sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Sfat de la înțelepți: Lăsați cărțile să se învechească



Nici nu știți cît de tare mă bucur cînd văd lumea fericită. Toți prietenii scriu despre Gaudeamus și despre cît de multe cărți și-au cumpărat la prețuri de nimic. Au brațele pline, îi invidiez pentru fericirea lor; dacă aveam și eu averi, le risipeam acum. Am ratat, probabil, momentul.

Mîine vom vedea și ce carte s-a vîndut cel mai bine, prima din top, vedeta tîrgului, regina fericită a negoțului de carte (bănuiesc că e un roman de dragoste). În țara în care se vînd cele mai puține cărți, e de mirare că există oameni care mai citesc.

Dacă tot s-a serbat obiceiul cititului, mi-am ales să răsfoiesc un înțelept (poet și eseist), Ralph Waldo Emerson, un bibliofob vestit. În treacăt fie spus, înțelepții n-au iubit prea mult cărțile, probabil și pentru că nu sînt ca noi, au mintea mai isteață, știu să-și păstreze banii în pungă (acolo e locul lor natural, vorba lui Aristotel), pot fi fraieriți mult mai greu etc. Emerson a scris probabil cele mai fioroase propoziții despre citit. Să vă dau un exemplu gingaș. Într-un loc din voluminosul lui jurnal (la scris, cum vedem, nu s-a zgîrcit deloc) spune:

„Urăsc de moarte citatele, spune-mi ce-ai gîndit cu capul tău, spune-mi ce știi tu cu adevărat, nu ce spun cărțile...” (în engleza lui, înțeleptul american este ceva mai eliptic: „I hate quotations. Tell me what you know!”).

Dar sfatul lui cel mai ciudat este în directă legătură cu tîrgurile de carte. Vizităm piața, inspectăm tarabele și cumpărăm ultimele noutăți, reușitele recente ale celor mai străluciți autori. Asta nu l-ar fi încîntat deloc pe Emerson, care se mulțumea doar cu autorii verificați de timp (și de critică). Plăcerea lui era să lase cărțile să se învechească. Nu sărea imediat pe o carte nouă (cum procedăm noi), se ferea să fie impulsiv, își reprima curiozitatea și citea numai din clasici.

În acest sens, unul dintre preceptele lui a devenit celebru; mulți îl recită cu încîntare, deși nu-l respectă întocmai (sînt unul dintre recitatori, cel mai mic):

„Să nu citești niciodată o carte recentă / mai nouă de un an” (în original: „Never read any book that is not a year old...”).

Ralph Waldo Emerson ar fi disprețuit cu siguranță listele din Times, sistemul actual de a împinge în față o carte, o capodoperă dubioasă de obicei, și de a o numi (adeseori fără motiv) bestseller. Ca tot omul pățit, i-aș da dreptate, în pofida faptului că și eu mă las pradă viciului și citesc, vai, în 2018, cărți tipărite chiar în 2018: la cele din 2017 am renunțat, firește, cu o strîngere de inimă.

Aș preciza în treacăt că ultima carte citită de mine este o culegere de povestiri de Aldous Huxley, Surîsul Giocondei (s-a publicat în 1966). N-am citit-o de plăcere, ci fiindcă am căutat un personaj, un bibliofil „care știa totul despre cărți, cu excepția (minoră) a conținutului”. Nu l-am găsit.

În concluzie: „Bucurați-vă de cărți, ca să mă bucur și eu de bucuria voastră!”


P. S. În imagine: Budai László, Girl Reading a Book. N-am putut afla mai multe despre acest pictor maghiar, din pricină că nu știu limba. Dacă mă poate ajuta cineva cu informații, i-aș rămîne dator...


Citiţi în continuare!

luni, 29 octombrie 2018

Afurisit pe veci să fie cititorul acestui blog



Cînd scriu o notă pe blog, cel mai dificil lucru este să-i găsesc un titlu. Scriu nota în două ore, dar titlul îmi ia cel puțin patru. Nota poate fi cît se poate de banală, titlul nu. Un titlu subtil vinde orice carte, orice produs, inclusiv o notă de blog banală.

