafinat (mai cu seamă la Rîșca), și rămîi cu ficatul întreg, nu-ți strică să ai un ficat cît se poate de sănătos, îl poți dona dacă nu-ți mai trebuie...

Unii pretind că nu poți face nici o scofală dacă nu ești foarte sigur pe tine însuți. Dacă nu crezi în steaua ta, în destinul tău fericit, în Providență, dacă nu crezi că Viitorul îți va face cîndva dreptate, publici degeaba. „Uite, vezi foile astea?”, îi spunea Marcel Proust menajerei sale, minunata Céleste Albaret, „peste 50 de ani, toată lumea le va citi, numele meu va fi pe buzele tuturor, voi fi adulat și slăvit de criticii și istoricii literari la fiecare 10 iulie (unii pe stil vechi, dar cei mai mulți pe stil nou). Va vorbi și Emmanuel Macron. Crezi în geniul meu, scumpă Céleste?”. Grațioasa Céleste îl privea în ochi și spunea cu glas ferm, militant, profetic: „Mai mult ca în bunul Dumnezeu, conașule, mai mult ca în bunul Dumnezeu!” Și, pînă la urmă, ați văzut?, Viitorul l-a confirmat pe Marcel. Îl serbăm nesmintit la 10 iulie, împreună cu cei 45 de sfinți mucenici din Nicopolea Armeniei, împreună cu Jessica Simpson, actrița atît de dragă nouă, tuturor, împreună, desigur, și cu Jesse Jane, doar nu stă în puterile noastre să ne alegem data nașterii, și nici să discriminăm nu-i ok, femeia e o făptură întru toate egală cu bărbatul.

Alții pretind că au existat și scriitori lipsiți de necesara încredere în sine și în Viitor, dau și exemple de scriitori sfioși, unul dintre ei ar fi ilustrul Jorge Luis Borges, care obișnuia să afirme ori de cîte ori i se vorbea de notorietate și era luat cu Maestre: „Lumea nu-i ține minte pe autori, ei nu contează deloc, ceea ce rămîne este o mare operă anonimă, un șir de metafore, la care eu am contribuit cel mai puțin...”.

Oricum ar sta lucrurile, eu îi stimez doar pe cei foarte siguri pe ei și, din cînd în cînd, sînt cuprins de o foarte omenească invidie: „De ce unii pot să citească la Berlin, iar eu nu-s vrednic nici măcar de un recital în Piața Voievozilor? Oare-i cinstit așa, soartă crudă și nerecunoscătoare?...”.


P. S. În imagine: Sir Edward John Poynter (1836 - 1919), Erato, Muse of Poetry (1870).


Citiţi în continuare!

marți, 11 septembrie 2018

Dacă o femeie matură are de ales între un poet și un bancher, oare pe cine-l va face fericit?



Ce ți-e și cu femeile? În timpul vieții, nu dau doi bani pe poeți și pe suspinele lor versificate. Îi provoacă, îi stîrnesc, îi inspiră, îi ațîță la psihic, îi nebunesc de cap, ba chiar acceptă să se plimbe cu ei prin parcuri, la miezul nopții, sub vraja lunii. Vor să asculte elegii, invocații amoroase, solicitări smerite („O, frumoasa mea stăpînă, mîna-ți dalbă să ți-o pipăi / Și-n crivatul fericirii eu cu tine să mă-nchipui...” etc.), dar cînd e vorba de mariaj, preferă bancherii și industriașii în vîrstă. Menționez că poeții au bucuria de a trăi foarte puțin: „poet în vîrstă” e un oximoron.

Sigur, dacă poetul ar fi bancher sau industriaș (oricît de vîrstnic), l-ar urma imediat, ar accepta orice jertfă, i-ar copia pe curat cărțile, și-ar sacrifica nopțile, i-ar sta la căpătîi, l-ar ține numai în comprese și fursecuri. Altfel spus, dacă poetul ar fi milionar în euro / ruble / dolari, femeia n-ar face mofturi. Din păcate, cu poezia nu cîștigi bani de nici un fel. Poetul e condamnat de soartă să rămînă un sărac perpetuu. Un solitar, un suferind. Vă mai amintiți poezia lui Eminescu? Să-i citim doar începutul:

„Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumînare sfîrîind săul şi-l arde.
Şi-n această sărăcie, te inspiră, cîntă, barde
- Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună”.
(Cugetările sărmanului Dionis).

Mă întorc la articol. Veți spune de îndată că așa vorbește numai un misogin, un invidios, un conservator, un ins care n-a străpuns și n-a priceput niciodată nimic din sufletul femeii. Vă înșelați amarnic. M-am hotărît să redactez această ieremiadă, abia după ce am cules dovezi irefutabile, autentice, dovezi care l-ar mișca pînă și pe judecătorul cel mai crud. Am răsfoit biblioteci, biografii. Am discutat cu poeții înșiși (cîți au supraviețuit unei tinereți agonice, unei lumi nedrepte), le-am consemnat reproșurile. Și, într-un final, m-au convins. Pînă nu de mult (să tot fie vreo săptămînă), am fost un feminist activ, un militant, un atlet neobosit al Gingășiei și Eternului. Acum mă văd nevoit să dau înapoi. Revin spăsit la învățăturile sfîntului Pavel și ale celorlalți Sfinți Părinți. Adevăr au grăit...

Ce m-a determinat să-mi reneg idealul din tinerețe și trecutul de luptă în slujba Femeii? Pur și simplu, o carte. Se intitulează Borges a contraluz (1989) și a fost scrisă de către ispititoarea, fascinanta, irascibila Alba Estela Canto, femeia care s-a lăudat că a fost modelul eroinei din povestirea lui Borges, Aleph: „Yo soy Beatriz Viterbo!”. Ea a fost, negreșit, nu este nici o îndoială, numai ea putea fi... Prozatorul i-a dedicat textul, dar nu și-a justificat în nici un fel gestul. Abia mai tîrziu s-a aflat totul.

Borges nu s-a îndrăgostit de multe ori. Dar de cîte ori s-a îndrăgostit, s-a lovit de proverbiala indecizie a femeilor. El era sărac și poet, femeile voiau exploatatori, latifundiari. Cînd a venit vremea, s-a îndrăgostit și de Estela Canto. Plimbări în doi. Conversații. Planuri. Vise, recitări înfrigurate. Cînd a înțeles că nu se mai poate, Borges i-a cerut mîna. Era noapte, s-a așezat în genunchi pe trotuar și a întrebat-o emoționat: „Estelita, vrei să te căsătorești cu mine? Femeia l-a privit surprinsă, a chicotit și i-a replicat zîmbind: Aş fi foarte fericită, Georgie. Dar nu uita că sînt o elevă a lui Bernard Shaw. Nu ne putem căsători fără să ne culcăm mai întîi”.

Borges s-a albit l-a față, și-a scos ochelarii și i-a șters îndelung, apoi i-a șoptit deprimat: „Estelita, eu te-am iubit. Cum poți vorbi atît de vulgar?”. Multă vreme s-au evitat. În 1949, Jorge Luis Borges i-a dăruit manuscrisul povestirii Aleph. Femeia l-a vîndut la licitație și a încasat pe el un cec de 30. 000 de dolari.

Au sau n-au dreptate Sfinții Părinți?


P. S. În imagine: Sarah Zar (lives and paints in Brooklyn, NY), Hurricane Woman.


Citiţi în continuare!

duminică, 9 septembrie 2018

Sînteți de acord cu decizia lui Max Brod?



Citesc o recenzie despre „ultimul proces al lui Kafka” și mă pune serios pe gînduri.

Deci, Franz Kafla scrie explicit în testament: „Îi solicit legatarului meu să ardă neîntîrziat toate hîrtiile ce vor rămîne după moartea mea”. Executorul a fost, cum știm, Max Brod. Nu i-a respectat solicitarea. I-a tipărit manuscrisele, le-a pus un titlu (Procesul și Castelul nu sînt titluri originale), a inaugurat exegeza și a sugerat o cale de a-l citi pe Kafka, cea alegorică. A procedat oare bine? Răspunsul nu mi se pare evident.