Pentru acest cuvios motiv, astăzi / ieri și alaltăieri n-am scris nici o notă (fiindcă e prea ușor să compui una), dar am inventat o mulțime de titluri (întrucît aici și numai aici stă toată dificultatea!).

În treacăt fie spus, titlul cel mai reușit e acela fără nici o legătură cu textul, după exemplul lui Eugen Ionescu: Cîntăreața cheală. N-am întîlnit încă un titlu mai amuzant și mai potrivit. Și mai știu unul, dar nu e la fel de amuzant: Poștașul sună întotdeauna de două ori. În romanul lui James M. Cain, din 1934, știe toată lumea, nu apare nici un poștaș și nimeni nu evocă această posibilitate terifiantă. Nimeni nu scutură clopoțelul de la intrare...

Deci, azi am realizat un inventar de titluri. Mi-a luat 15 ore, dar am scăpat de obsesie. Le voi pune după hazard deasupra viitoarelor mele articole. V-am spus: titlul nu trebuie să trimită la text și, mai ales, nu trebuie să-l descrie. Dacă-l descrie, de ce am mai citi cartea? Răscoala lui Rebreanu e tocmai un astfel de titlu. Afli că în roman e vorba de o răscoală și ai terminat lectura.

În plus, așa cum a arătat Umberto Eco, titlul nu se cuvine să ofere o cheie de lectură, o dezlegare a enigmei. Pentru acest motiv, Numele rozei / trandafirului e un titlu logic, nu rezultă din text (călugării mănăstirii nu cultivă, din păcate, trandafiri), nu oferă nici o sugestie cu privire la conținut, dar mi se pare cam fad.

În fond, ca să fiu franc, titlul are numai un rol comercial, acela de a-l păcăli pe cititor, cînd rătăcește prin librărie și încă nu s-a decis ce să cumpere. Pînă la urmă, gingaș spus, titlul smulge din pungă banii naivilor. Înainte de orice, bibliofilii cumpără titluri, nu cărți. Așadar, titlul trebuie să-l gîdile, să-l fericească, să-l facă să se simtă cît mai isteț, unic sub soare. A, să nu uit, de obicei, titlul este ceva mai scurt decît ceea ce-i succede (există și excepții, Cîntecul de noapte al peștelui, poemul lui Christian Morgenstern), poți trăi foarte bine doar din lectura titlurilor. Erudiția nu este altceva decît o acumulare plicticoasă de titluri. Cine a învățat pe de rost multe titluri trece drept înțelept, nimeni nu-i pune la îndoială știința, i se ridică statui.

Am recenzat, așadar, titluri. Pe unele le-am formulat eu însumi, altele sînt niște parafraze la titluri mai vechi. Voi cita numai cinci:


1. Nu citi această carte dacă ești fraier;

2. Dragi cititori, nimeni nu vă stimează mai tare decît autorul după ce-i cumpărați cartea;

3. Elegii și elogii pentru femeile mai grăsuțe;

4. Sfintul care mergea săptămînal la bibliotecă pentru a spovedi personalul feminin; asta îmi aduce aminte de o calomnie legată de cardinalul Jean-Guenolé-Marie Daniélou (1905 - 1974), care a murit în timp ce spovedea o curtezană de 24 de ani, Gilberte Santoni, cunoscută în parohie pentru multele ei faceri de bine. Scandalul a fost imens, presa a luat foc (titlul cel mai incisiv sună: „Epectaza apostolului...”), dar nimeni n-a putut dovedi nimic.

5. Afurisit pe veci să fie cititorul acestor pagini (sugestia vine de la titlul unui roman publicat de Manuel Puig, prozator argentinian, în 1980)...


P. S. Și Asasinul orb de Margaret Atwood e un titlu fain.

P. P. S. În imagine: Etienne Adolphe Piot (cel mai enigmatic pictor cu putință, nimic nu se știe precis despre biografia lui, c. 1825 - 1910), Young Girl Reading A Book (1872).