Exegeții l-au absolvit de orice vină. Max Brod - spun ei - a procedat întemeiat. Franz Kafka n-a perceput valoarea propriilor scrieri, s-a îndoit de ea și a murit, probabil, cu sentimentul eșecului. Brod i-a intuit mai bine originalitatea. N-a procedat tocmai cușer (din punct de vedere juridic), dar a dăruit secolului XX o operă de o noutate radicală.

În Kafka's Last Trial: The Case of a Literary Legacy (W.W. Norton, 2018), Benjamin Balint observă: „În măsura în care notorietatea lui Kafka s-a bazează pe scrieri pe care nu le-a terminat și nici nu le-a aprobat, Kafka, așa cum îl știm noi, este o creație a lui Brod”. Nu în întregime, întrucît textele au fost scrise de Kafka. În mod esențial, întrucît Kafka le-a repudiat.

Pentru mine, problema e mai vastă decît aceea a scrierilor păstrate în pofida voinței autorului. Problema ține de modul în care îndeplinim ultima voință a unui om. Avem dreptul moral s-o ignorăm? Tare mă tem că nu. Nu mi-am propus să șochez pe nimeni, dar convingerea mea este că Brod nu a procedat exact așa cum se cuvine. Există, totuși, o scuză: Kafka putea, la începutul lui 1924, să-și distrugă singur manuscrisele. Dacă nu era convins de valoarea lor, de ce n-a făcut-o el însuși? Eu așa aș fi procedat.

Pe de altă parte, dacă un om în pragul morții cere ceva rezonabil, nu există motiv de a nu-i asculta voia. Ce se va face cu mine după, eu hotărăsc cu capul meu cvasi-lucid, chiar dacă las aplicarea deciziei în seama unui prieten sau a unui notar obtuz. Dacă n-ar proceda cum i-am cerut - și m-aș putea întoarce pentru o clipă înapoi - l-aș blestema. Nu cred că un om (chiar Franz Kafka) își redactează testamentul cu gîndul că, poate, un succesor infidel nu-l va respecta. În chip deliberat, Kafka și-a greșit destinatarul, fiindcă știa foarte bine că Brod (primul lui cititor, de multe ori) nu-l va asculta, că Max Brod este marele lui admirator, că Brod îl consideră „un geniu și un sfînt”. Ar mai fi multe de spus, mă opresc aici.

Aveți mare grijă în mîinile cui vă lăsați posteritatea...

Să nu uit, Vergiliu a cerut moștenitorilor săi ca Eneida să fie dată focului. Nici de data asta, familiarii poetului nu i-au respectat vrerea...


P. S. În imagine: Irvine Peacock (n. 1948), Castle of Illusion.


Citiţi în continuare!

vineri, 7 septembrie 2018

5 motive excelente de a renunța la citit



În 2014, un anume Pierre Ménard (scriitor, pianist, pictor, orator și umanist) a publicat eseul 20 de motive întemeiate de a renunța la citit20 Bonnes raisons d’arrêter de lire. Ménard și-a dedicat eseul, se înțelege, „tuturor celor care nu-l vor citi”. Eu l-aș fi dedicat tuturor defuncților și mi-aș fi atins scopul instantaneu.

Argumentele lui Pierre Ménard sînt îndeobște știute, nil novi sub sole. Seneca le-a exprimat acum două mii de ani, într-un text definitiv (De tranquillitate animi. Ad Serenum, IX: 4): „în privința culturii... trebuie să existe măsură. La ce bun nenumărate biblioteci cu grămezi de cărți, cînd stăpînul lor abia ajunge, în toată viața, să le parcurgă [doar] titlurile? Prea multe cărți nu te învață, ci te împovărează. E cu mult mai folositor să te dedici cîtorva scriitori decît să te risipești prin toți”. De-a lungul istoriei mulți bibliofobi le-au reformulat, dar esența lor a rămas aceeași: „cititul nu te face înțelept”.

Aș enumera deocamdată doar cinci motive de a refuza lectura, cele mai luminoase, primele care-mi trec prin minte. Așadar:

În primul rînd, viața unui cititor nu se deosebește prin nimic de aceea a unui bolnav închipuit (închipuirea e o maladie disperată, nu trece nici prin operație): citește necontenit, nimic nu-l determină să facă și altceva, să se plimbe, de pildă, să admire un strat de flori, să soarbă aroma unui trandafir, să privească atent în jur. Boala lui e incurabilă. Cioran a găsit încă o dată cuvîntul potrivit: „Lectura este o activitate nefastă și sterilizantă”.

În al doilea rînd, romanul, poezia, eseul (să ne gîndim, îndeosebi, la Montaigne) te împing să visezi la propria-ți identitate: dintr-o dată, vrei să fii altul, un ins mai puțin banal, o baroneasă, un marchiz. În acest chip, îți construiești o imagine de sine greșită. Întrucît citești (și) cărți scrise de oameni inteligenți și înzestrați, începi treptat să te crezi tu însuți inteligent și înzestrat. Gîndești întocmai ca ei. Îi citezi. Îi imiți. Crezi că ți-ai rafinat mintea, dar e vorba de o simplă iluzie, de o înșelare de sine. Lectura nu te-a modificat cu nimic, ești la fel de găunos, la fel de sălciu, la fel de înfumurat, de insolent, ca la început, ca întotdeauna.

În al treilea rînd, pe măsură ce se cultivă, cititorul devine tot mai melancolic, tot mai abătut, trăiește sentimentul sugerat cîndva de Baltasar Gracian, deșertăciunea. Înțelege că nu va citi toate cărțile (ce idee!), înțelege că nu va citi nici măcar toate titlurile cărților, nici măcar primul cuvînt din fiecare titlu, nici măcar prima literă din primul cuvînt al fiecărui titlu. Înțelege, așadar, că pe măsură ce citește devine tot mai ignorant: „numărul cărților crește mult mai rapid decît puterea noastră de a le străbate”.

Samuel Johnson a spus odată că nici un alt loc pe pământ nu trezeşte mai multă deznădejde şi mai multă zădărnicie decît biblioteca. Iar lectura unui catalog cu mii de titluri și autori devine obligatoriu o lecţie de umilinţă.

În al patrulea rînd, lectura te rupe de viață, îți îngustează experiența nemijlocită. Unii trăiesc aievea, au întîlniri cutremurătoare, privesc direct Adevărul inscrutabil, participă la manifestații populare, la defilări, fac marșuri, se sacrifică într-un scop foarte nobil, în timp ce alții, din ce în ce mai puțini, privesc viața anxios, din spatele unei cărți și nu au nici o inițiativă, nu fac nimic pentru Progres, pentru Țară, pentru Frumos.

În fine, lectura ne transformă în ipocriți: pretindem că am parcurs cărți de care nici măcar nu am auzit, găsim impertinența de a le judeca ori de a le privi foarte de sus, ca și cînd le-am ști pe de rost și le-am înțelege mai bine decît le-au înțeles autorii, ba îi înțelegem și pe autori mai bine decît s-au înțeles ei înșiși. În definitiv, cele mai înțelepte recenzii se referă la cărți pe care un exeget plictisit le-a răsfoit superficial, într-o doară, și din care n-a priceput absolut nimic...

În fond, motivele de a te opri din citit sînt nenumărate (deși cinci e un număr perfect, am mai vorbit despre 5), dar toate au cam aceeași importanță. Nu prea contează. Nici un cititor nu le va lua în serios.

În opinia mea, un singur și sfînt motiv te poate opri din lectură (oricît de pătimaș și de compulsiv ai citi), unul singur și atît: acela care îți cere să meditezi la franchețea unei propoziții de Borges, „sper să mor și să fiu uitat”, ori la afirmația lui Georges Perec: „citesc tot mai puțin, recitesc tot mai mult”...


P. S. Peter Vilhelm Ilsted (1861-1933), Woman Reading by Candlelight (1908).


Citiţi în continuare!

joi, 6 septembrie 2018

Dacă ar veni apocalipsa, care sînt primele trei cărți pe care le-ați salva?



Dau într-un interviu cu Alberto Manguel peste o întrebare ce mi-a adus aminte de un joc inițiat cîndva de publicistul și fotograful Foster Huntington. Acesta i-a întrebat pe cititori următorul lucru: „Dacă v-ar lua foc casa, ce obiecte ați salva?”. Cititorii au fost extrem de fericiți să-și imagineze evenimentul, au intrat în joc și i-au trimis inițiatorului o mulțime de fotografii. Vă puteți imagina diversitatea (incredibilă!) a obiectelor afecționate...

Mă întorc la interviul cu Manguel din Versopolis. European Review of Poetry, Books and Culture. Noah Charney îl întreabă pe eseist:

„Dacă ar avea loc un dezastru natural și ați fi nevoit să „salvați” numai trei cărți din bibliotecă, pe care le-ați lua?”

Răspunsul lui Manguel:

- Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor / Alice in Wonderland și Alice în Țara Oglinzilor / Through the Looking-Glass în ediția adnotată de Martin Gardner; e vorba, firește, de așa-numita The Annotated Alice, prima ediție 1960;

- romanul lui Rudyard Kipling, Stalky & Co, pe care Borges mi l-a dăruit la despărțire (o vreme Alberto Manguel a fost unul dintre cititorii săi);

- ediția din 1652 a Divinei Comedii”.

Simplu. Bănuiesc că Alberto Manguel nu s-a gîndit foarte mult, cărțile pe care le-a ales au valoare afectivă (darul lui Borges) sau reprezintă piese de anticariat, deși nu m-am interesat cît de prețioasă este ediția din 1652 a Divinei Comedii. Bănuiesc că nu foarte tare. A mea e din 1967 (ediția îngrijită de Chimenz) și, inițial, a aparținut numitului Ilario Rota, care a avut grijă să se semneze (și încă de două ori) pe pagina de gardă. Cartea nu m-a costat nimic, mi-a dăruit-o o prietenă. Deci, are și acest volum o valoare afectivă.

Îmi pun eu însumi întrebarea, mă gîndesc îndelung și răspund: „Dacă s-ar porni focul, aș lua cu mine...

- Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni în vechea traducere a lui Telemac Dan și Petru Vintilă; am mai vorbit despre acest roman;

- Apuleius, Măgarul de aur;

- Petronius, Satyricon.

Duc jocul mai departe și mă adresez Domniilor Voastre: dacă ar veni apocalipsa, ce cărți ați salva din flăcări?


P. S. În imagine: Scott Erickson, Forgive thy brother.


Citiţi în continuare!

miercuri, 5 septembrie 2018

5 înțelepți care au detestat cărțile



Am mai scris despre asta. Ajuns la o vîrstă venerabiă, Lev Nikolaevici Tolstoi a hotărît să-și confecționeze un florilegiu din înțelepți: „trebuie să-mi fac un cerc al lecturilor pentru mine însumi” (Jurnal, 15 martie 1884). A ales citate semnificative, le-a tradus (din franceză, germană, engleză etc.) și le-a prelucrat, apoi le-a așezat pe zile. Gînduri pentru 1 ianuarie, pentru 2 ianuarie etc. A obținut astfel un „calendar al înțelepciunii”. Sintagma îi aparține. Fiecare zi începea cu un gînd personal, menit să rezume citatele succesive.

Găsim pasaje din Noul Testament, dar și din somități precum Seneca, Marcus Aurelius, Kant, Lichtenberg, Emerson, Schopenhauer, John Ruskin. Îi stimează îndeosebi pe autorii care au criticat cititul compulsiv și lipsit de reflecție.

Din Emerson, de exemplu, reține îndemnul de a citi cît mai puțin, pe alese, și de a prefera cărților experiența „nemijlocită”. Aș adăuga într-o paranteză că și sfîntul Bernard socotea că afli mai mult dacă te plimbi printr-o pădure („de la stînci și copaci”) decît dacă rămîi prizonier în biblioteca unei mănăstiri. I-a scris asta unui ucenic, deși el însuși detesta natura (și mișcarea). Se deplasa dintr-un loc într-altul călare pe asin și nu privea în jur.

Pe Lichtenberg, Tolstoi îl prețuia pentru un gînd similar. Cel care citește vorace se lasă treptat dominat de memorie (ca orice „ins livresc”, deci). „Memoria devine stăpînul afectelor noastre”. Înțeleptul se cuvine să-și elibereze trăirile de sub această tiranie. Numai așa te întorci la inocență, îți cureți afectele și devii tu însuți.

Pe Schopenhauer îl admiră fiindcă spune adesea că mulți cititori ajung, pe nebănuite, să gîndească cu mintea altuia. A citi nu înseamnă a gîndi, te amăgești dacă ai această impresie. În timp ce citim, altul gîndește, de fapt, în locul nostru. Ne încredem în mintea autorului și renunțăm de bună voie la mintea proprie.

Tolstoi subliniază: „Nu-ți folosește la nimic să știi multe, dacă majoritatea cunoștințelor tale sînt eronate”.

Prozatorul era interesat, de asemenea, de subiecte precum credința, moartea, sensul vieții, arhitectura cunoașterii, ignoranța. O lectură interesantă. Mi-am procurat cartea în PDF (o traducere englezească, vezi aici) și, din cînd în cînd, ca să nu exagerez cu cititul, mă uit prin ea, fără a fi deloc sigur că mă voi lumina brusc. Mi-a trecut vremea...


P. S. În imagine: Adolf Schrödter (1805 - 1875), Don Quixote Reading in an Armchair (1834).


Citiţi în continuare!

marți, 4 septembrie 2018

Ce fel de cititor sînteți? 3 întrebări simple la care nimeni nu poate răspunde



M-a amuzat să citesc un articol publicat cîndva, prin 2007, de către jurnalistul Jack Thurston în The Guardian. Am dat peste el pe cînd căutam materiale despre actul re-citirii. V-am spus că m-am informat strîns, nu mi-a scăpat nimic, am străbătut o bibliografie exhaustivă.

Pînă atunci, nu găsisem decît articole / cărți foarte elogiase, din care aflam că a reciti este o virtute cardinală, că numai oamenii foarte evoluați recitesc, că numai recitirea te face „înțelept”, ca să trimit la fraza lui Flaubert: „cît de cîștigați am fi dacă am alege numai cinci-șase cărți și le-am studia pe îndelete, an după an”.

Dar nu... Jack Thurston găsește că recitirea nu este numaidecît o dovadă de înțelepciune: „re-citirea este o crimă”. Nu ai de ce să te lauzi cu asta. Cei care și-au făcut acest obicei ar trebui să se rușineze de ei înșiși. Iar îndrăznețul care afirmă (în public) că recitește o carte este, negreșit, ori arogant, ori îngust la minte, ori tont. Acuzația e dură, dar are temeiul ei, vom vedea.

Să-i luăm pe cei care care spun / scriu: „Tocmai recitesc Faust, tocmai recitesc Educația sentimentală, tocmai recitesc Curcubeul gravitației etc.” Cred că ați recunoscut specia. Oare ce vor să insinueze acești domni foooooarte erudiți? Simplu: faptul că ei sînt / au fost atît de isteți, încît au parcurs deja toate cărțile importante (cel puțin de două ori) și acum simt nevoia / au obligația să o ia de la capăt (a treia oară). Firește, nimeni nu pretinde semeț, la un simpozion mondial, că ar reciti Cuore sau Fata babei și fata moșneagului. Toți numesc titluri ilustre, autori „grei”, profunzi, enigmatici: James Joyce, Samuel Beckett, Thomas Pynchon, David Foster Wallace. Acesta ar fi păcatul aroganței...