Citiţi în continuare!

duminică, 28 octombrie 2018

Danțul vieții. Un poem de Carlos Drummond de Andrade



Carlos Drummond de Andrade (1902 - 1987) a fost un farmacist fără vocație, fiindcă a făcut studii în domeniu (la îndemnul părinților), dar s-a răzgîndit și a preferat să rămînă toată viața un mărunt funcționar public în Rio de Janeiro. S-a apucat de scris devreme, dar a publicat tîrziu. Primul volum, intitulat simplu, Alguma poesia, Some poems, ar traduce englezii, îi apare abia în 1930. Cel mai cunoscut text din volum este, negreșit, Quadrilha, compus de poet în noiembrie 1926. Toată lumea îl citează și îl recită. Criticii brazilieni îl consideră, în unanimitate, o elegie. Au tot dreptul. Viața e supusă hazardului, iubirea nu-și nimerește niciodată ținta, nimic nu are un sens, murim degeaba. Unii văd în asta un motiv de melancolie, pe alții hazardul reuniunilor amoroase (și tot restul) îi amuză. Mă înscriu în rîndul celor din urmă, deși bănuiesc că nimeni nu procedează prea înțelept.

Mă întorc la Quadrilha. Am găsit două versiuni românești (în cîteva puncte traducerile diferă binișor) și o versiune englezească recentă. În final, am pus și originalul portughez.


Cadril

João iubea pe Teresa care iubea pe Raimundo
care iubea pe Maria care iubea pe Joaquim care iubea pe Lili
care nu iubea pe nimeni.

João a plecat in Statele Unite, Teresa la mănăstire, 
Raimundo a pierit într-un accident de circulație, Maria a rămas fecioară bătrînă.
Joaquim s-a sinucis iar Lili s-a căsătorit cu J. Pinto Fernandes
care n-are nimic cu povestea aceasta.

[traducere de Petre Stoica]


Cadril

João o iubea pe Teresa care îl iubea pe Raimundo
care o iubea pe Maria care îl iubea pe Joaquim care o iubea pe Lili
care nu iubea pe nimeni.

João plecă în Statele Unite, Teresa la mănăstire,
Raimundo muri într-o catastrofă, Maria a rămas cu mătuşa ei,
Joaquim s-a sinucis iar Lili s-a măritat cu J. Pinto Fernandes
care nu făcuse parte din această poveste.

[traducere de Dinu Flămînd]


O traducere englezească:

Square Dance

João loved Teresa who loved Raimundo
who loved Maria who loved Joaquim who loved Lili
who didn’t love anyone.

João went to the United States, Teresa to a convent,
Raimundo died in an accident, Maria became a spinster,
Joaquim committed suicide, and Lili married J. Pinto Fernandes,
who had nothing to do with the story.

[traducere de Richard Zenith]


Iată și textul original:

Quadrilha

João amava Teresa que amava Raimundo
que amava Maria que amava Joaquim que amava Lili
que não amava ninguém.

João foi para os Estados Unidos, Teresa para o convento,
Raimundo morreu de desastre, Maria ficou para tia,
Joaquim suicidou-se e Lili casou com J. Pinto Fernandes
que não tinha entrado na história.


P. S. Din francezul quadrille, cadrilul desemnează un dans în care perechile (de preferință, în număr de patru) se fac și se refac după ritmul melodiei (care se numește tot cadril). În Ritmuri pentru nunțile necesare, Ion Barbu pare a se referi la el: „Danțul buf / Cu reverențe / Ori mecanice cadențe”. Deși, nimic nu e sigur.

P. P. S. În imagine: Henri de Toulouse-Lautrec (1864 – 1901), Quadrille at the Moulin Rouge (1892).


Citiţi în continuare!

vineri, 26 octombrie 2018

Mai critic decît tine cu privire la tine nu poți fi decît tu


Nimic nu-i mai greu decît să te cunoști pe tine însuți. Bănuiesc că știți pricina. Nu putem fi sinceri față de noi înșine și cu noi înșine nici măcar o singură secundă întreagă. Bănuiesc de asemenea că știți pricina acestei pricini.

Dacă ne-am privi critic și ne-am vorbi cu maximă sinceritate, imaginea noastră de sine s-ar face imediat praf și pulbere. Și nu putem suporta viața fără o imagine de sine pozitivă. Iubirea de sine / narcisismul / instinctul mitoman / megaloman întrec în noi orice dorință de sinceritate. Și sînt destui psihologi care spun că tocmai puterea noastră de a ne amăgi (și de a refuza adevărul) ne ajută să trăim și să nu cădem în depresie și acreală.

Dar ce înseamnă a te cunoaște pe tine însuți? Am găsit într-o carte despre sensurile sintagmei grecești γνῶθι σαυτόν (în latină nosce te ipsum) cîteva sugestii:

- a-ți cunoaște măsura, a ști ce poți și ce nu poți;
- a-ți cunoaște locul (în ierarhia socială, pe scara naturii etc.);
- a-ți cunoaște limitele gîndirii;
- a-ți (re)cunoaște greșelile;
- a ști / a accepta că ești muritor;
- a-ți cunoaște sinele / sufletul.

Cam asta înțelegeau Socrate (și urmașii lui) cînd repetau maxima înscrisă pe frontonul templului din Delphi. Dar ca să aflăm toate aceste lucruri cu privire la noi înșine trebuie să ne scrutăm fără milă și să consemnăm cu franchețe ceea ce descoperim, fie că ne place, fie că nu. Operațiunea pare imposibilă.

Pe de altă parte, cred că nu poate exista progres personal fără o privire foarte critică asupra înzestrărilor noaste. Mai critic decît tine cu privire la tine nu poți fi decît tu. Deși dificil, examenul e necesar și sinceritatea (niciodată completă) binefăcătoare. În momentul în care nu mai poți fi critic cu tine (așa cum nimeni altul nu poate fi), te usuci, intri în rutină, îmbătrînești. În schimb, dacă te privești critic, nici un reproș și nici o laudă exterioară nu te pot afecta. Fii tu însuți criticul tău cel mai aspru...

Încă o dată, voi cita din neprețuitul Flaubert, un scriitor care, probabil, nu s-a mințit pe sine (sau s-a mințit mai puțin decît colegii lui):

„Să fiu cunoscut nu e principalul meu interes, așa ceva nu satisface total decît foarte mediocrele vanități... Celebritatea cea mai completă nu-ți potolește neliniștea / îndoielile și, dacă nu ești un nătărău, mori aproape întotdeauna fără să știi cît valorezi cu adevărat. Așadar, faima nu te ridică mai mult în propriii ochi decît obscuritatea. Țintesc mai sus: să-mi plac mie însumi. Succesul îmi pare un rezultat și nu un scop. Eu mă îndrept către acest scop fără să mă abat cu un pas și fără să mă opresc pe marginea drumului ca să fac curte doamnelor... Mai bine crăp ca un cîine decît să-mi grăbesc cu o secundă fraza care nu-i gata” (scrisoare către Maxime du Camp din 26 iunie 1852).

Menționez că în 1852 Flaubert lucra la Doamna Bovary.

P. S. În imagine: William Merritt Chase (1849-1916), Young Woman Before a Mirror (c. 1887)


Citiţi în continuare!

joi, 25 octombrie 2018

Fatala Rosina și una dintre victimele ei



Iată o notă ocazională, prilejuită de un poem ocazional. Sintagma „poem ocazional” a fost propusă de Goethe: o astfel de poezie pornește de la un eveniment concret și îl comentează într-o manieră amuzantă. Uneori, poate fi dăruită celui / celei care a/u prilejuit versurile, cum făcea Ion Barbu.