Să spun o vorbă și despre înguștii la mine. Ei n-au citit prea mult, dar au convingerea că „știu perfect ce le place și că le place mereu ceea ce știu”. E cazul celor care re-citesc Shogun fără oprire, fiindcă își amintesc că au citit Shogun, cînd întreaga umanitate se fălea că a citit Shogun. Își amintesc cu duioșie cît de tare i-a flatat această lectură de tinerețe. Au fost printre aleși, au reușit să cuprindă 800 de pagini. Această temeritate i-a marcat definitiv. Dincolo de Shogun nu mai sînt dispuși să treacă.

A treia categorie îi conține pe tonți. Ei n-au fost în stare să priceapă cartea de la prima lectură. Au luat, la sfatul unui coțcar, Molloy de Beckett și n-au înțeles nimic. Înfrîngerea i-a durut. La o cafea, amicii discută lejer semnificațiile romanului, simbolismul lui Molloy, absurdul condiției umane, iar ei lasă ochii în pămînt și își înghit fierea. Trebuie să fie ceva cu cartea asta, hai s-o mai citesc o dată, poate mă prind, cred că e o chestie esoterică. Deci, nu cedez, nu cedez nici mort. Îi vin eu de hac...

Sigur, articolul lui Jack Thurston a fost o glumă. Cred că multă lume a rîs atunci (cu poftă, strîmb, acru, nu mai contează). Ca să fiu sincer, mărturisesc fără jenă că mă regăsesc în toate cele trei specii de re-cititori. Sînt într-o companie selectă. Și am cuvînt să mă laud.

„Am cravata mea  / și mă mîndresc cu ea...”


P. S. În imagine: Ferdinand Heilbuth (1826-1889), The Reader (1856).


Citiţi în continuare!

luni, 3 septembrie 2018

5 x 2 înțelepți despre nobila artă a recitirii



M-am lăudat ieri, într-un avînt îndoielnic, că am strîns un prețios tezaur de înțelepciune și că această înțelepciune se referă  la obiceiul sacrosanct al re-citirilor. Foarte frumos! Luat însă de firul poveștii, am deviat de la subiectul intenționat și am vorbit (cam mult, recunosc) despre mine ca subiect mobil. „Am luat-o razna”, cum ar spune Montaigne. Pînă la urmă, n-am transcris decît două fraze (una din Hazlitt, cealaltă din Klinkenborg), prea puțin convingătoare, fiindcă erau în disjuncție (aproape exclusivă, eu o prefer pe aceea inclusivă). Ca și cum restul îmi fusese șters din minte. Așa se întîmplă cînd te lași purtat de imaginație. Evadezi în absolut. Îmi voi repara greșeala chiar acum.

Problema re-citirii, veți vedea, nu este cîtuși de puțin nouă. Ea își face apariția, în Antichitatea tîrzie, odată cu dificultatea de a alege: cînd un om nu mai poate citi tot, trebuie să decidă unde (și la ce) se oprește. Va reciti pe alese (și-a făcut o listă, un canon personal), sau va risca (și va citi cărți noi). Ca de obicei, opiniile sînt, firește, împărțite. Unii pretind că prin recitire se întorc la un eu revolut și că acest eu (și trăirile lui) poate fi recuperat. Regăsim în lectura noastră o plăcere de odinioară (plăcerea dintîi), cum crede Hazlitt. Alții neagă cu tărie această posibilitate. Eul / sinele e mereu altul, chiar dacă o carte rămîne aceeași (ca text măcar). În specia asta se înscriu, de pildă, filosoful englez Galen Strawson (sinele e rapsodic) și, în succesiunea lui, eseistul Verlyn Klinkenborg: „re-citirea e o imposibilitate”. Nu poți reciti cu adevărat nici o carte, fiindcă nu ești identic cu cititorul de demult. În fiecare clipă ești altul. În fine, am găsit și opinia extremă că nu doar eul se schimbă, ci și cărțile. Heraclit ar fi apreciat o astfel de credință. Nu putem păși de două ori în același rîu.

Și acum trec la fragmentele din înțelepți. Le-am aranjat, desigur, în ordine cronologică:


Lucius Annaeus Seneca: „Trebuie să citești doar autori verificați și, cînd simți nevoia unei schimbări, întoarce-te la cei pe care i-ai citit înainte”.

Marcus Aurelius: „Înlătură deci setea de cărţi, ca să nu mori cîrtind, ci dimpotrivă, cu adevărat mulţumit”. 

Francesco Petrarca: „Pasiunea pentru cărți este un viciu blamabil, am adunat mai multe cărți decît am nevoie”.

Immanuel Kant: „În număr prea mare cărțile seamănă cu otrava”.

Gustave Flaubert: „Cît de învățați am fi, dacă ne-am mulțumi să recitim și să știm bine doar cinci sau șase cărți!”.

Georges Perec: „Citesc tot mai puțin, recitesc tot mai mult”.

Vladimie Nabokov: „Citești cu adevărat numai cînd recitești”.

Alberto Manguel: „Nu prea mai am chef să citesc cărți noi... Acum mă mulțumesc să recitesc”.

Livius Ciocârlie: „A reciti înseamnă a citi de plăcere”.

Patricia Ann Meyer Spacks: „Cărțile ne ajută să ne formăm identitatea / sinele. De asemenea, cînd le recitim, ne dau măsura schimbării acestei identități”.

Mă opresc aici. O noapte liniștită!


P. S. în imagine: Armin Glatter (1861-1916), The Reader (Woman reading).


Citiţi în continuare!

duminică, 2 septembrie 2018

Cum și de ce am renunțat la calorifer



Mi-am făcut o mică antologie de opinii cu privire la obiceiul re-citirii. Am străbătut cîteva articole pe această temă, încît s-a adunat un material prețios, un tezaur de sapiență. Și ar fi păcat să-l țin doar pentru mine, să mă port ca un avar. Înțelepciunea, am mai notat asta, înseamnă a dărui absolut tot ce ai. E o prostie să crezi că dacă ai adunat proprietăți, obiecte, averi, le vei duce cu tine în cer. În momentul culminant, e bine să nu deții nimic, nici bunuri mobile, nici idei mai mult sau mai puțin imobile.

Iată ce spune un călugăr japonez mult mai deștept decît noi (am citit fragmentul într-un articol de Luiza Vasiliu, îl găsiți aici): „Un om rezonabil nu va muri lăsînd în urmă obiecte de valoare. O colecție de obiecte vulgare arată prost, în timp ce unele bine alese ar sugera atașamentul futil față de lucrurile acestei lumi. Și e cu atît mai nepotrivit să lași în urmă o acumulare vastă. Vor avea loc lupte urîte după ce-o să mori și toată lumea o să vrea să pună mîna pe ceva. Dacă plănuiești să lași ceva unei persoane anume, atunci mai bine o faci cît încă mai ești în viață“. Are perfectă dreptate călugărul. Nu vă înconjurați de obiecte. Dăruiți-le altora. Lăsați-i pe alții să se chinuie cu ele. Lărgiți-vă spațiul înconjurător. Nu dați ocazii moștenitorilor să se încaiere de la o lingură de argint...

Cărțile mi le-am dăruit deja, fie prietenilor, fie dușmanilor, fie anticarilor. Mi-am ars toate caietele din studenție cu notițe ilizibile și, în parte, prea exaltate, nimic nu-i mai deprimant decît să vezi cît de respectuos ai fost cînd ai citit cîteva tratate filosofice (Monadologia, să zicem).

Mai am, deci, un pat, o lampă, un scaun și un laptop. La becuri voi renunța (mereu se ard siguranțele), o să scriu la lumînare sau deloc. Și, oricum, în viețile noastre e prea mult confort, iar confortul te face leneș. Cînd e prea cald, ațipești. Voi renunța, deci, și la calorifer. De mîncat nu se pune problema, m-am convertit în ascet: puțin mărar, un pic de pătrunjel, o ceapă, mi se pare suficient.