De-o pildă:

Ai, subit, un frison amoros pentru o doamnă mult mai tînără decît tine (cam la 60 de ani, așa) și, dintr-o dată, te apucă inspirația, privești fix în gol, ca un somnambul, transpiri abundent, tremuri tot, devii foarte palid și străveziu, ai pulsul vertiginos, și-ți trec prin minte mulțimi de versuri, turme de gînduri, într-o îmbulzeală sălbatică. În consecință, scrii transfigurat de o sfîntă emoție un sonet / un rondel / un epitalam, în care îi slăvești făptura, cum nimeni altul n-ar fi în stare. O compari cu vestalele, cu nimfele copilăroase și vesele, cu rusaliile, vezi în ea un x irepetabil, un astru galeș pe cerul suferinței tale, o izbăvitoare. O îmbraci în nestemate. O acoperi de mătăsuri și dantele. Îi prinzi coama de un roșu aprins într-o cordeluță de satin. O îmbăiezi în parfum. Și, la sfîrșit, într-un vers conclusiv, îi declari o iubire semnificativă. Pui poemul într-o scrisorică, verși cîteva lacrimi deasupra, un strop de „odicolonă”, și, pac, i-o expediezi prin poșta aeriană. Efectul e garantat. Doamna face un mic atac de cord, dar supraviețuiește impactului. Ceea ce urmează este simplu de înțeles: cununia, reuniunea, fericirea...

Mă întorc la poezia ocazională și la cei care au ilustrat-o cu strălucire. Unul dintre poeții cei mai iscusiți în materie a fost, cu siguranță, Mihai Ursachi. S-au păstrat de la el cîteva poeme (destinate unei lecturi în cerc restrîns), vag licențioase, de un umor total. Aș enumera patru (Florilegiu, Goana magilor, Cuvîntul de rămas bun ce l-a rostit magistrul Mihai Ursachi aflîndu-se pe patul de moarte și La Piatra Neamţ sau voila pourquoi j’aimais Rosine) și aș cita unul, nu înainte de a menționa în grabă că primele trei au fost scrise în anii 70, în timp ce ultimul pare compus după 1990. Nu știam de el. L-am găsit nu de mult pe un blog și am aflat, între timp, că s-a tipărit deja într-un volum. Să-l citim, deci:



La Piatra Neamţ sau voilà pourquoi j’aimais Rosine

Pe cînd veneam la Piatra Neamţ
n-aveam în pungă nici un şfanţ
şi n-aveam nici bilet de tren
şi toţi ziceau că-s schizofren
afară de Rosina Cambos.

Şi cînd eram la Piatra Neamţ
cu toţi băieţii eleganţi –
poeţi nătîngi şi aroganţi
ba unii chiar şi sicofanţi –
tot sufletu-mi se lumina
şi mă lovea ca o dambla
cînd apărea Rosina Cambos.

Cînd răsărea cu părul roş
toţi poetaşii păguboşi
aveau erecţii chiar orgasm
iar eu pluteam ca într-un basm
roşcata de Rosina Cambos.

Şi, vai, pîndeam după perdea
la dînsa cum se machia
iar Ulici îmi spunea: „Aşa,
eşti voyeurist domnia ta,
degeaba bre, nu vei pupa
nici o cordică de la ea”
regina de Rosina Cambos.

Şi cînd plecam din Piatra Neamţ
scîrbit de pletora de fanţi
Rosina Cambos dispărea
doar eu ştiam unde era:
în vechea vilă Rosenkranz.


P. S. Fraza „Voilà pourquoi j’aimais Rosine” numește un parfum ilustru, fabricat în 1863 de către meșterul în aromate Pierre-François-Pascal Guerlain, parfum aflat și astăzi în comerț. Nu și-a pierdut clientela. Rosina de care te îndrăgostești imediat doar sorbindu-i mireasma ar fi fost actrița franceză Sarah Henriette Rosine Bernhardt. În Romanța Rozinei, Ion Minulescu menționează produsul, dar o acuză pe Rozina de viclenie.