Gata, am făcut pustiu în jur. Să trecem dar la re-citire. Recitirea presupune din capul locului că ai păstrat foarte puține cărți, „cel mult cinci”, cum ne-a sfătuit Flaubert.

Să observăm ce a spus Hazlitt într-un eseu foarte cunoscut, On Reading Old Books: „Urăsc cărțile noi. Posed douăzeci sau treizeci de volume pe care le-am citit mereu și mereu și ele rămîn singurele pe care mi-am dorit să le citesc vreodată”. Hazlitt numește trei autori, dar nu oferă lista completă a celor 20 de cărți preferate. Principalul lui argument ține de plăcere. A reciti înseamnă a trăi ori de cîte ori vrei o plăcere deja garantată printr-o experiență mai veche. Hazlitt nu consemnează decepții, el crede că eul este o substanță imuabilă, dacă ți-a plăcut ceva la tinerețe, te va bucura și la senectute. În opinia lui, plăcerea e repetabilă. Și, mai ales, nu se uzează niciodată. Nu sînt foarte sigur că are dreptate. V-am spus deja ce părere jalnică am cu privire la mintea mea de odinioară (nu mult diferită de cea de acum), la sinele meu, miezul sempitern de sub coaja aparențelor. Nu insist fiindcă am găsit la altcineva un pasaj oarecum opus ca intenție și scop.

Să-l considerăm, deci: „Adevăratul secret al re-citirii e pur și simplu acesta: Nu este posibilă. Personajele din cărți rămîn aceleași, cuvintele nu se modifică niciodată, dar cititorul se schimbă întruna” (cf. Verlyn Klinkenborg, vezi aici). Fraza contrazice tot ce a crezut și a afirmat acum două secole ilustrul William Hazlitt. Sinele nu se păstrează identic în timp. E ceva rapsodic, intermitent. Memoria nu dovedește nimic. Din acest motiv, a pretinde că poți re-trăi întocmai o plăcere de altădată este o amăgire. Montaigne a descoperit cel dintîi faptul că sinele nostru este „ondoyant et divers” și a consemnat în Eseuri această permanentă mișcare, Montaigne en mouvement. Nu insist.

Opinia lui Klinkenborg mi se pare, deci, mai aproape de adevăr. Am verificat-o pe pielea mea.

Aș divulga ca dovadă irefutabilă un amănunt biografic. Mi-am propus odată să citesc o carte care mă fermecase în copilărie. Am încercat să retrăiesc plăcerea de atunci, bucuria, senzațiile. Am deschis cartea și după un singur capitol m-am îngrozit. Totul era atît de strident, atît de neverosimil și de hilar, încît n-am fost în stare să continui lectura. Am aruncat cartea la gunoi. Și m-am întrebat în modul cel mai serios: „Eu am fost acela care...?”.

Dacă eu am fost acela care s-a lăsat fermecat de o carte cu multă vreme în urmă, înseamnă că eu (cel de astăzi) nu mai sînt eu (cel de atunci). Mai simplu nu se poate...


Pentru eșecul meu, vă recomand o postare mai veche: De ce m-am hotărît să nu mai re-citesc nimic.


P. S. În imagine: Armin Glatter (1861-1916), Reading girl.


Citiţi în continuare!

vineri, 31 august 2018

Arta de a-ți programa o zi întru totul fericită



Îmi plac teribil oamenii care știu să respecte un plan. N-am cunoscut în viața mea prea mulți, dar cîțiva tot mi-au luminat existența. Tocmai de aceea l-am admirat dintotdeauna pe Flaubert care putea declara într-o scrisoare vestită: „dacă mă întrebi ce voi face peste 10 ani, la ora 3 dimineața, îți pot spune de pe acum, fiindcă am deja un plan minuțios: voi citi un capitol din Eseurile lui Montaigne și apoi mă voi duce împăcat la culcare”.

Toată lumea își face liste cu lucrurile de realizat negreșit a doua zi. Folosul listei e evident, nu mai poți spune, cînd îți faci bilanțul zilei la ora 23, înainte de rugăciunea de culcare, că ai uitat esențialul, că te-ai luat cu altele (întîlniri, telefoane, vizite, reverii, stat cu picioarele pe pereți, căutat notițe în carnetul din iulie 2010, murmurat cu nostalgie „ce faină era Dana F., cînd era faină!” etc.) și n-ai scris nici măcar un rînd din opera vieții tale la care muncești încă din tinerețe.

Obiceiul listelor e destul de vechi, în orice caz, mult mai vechi decît noi. După ce specialiștii au descifrat și tradus o parte din caietele lui Leonardo da Vinci, erudiții au constatat cu maximă uimire că pînă și Leonardo își făcea liste, nu lucra, săracul, la întîmplare. Un site reputat a reprodus una din ele (lista ar data cu aproximație din 1490). Este ceea ce în limba engleză se cheamă o „to do list”, dar într-o perspectivă mai largă, Leonardo nu gîndea meschin. Reproduc aici o parte din programul lui da Vinci:

- să măsor dimensiunile Milanului cu tot cu mahalale;

- să găsesc o carte despre Milan și bisericile lui; e posibil s-o aibă librarul care stă pe drumul spre Cordusio;

- să calculez dimensiunile palatului ducal;

- să discut cu un specialist în aritmetică despre posibilitatea de transforma un triunghi într-un pătrat;

- să mă întîlnesc cu messer Fazio (profesor de anatomie) și să aflu mai multe despre proporții;

- să-l întreb pe Benedetto Potinari (negustor florentin) cum a reușit să se deplaseze pe gheața din Flandra;

- să încerc să fac rost de tratatul de optică al lui Vitolone, tratat care se găsește în biblioteca din Pavia.


Și iată acum lista compusă de mine (lucrez la ea de la ora 17 fix) pentru ziua de 1 septembrie 2018, o sîmbătă ce se anunță desăvîrșită încă de pe acum...

- să mă trezesc de îndată ce mă trezesc și să sar imediat sub un duș rece și binefăcător;

- să-mi verific încă o dată lista cu ce am de făcut în ziua de 1 septembrie și să nu șterg nimic din ea (dar nici să-i adaug puncte noi de îndeplinit), să-mi păstrez sîngele rece și buna dispoziție;

- să-mi repet pînă reușesc să țin minte: „nimic important nu s-a putut face cît ai bate din palme”; să identific autorul acestui citat memorabil;

- să aprind un chibrit ori de cîte ori am de gînd să-mi aprind o țigară (și invers); dacă sînt în public, să nu uit să-l sting printr-o mișcare elegantă a mîinii, cum am văzut la filosofi și actrițe;

- să mă las definitiv de fumat, cel mai tîrziu pe la ora 5 după amiază;

- să mă așez la masa de scris și să caut un subiect interesant atîta vreme cît este necesar să-l găsesc (chiar 10-15 ore), dar fără să-mi schimb nici cu o iotă programul notat în listă;

- să nu procrastinez;

- să mă plimb prin parcul Pieței Voievozilor exact atît cît trebuie pentru o viață sportivă, rodnică și îndelungată;

- să arunc priviri istețe și semnificative domnișoarelor și doamnelor de pe băncile din parc, dar să nu mă las sedus nici de data aceasta; femeia trebuie lăsată să suspine;

- să mă așez încă o dată la masa de scris pentru a continua cu succes căutarea subiectului celui mai potrivit;

- să citesc cartea lui Daniil Harms, Mi se spune capucin, și să reflectez atent la acest pasaj plin de înțelepciune: «chiar dacă n-ai avut chef să scrii astăzi, deschide caietul și scrie în el măcar atît: „azi n-am avut nici un chef să scriu”»;

- să dau o fugă pînă în orașul Nagoya (prefectura Aichi, Japonia) și să discut cu Claudia, la o cafea și o soba (supă cu tăieței de hrișcă), despre importanța psihologiei sociale în clipa de față și în viitor; la întoarcere să mă opresc pentru o vizită foarte scurtă în Paris și să fac cîțiva pași prin Jardin des Tuileries;

- să-mi închei ziua exact așa cum am început-o: cu un duș rece, relaxant, odihnitor;

- să dau cu spray împotriva țînțarilor, să dorm neîntors exact cîte ore am prevăzut în listă și să-l visez pe Leonardo da Vinci, cu fularul desfăcut, patinînd voios pe ghețurile din Flandra și făcîndu-mi prietenos cu mîna...


P. S. În imagine: un portret imaginar al lui Leonardo da Vinci (1452 - 1519) realizat de Lattanzio Querena (1768 - 1853).


Citiţi în continuare!

miercuri, 29 august 2018

Ultimul om care a citit toate cărțile din vremea lui a orbit


E limpede că nu putem citi tot. E și mai limpede că nu putem străbate nici măcat atîta cît ne-am dori. Numărul cărților bune (al cărților fără de care nu te poți numi „om cultivat”) întrece cu mult puterea noastră de cuprindere. Pentru o astfel de ispravă, ne lipsesc și energia, și timpul, și dispoziția. Nu putem acoperi titlu cu titlu nici măcar lista recomandată de Harold Bloom în Canonul occidental.

Cine a citit toate cele 37 de piese ale lui Shakespeare? Doar specialiștii în literatura elisabetană. Și, poate, nici ei... Ca o concluzie logică, urmează că bietul cititor contemporan (oricît de sagace ar proceda) nu va deveni niciodată un ins întru totul cultivat...

N-am citit Pnin de Vladimir Nabokov, deși n-are decît 180 de pagini. Abia acum îmi acopăr lacuna și numai fiindcă un prieten a insistat. M-a spus, vicleanul, că mori degeaba dacă n-ai citit (măcar o dată) Pnin. Iată că îl citesc acum, deci nu voi muri degeaba. Voi muri, pesemne, de altceva...

N-am citit Watt de Samuel Beckett, chiar dacă autorul nu avea o părere foarte bună despre romanul lui, și-l chestiona într-o conversație de pomină pe tînărul, de atunci, Paul Auster (mult mai entuziast decît el în privința lui Watt): „Chiar crezi că este o carte bună?, îl întreba uluit Beckett. Chiar crezi asta?”.

N-am citit Adolescentul de Dostoievski (ce rușine!!!), l-am început de trei ori (ultima dată pe 23 august a. c.), dar n-am ajuns încă la capăt. La prima lectură am parcurs cam o treime din roman (prin 2013), acum am uitat o mulțime de amănunte, trebuie s-o iau de la început, de la introducerea insolentă a junelui Dolgoruki. Ar trebui să lungim luna august și s-o facem de cel puțin 365 de zile, ca să încapă toate cărțile necitite în ea și să rezolvăm o dată pentru totdeauna problema erudiției estivale...

Am scris nota de față, fiindcă am dat peste un articol foarte interesant aici, semnat de David L. Ulin, în care am găsit această frază care m-a pus pe gînduri: „John Miton se putea lăuda - și fără să exagereze - că a citit toate cărțile disponibile în vremea lui”. Pe atunci, comentează Ulin, „întreaga istorie a gîndirii scrise mai era accesibilă unei singure minți”.

Nu mai pun la socoteală faptul că John Milton (1608 - 1674) a orbit complet înainte de 1660 și a compus Paradisul pierdut (între anii 1658 - 1664) fără să poată nota nici un vers cu mîna lui. Și-a dictat poemul celor care se aflau în preajmă (sau musafirilor dispuși să-l ajute).

Jorge Luis Borges, în conferința lui despre orbire, menționează această împrejurare: „Milton își petrecea o bună parte din timpul său singur și compunea versuri. Avea o memorie prodigioasă. Putea să memoreze patruzeci sau cincizeci de grupuri de cîte unsprezece silabe, după care le dicta celor care veneau să-l viziteze. Așa a compus poemul”...


P. S. În imagine: Pieter Bruegel the Elder, The Parable of the Blind Leading the Blind.


Citiţi în continuare!

marți, 28 august 2018

Moartea (nu mai) vine ca un sfîrșit



Nu se mai moare ca altădată. Am uitat bunele obiceiuri... Nu fac o simplă glumă. Priviți, rogu-vă, filmele de aventuri. Nu doar cele cu gangsteri nemiloși: toate filmele. Chiar producțiile erotice. Sesizați diferența? Dacă nu o sesizați, îmi permit, amical, să vă ajut.

Bietul pistolar din Vest (a cărui specie a căzut în desuetudine) țintea într-o doară, fără chef, și numai după ce-și avertiza în chip repetat și politicos inamicul. Pentru a-i veni de hac, îi era de ajuns un singur glonț (de argint), ultimul cartuș. Nelegiuitul îi mulțumea cu un deget la pălărie și se prăbușea fără mofturi. Cu extremă dignitate, fără convulsii, fără ticuri faciale. Rareori se pierdea în văicăreli. Rareori dădea din mîini ori din picioare. Rareori învia (în modul cel mai agasant) dintru morți. Încremenea subit, cu privirile înfipte în ether. Pistolarul, la fel de tacticos, îi săpa groapa, îl lua în spinare, îl așeza sub cruce și recita o rugăciune. Cam atît. Pentru mortul de odinioară (dar și pentru spectatori) era destul. Decesul se remarca, așadar, prin discreție, sobrietate și bun gust. Din păcate, nu mai e de mult așa.

Trec peste faptul că armele au crescut spectaculos în dimensiuni, nu se mai trage cu flinta, ci cu aruncătorul de flăcări. Nimeni nu mai folosește pistolul cu butoiaș. De praștie, de otravă, de aruncarea șișului către pieptul ofticos al banditului nici nu poate fi vorba. Omul nu mai moare ca un înțelept împăcat cu sine, filosofic. Mai nou, pentru a-l ucide pe bandit e nevoie de o mitralieră cu trei guri de foc și de răbdare. Să vă amintesc? Gloanțele pornesc tacticos din țeavă și-l străbat amănunțit, de-a lungul și de-a latul țesuturilor, pe interlopul (care continuă sa rînjească impertinent). Primul glonte produce un plescăit înfundat și o țîșnitură violentă de lichid stacojiu. A cedat, probabil, vena cavă. Al doilea secționează aorta. Al treilea perforează cu un țiuit melodios bulbul rahidian. Al patrulea distruge în întregime splina. Al cincilea străbate ficatul. Aș șaselea îi sfîșie materia cenușie... Nu e suficient. Inima s-a păstrat întreagă. Încă un snop de gloanțe, încă o răpăială, încă un asalt.

Abia al zecelea glonte pare să aibă oarece efect: a lovit, în sfîrșit, inima. Victima începe să se clatine ușor și să se desfacă în bucăți. Fiecare bucată se zvîrcolește. Un ochi proiectat în partea stîngă a cadrului continuă să clipească amenințător. În dreapta, o mînă cu trei degete scurmă podeaua. Fumul înecăcios acoperă cu desăvîrșire peisajul. Se face întuneric, tăcere. Am putea crede ca totul s-a terminat. Dar nu, în realitate, totul e pe cale să reînceapă...

Nu am studiat regia. N-am fost actor. Am vizionat, în schimb, îndemnat de alții, cîteva filme de acțiune În timpul liber, hélas! Norocul meu e că dispun de prea puțin timp liber. Am putut observa, totuși, în scurtul răgaz petrecut în fața ecranului următoarele prefaceri în filosofia morții. Le voi enumera rapid. Întîi de toate, remarc decăderea războinicului modern. Pistolarul nu mai nimerește din prima. Meșteșugul tragerii cu pușca s-a perimat. Dar și arta morții s-a schimbat pe alocuri. E nevoie de zgomot, de rafale, de incendii. Din ce pricină?