P. P. S. În imagine: Moise Kisling (1881 - 1953), Portrait of Rosine Fels (1938).


Citiţi în continuare!

marți, 23 octombrie 2018

Parfumăraia lui Pogor



A trecut aproape nebăgat în seamă faptul că de la nașterea lui Vasile Pogor (20 august 1833) s-a împlinit o sumă rotundă de ani. Deși nu a fost un literat strălucit (în schimb, un cititor neostenit a fost neîndoielnic), omul Pogor a rămas în legendă. Și pe bună dreptate.

Ca membru fondator al Societății Junimea și gazdă a reuniunilor sale, lui Vasile Pogor i se atribuie de către memorialiști deviza generoasă: „Intră cine vrea, rămîne cine poate”, dar și vorba prin care ședințele literare puteau fi oricînd întrerupte, în folosul destinderii colective: „Anecdota primează”... 

A fost, între 1880 și 1894, în trei rînduri primar al Iașilor. Și nu un primar oarecare, ci unul harnic și chiar ingenios. Sub primariatul său, s-a ridicat clădirea Teatrului National și a început construcția Băii comunale / turcești din spatele Mitropoliei, edificiu aflat astăzi, din păcate, în ruină. Tot el a oferit, la moartea lui Ion Creangă, în 31 decembrie 1889, un loc de veci gratuit în țintirimul Eternității. Dar nu chiar la aleea principală, ca să vorbim drept.

De numele lui Pogor se leagă și una din legile cele mai ciudate ale Primăriei ieșene, așa-zisa „Lege a maximului”, care ii afecta în primul rînd pe negustori. Legea lui Pogor interzicea firmele în limbi străine și îi obliga pe comersanți să folosească, în anunțurile lor „promoționale”, cuvinte neaoș românești (cam ce a intenționat cîndva și răposatul George Pruteanu).

Memorialistul C. Săteanu amintește și faptul amuzant (dar toată istoria e, altminteri, de un haz nebun!) că legea cu pricina a iscat o răzmeriță în mahalale, deoarece poporenii au atribuit-o nu Consiliului Local (și puristului Pogor), ci unui anume domn cu numele Maxim, domiciliat în strada Palatului, total inocent de acest abuz. Doar intervenția fruntașului Ioan Nădejde l-a scăpat de linșaj.

Să zicem că legea maximului îi ardea la buzunare, cu maximă asprime, bineînțeles, pe negustorii care țineau să-și pună pe frontonul prăvăliilor firme franțuzești. Și erau cu duiumul într-un secol, al XIX-lea, francofon, în care majoritatea intelectualilor își făceau studiile la Paris, citeau și vorbeau curent franțuzește. Ca și Vasile Pogor, de altfel, care își trecuse la Paris un doctorat în Drept. Spre a remedia situația, patronii magazinelor se vedeau obligați, așadar, să meargă la Primărie și să solicite hîtrului junimist opinia lingvistică și ajutorul. Firește, Pogor n-a refuzat nimănui sfatul și bunăvoința.

Venit în audiență, popa Petit, proprietar foarte stimat și cu vază în urbe, care deținea un magazin de coloniale în Lăpușneanu, pe a cărui firmă scrisese Parfumerie (deci, în franceză, întrucît, la 1880, cuvîntul nu intrase în lexicul comun), a fost consiliat de primar să modifice înscrisul, folosind un sinonim. Nefiind de găsit unul, Vasile Pogor l-a instruit să pună pe firmă Parfumăraie. Popa Petit nu s-a lăsat convins. A preferat să plătească taxa, dar nu i-a urmat sugestia.

Un altul, vestitul Bercu Finkelstein, care avea un magazin de spirtoase și firma Liqueurs, s-a gîndit să o schimbe în Lichea, pe temeiul „că-i cuvînt românesc curat”. Pogor nu a fost de acord și i-a recomandat mușteriului să pună Lichior. Aici a nimerit-o. Cuvîntul s-a impus.

A greșit, în schimb, cînd a sfătuit pe un dentist să scrie pe firmă Dințist. Se mai povestește că doar numele grădinii de altădată, din Cuza Vodă, Chateaux au fleurs, a rămas neschimbat, dar în varianta românizată Șato o fliors. De această dată, Vasile Pogor a fost mulțumit.