Voi prezenta o sumară ipoteză de lucru. Spectatorul modern e un ins sastisit, blazat. Trebuie să-l exciți. Înainte pricepea din prima cine e mortul. Azi are, sărmanul, orbul găinilor. Dacă mitraliera nu scoate flăcări, dacă nu tună prin văzduhuri și nu explodează nici un mecanism infernal, dacă sîngele nu curge ca fluviul Mississippi, spectatorul rămîne nedumirit. N-a greșit cumva filmul? El a dorit un thriller și a căzut peste un film victorian. Omul modern are simțurile tocite. Nu mai poate percepe un sunet banal, înțelesul unei acțiuni - evident pînă nu de mult. Faptele obișnuite se situează sub pragul său aperceptiv. Pentru a-l înțelege și „gusta" cum se cuvine, instantaneul morții trebuie să devină succesiune temporală. Omul din trecut murea într-o clipită. Omul de azi moare cu dificultate, în timp, de cîte ori este necesar. Are nevoie de ceasuri întregi de zvîrcoliri și convulsiuni. Țipă blesteme, îl sfidează pe detectiv, își trăiește neobosit sfîrșitul. Dacă ar muri ca în trecut, nu i-am mai sesiza agonia.

Pentru a fi siguri de rezultat, mortul trebuie să exclame într-un final: „Gata, sînt mort! Mai mort de atît nu se poate. Afurisit să fie cel care m-a ucis!”


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 25 august 2018

Lăcrimarea postumă



Mă întreabă un prieten dacă stoicul ipotetic, pe care l-am citat nu de mult (aici), a iubit pe cineva. Greu de spus, mă îndoiesc: iubirea nu era o virtute în ochii stoicilor din Antichitate și dintotdeauna. Nu s-au omorît cu iubitul...

Mă întorc la filosoful ipotetic. Nu-i cunosc, așadar, nici o iubire, n-am citit nicăieri că s-a îndrăgostit prea tare de cineva. În definitiv, stoicii erau foarte secretoși, foarte discreți... Cine știe, poate a iubit o matroană indiferentă, poate a fost înșelat, poate și-a prins femeia cu un centurion tînăr, cu un gladiator viguros, poate și-a smuls părul din cap fir cu fir, poate a rămas chel și plin de resentimente, poate n-a avut pur și simplu noroc. Nu poți avea noroc întotdeauna, mai și pierzi la zaruri. Să-l lăsăm, deci, în apatia lui și să ne întoarcem la citat.

Iată cum sună: „Dacă un om trage să moară, lasă-l dracului în pace și vezi-ți de treabă; iar dacă a murit, nu te mai holba la el, aruncă-l într-o groapă și treci mai departe”.

Filosoful e aspru, recunosc. Dar are vreun temei, există vreo situație în lumea sublunară care i-ar justifica aserțiunile? Mă tem că da. Două lucruri mă fac să susțin asta. Primul se referă la aviditatea euforică cu care oamenii așteaptă, privesc, verifică și apoi comentează îndelung moartea unui seamăn de-al lor. Nimeni nu-ți păstrează cumpătul. Toți se simt dintr-o dată importanți. Și, în secret, se bucură că i-au supraviețuit. „Bine că a fost el, nouă nu ni se poate întîmpla asta”.

Al doilea se referă la spectacolul înhumării. Întotdeauna penibil. Străini, curioși, bîrfe pioase, țipete, bocitoare, pîraie de lacrimi, prăbușiri în leșin, săruri, secreții nazale zgomotoase, discursuri despre proeminența mondială a mortului (a fost întruchiparea tuturor virtuților), ospățul final, beția generală, uitarea...

Într-o epistolă către Lucilius (nu pot controla acum numărul ei), Seneca meditează la o întrebare ciudată: „Se cuvine să-i plîngem pe morți?” Răspunsul său e direct: nu. Morții sînt oricum mai fericiți decît noi. În nici o împrejurare a vieții noastre, nu se cade să rîdem / să plîngem / să gesticulăm. În primul rînd, fiindcă vom fi suspectați de îndată de ipocrizie. Toată lumea ne va măsura din ochi durerea. Dacă vom plînge, se va spune că o facem pentru spectacol, ca să fim văzuți și admirați de ceilalți. Dacă nu vom plînge și nu vom arăta omenirii un chip descompus, mulțimea va spune, iarăși, că nu l-am prețuit suficient pe defunct, că n-am pus destul suflet în recitare :))

N-o mai lungesc, trebuia să scriu despre iubire, despre mîinile care se strîng pentru ultima dată. O voi face într-o notă ulterioară, dacă voi fi în stare, deja m-a cuprins un plîns și o jale de nu pot să vă spun....


P. S. În imagine: Diana, zeița vînătorii (frescă, Pompeii)...


Citiţi în continuare!

vineri, 24 august 2018

Dacă găsiți un bărbat în patul nevestei, cum procedați?



Mai întîi și mai întîi, am văzut un „reality show” despre comicăriile din amor (încleștări, drame, sinucideri etc.) și mi-a plăcut. Abia din astfel de emisiuni poți deveni înțelept. Vezi tot felul de oameni și observi adesea un mod de a gîndi original. Dau o pildă.

Povestește soțul: „Fusesem într-o delegație și s-a întîmplat să vin mai devreme acasă. Descui ușa, intru în hol, mă descalț. N-am făcut zgomot, credeam că doarme... Eram obosit și flămînd. Merg la bucătărie, îmi fac un sandwich și dau să intru în odaie. Aud însă un chicotit ciudat și mă opresc la ușă. Trag cu urechea. Era ceva, dar parcă nu era ceva. Deschid, deci, ușa și...și...

Moderatorul: „Și?”

Soțul: „Și o văd pe nevastă-mea în pat cu altul. Ea face ochii mari, mari. Parcă avea o surpriză. Celălalt se ascunde după ea. Eu aveam un nod în gît. Și nu-mi venea... nu-mi venea”.

Moderatorul: „Ce nu vă venea?”

Soțul: „Cum ce? Să le stric bucuria”.

Moderatorul: „Adică?”.

Soțul: „Adică am vrut să mă întorc în bucătărie și să termin de mîncat”.

Moderatorul: „Și n-ați făcut nimic, nimic?”

Soțul: „Chiar nimic. Ce să fac? Doar nu era să iau toporul... Atît i-am spus: 'Să-ți fie de bine, nevastă...' Le-am întors spatele și m-am retras”...

În definitiv, povestea asta face cît cinci apologuri filosofice și zece povestiri din Pateric. Meritul ei suprem e de a fi cît se poate de reală. Și pilduitoare. Cu cît mă gîndesc mai mult la ea cu atît devin mai înțelegător și mai blînd. În fond, nici măcar Seneca sau împăratul Marcus Aurelius (care a avut o nevastă rea de muscă, toată Roma știa - cu excepția lui) n-ar fi procedat mai isteț.

Și mi-am amintit mai apoi de o poznă asemănătoare al cărei subiect a fost înțeleptul Voltaire. Toată viața lui, filosoful a pretins că este un libertin metafizic și practic, un adept și un teoretician al amorului liber. Nu s-a căsătorit niciodată. A trăit mai bine de 15 ani cu marchiza Émilie du Châtelet. Locuia în castelul ei, îi gusta farmecele, o consilia, o educa. De altfel, Émilie a tradus în franceză Principia mathematica, lucrarea lui Isaac Newton. Marchiza avea cu 12 ani mai puțin decît Voltaire. El cu 12 ani mai mult. Diferența nu prea contează. Aveau suflete afine...

Și iată că într-o zi (nu foarte bună pentru filosof), Voltaire s-a întors pe neașteptate. A intrat în iatacul marchizei neanunțat și a găsit-o în brațele unui tînăr ofițer. Aici intervine înțelepciunea. Sau lipsa ei. În loc să se poarte ca un libertin autentic, Voltaire a început să urle, să se trîntească pe dușumea, să-i aducă reproșuri, să plîngă și să-și smulgă părul din cap (nu mai avea prea mult, a murit chel). În acest chip, Voltaire a făcut praf filosofia amorului liber. Care va fi fiind bună în teorie, dar nu și în practică...

Acum, gîndindu-mă la cei doi bărbați și la reacțiile lor antinomice, nici nu mai întreb care a fost înțeleptul și care nebunul...


P. S. În imagine: Jean-Honoré Nicolas Fragonard (1732 - 1806), Le Verrou (1777), detail.


Citiţi în continuare!

marți, 15 mai 2018

Luat din scurt, oare cîte opinii personale aș fi în stare să exprim?




Vine o vreme în care ești nevoit să exprimi cîteva opinii private, întrucît ai ajuns la vîrsta înțelepților. Ai trăit, așadar, destul. Ai studiat finețuri, complicații, adîncimi. Ai trecut prin Universități, ai urmat cursuri monotone, ai dat examene, ai luat nota maximă, te-ai ales cu o diplomă inutilă. Ai citit un morman de cărți, o bibliotecă întreagă, literaturi, filosofi. Ai compus referate, eseuri, disertații. Ai avut profesori erudiți, modele de înaltă pedagogie și moralitate. Ai audiat somități. Ți-ai ros coatele. Cu ce te-ai ales de fapt?

Ești, desigur, în stare să reproduci cîteva citate semnificative: despre iubire, despre moarte („moartea trasformă omul în exponat”), despre întîmplare și destin, despre hazard și necesitate („Un coup de dés jamais n'abolira le hazard”), despre liberul arbitru („Ama et fac quod vis”), despre sensul existenței („dacă nu are sens, îi dăm noi unul, nimic mai simplu”), despre menirea omului pe lumea asta (și pe lumea cealaltă), despre cele patru raporturi dintre regulă și excepție, care sînt de fapt cinci etc.

Dar dacă privești atent și-ți cercetezi mintea, constați că nu ai nici un fel de opinii personale. Neant. Pustietate. Întuneric. Nu poți spune nimic inedit, folositor, omenirii. Nu poți lumina plebea. N-ai ce mărturisi alumnilor într-un cenaclu restrîns. Ai învățat degeaba. Ți-ai ruinat tinerețile. De gîndit, n-ai gîndit prea des dintr-un motiv foarte simplu: ai primit toate răspunsurile cu mult înainte de a-ți fi pus o singură întrebare de unul singur. Și, oricum, nici un profesor nu te-a învățat să formulezi propoziții interogative...

Am încercat în cîteva rînduri să-mi fac o listă de opinii private: ce cred / gîndesc eu, eu, eu despre cutare și cutare lucru… Din păcate, n-am avut ce recenza. Inventarul a fost nul. Mi-am dat seama cu uimire nu numai că nu dispun de opinii inedite (o opinie inedită este mai rară decît o lebădă neagră în Grecia, decît o femeie cuminte în Roma lui Juvenal), ci și de faptul că nu am opinii personale, propoziții la care să fi reflectat cît de cît în momentul în care mi-am ridicat privirea din cărți, judecăți pe care să mi le asum și să le exprim apoi într-o discuție subțire. Altfel spus: nu numai că nu gîndisem suficient de unul singur, nimeni nu gîndește vreodată suficient, chiar dacă se numește Seneca, dar nu gîndisem aproape deloc. Din păcate, tot ce știu am primit de la alții. Nimic nu-mi aparține.

Nu-i doar cazul meu. Și filosofii procedează la fel, dar ei au darul de a exprima foarte încîlcit ceea ce, de fapt, este simplu și pe înțelesul oricui. Așadar, ceea ce am găsit, pînă la urmă, în operele lor complete, a fost o sumă de propoziții oraculare, din registrul sublim, dar lipsite de orice semnificație...

Negreșit, păreri inedite au doar oamenii foarte înzestrați, geniile, originalii, detracații, poeții... În chip rezolut, eu nu sînt un individ înzestrat cu însușiri mentale ieșite din comun, slavă Domnului, nu sunt un original și, cu atît mai puțin, un filosof, un îndrumător; sînt, cel mult, un agnostic suspicios. Iată, în sfîrșit, o opinie personală cu privire la sine, cea dintîi la care am acces, după ani și ani de inconștiență silitoare: „sînt un agnostic”, un „căldicel”. Dar este prea puțin. Prea tîrziu.

La fel judeca și Seneca: „Pentru un om bătrîn, ori pentru unul aflat în pragul bătrîneții, este o rușine să aibă o știință ce provine din citate... Pînă cînd te vei mișca sub călăuzirea altuia? Să-ți amintești și să păstrezi ideile ține de memorie; dar să știi înseamnă să-ți construiești propriile tale idei fără să depinzi de modele și fără să privești mereu la un maestru”.


P. S. În imagine: Jules Joseph Lefebvre (1836 – 1911), La Vérité (1870).


Citiţi în continuare!

duminică, 13 mai 2018

Kundera și Marele Marș către Absolut



Capitolul cel mai devastator, de un haz imens, din romanul lui Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei (traducere de Jean Grosu, Univers, 1999), mi s-a părut dintotdeauna acela în care o mulțime de agitatori pune la cale Marele Marș.

Marele Marș cuprinde oameni de tot soiul, îndeosebi subțiri, în număr de 470: jurnaliști, fotografi, medici, intelectuali, artiști, staruri de cinema, ideologi, băgători de seamă, chibiți. Grupul se adună într-un hotel din Bangkok, în Thailanda. Militanții încep cu o ședință. Ia cuvîntul, printre alții, și o celebră actriță americană:

„Culmea reuniunii fu marcată de apariția ei pe podium. Pentru ea, dădură buzna în sală alți fotografi și alți cameramani și fiecare silabă rostită de ea era salutată de păcănitul aparatelor de fotografiat. Celebra actriță vorbea despre copiii care suferă, despre barbaria dictaturii comuniste, despre dreptul omului la securitate personală, despre primejdiile ce amenință valorile tradiționale ale societății civilizate, despre libertatea intangibilă a individului și despre președintele american Jimi Carter, care ara atît de mîhnit de cele ce se întîmplau în Cambodgia. Aceste ultime cuvinte le rosti plîngînd” (p.254).

După discuții aprinse, participanții la Marele Marș hotărăsc (aproape în unanimitate) să meargă la granița cu Cambodgia pentru a cere grănicerilor (probabil vietnamezi) să primească o echipă de medici.

În ziua cu pricina, călătoresc cu un autocar pînă la 5 km de  graniță, apoi o iau pe jos printr-o pădure anevoioasă și ajung la hotar. Un vestit cîntăreț german de rock pașnic „poartă în vîrful unei prăjini înalte un steag alb”. Interpretul cu portavoce le strigă doleanța în „limba khmeră”. Mulțimea așteaptă emoționată, abia mai respiră. Trec un minut, două, trei. Trece o oră și nimic. Tăcere. Nimeni nu catadicsește să le răspundă. Nici un grănicer nu-și face apariția. Cu forță sporită, translatorul repetă chemarea. Rezultatul e același. Pădurea rămîne neclintită, rîul curge tăcut, oamenii așteaptă încordați. Nimic. Participanții la Marele Marș nu pricep lipsa de reacție a ostașilor. Ei au cele mai umaniste intenții, doresc să-i ajute pe bolnavii din Cambodgia, doresc să-i aline pe muribunzi, pe flămînzi, țintesc să edifice un viitor fericit pe întregul pămînt. Bineînțeles, lucrurile ar fi trebuit să se petreacă altfel. Nu s-au așteptat să fie primiți cu indiferență. Într-un tîrziu, se întorc dezamăgiți la hotelul din Bangkok.

Ca atare:

„Autocarul se opri în fața hotelului... Nimeni nu mai avea chef să organizeze vreo ședință. Oamenii se răspîndiră în grupuri restrînse hoinărind prin oraș - unii se duseră să viziteze niște temple, alții în căutarea unui bordel” (p.266).


P. S. În imagine: scene din viața lui Buddha (pictură murală dintr-un templu thailandez).


Citiţi în continuare!