Povestea de mai sus are, firește, și o morală. În materie de limbă, nu e niciodată rezonabil a legifera. Evoluția vocabularului, a limbii vorbite îndeosebi nu respectă nici legile Academiei, nici sfaturile lui Vasile Pogor (1833 - 1906). Cu toate acestea, măcar pentru aceasta inițiativă filologică fără precedent merită să ne amintim de fostul primar.


P. S. În imagine: Joseph, Baron Ducreux (1735 – 1802), Self-portrait, yawning (ca. 17830.


Citiţi în continuare!

duminică, 21 octombrie 2018

Curtezana în trei chipuri



Nu sînt deloc sigur că poezia se poate traduce. Mă îndoiesc serios. Poți păstra ritmul, melodia, metrica, dacă binevoiești, poți echivala anumite cuvinte (Kurtisane = Curtezană, wenedig = venețian, Alchemie etc.), dar sensul versurilor se pierde aproape în totalitate. În opinia mea, soluția ar fi o traducere literală în proză. Așa aș traduce, de pildă, Commedia lui Dante. Sau Faust: Eine Tragödie de Goethe. În acest caz, păstrezi ceva mai mult din semnificația poemului, dar pierzi în întregime ceea ce odinioară constituia esența poeziei: melosul.

Pentru astăzi am ales un sonet de Rilke și cîteva traduceri. Dacă urmăriți versiunile românești, ele diferă în chip izbitor, te poți gîndi că n-au pornit de la aceeași poezie. Ceea ce înseamnă, pur și simplu, că poezia poate fi citită numai în limba în care a fost scrisă.



Rainer Maria Rilke (1875-1926):


Curtezana (trei traduceri românești)

Un soare veneţian îmi scaldă-n aur
moi pletele, încununînd alene
splendori de alchimist; port largi sprîncene
aidoma cu nişte punţi şi gene

ce-ndrumă spre cumplitul plaur
al pleoapelor în tainică mişcare;
legate de canale, duc spre mare,
se-înalţă, cad ori se preschimbă-în zare.

Dezmierd adesea în răgaz molatec
un cîine – cine-l vede-l pizmuieşte –
cu mîna mea, nicicând de jar scrumită,

scump inelată,-n farmec odihneşte.
Iar prinţi de stirpă veche pier zănatec,
sfârşind răpuşi de buza-mi otrăvită.

[în româneşte de N. Argintescu-Amza]


O curtezană

Venetul soare-mi joacă blond pe rochii
şi-mi face părul, ca-ntr-o alchimie,
aurifer; sprîncenele-mi sînt mie
ca nişte punţi purtîndu-te spre-o mie

de mari primejdii, cînd priveşti în ochii
mei verzi, aşijderi tainicelor ape ale
canalelor cu marea cînd aproape şi clară,
cînd cu-nzăbrenite pleoape.

Cei ce mă văd, – iubitul căţelandru
mi-l pizmuie, căci mîna mi-o trec tandru
prin părul lui, în timp ce, cum o lavă

răcită, face-se cînd mi-o strîng unii
din cei mai nobili fii ai urbei, – junii
ce gura mea o tem ca pe-o otravă.

[traducere de Şerban Foarță]


Curtezana

Soarele venețian în păr mi-așază
aur din alchimii desăvîrșite.
Sprîncenele înalt mi-s arcuite,
asemeni punților ușoare și te

duc spre pericolul ce mut veghează,
al ochilor pe-ascuns călătorind,
peste canale, care mari cuprind
și din albastrul valurilor prind.

Cine mă vede, îmi invidiază
și cîinele, pe care cîteodată
în pauze, languros, mi se așază

mîna, de scrum neatinsă, inelată.
Toți craii plini de vise care vin,
de gura mea sfîrșesc ca de venin

[nu știu traducătorul acestei versiuni].


Și, în sfîrșit, versiunea originală:

Die Kurtisane

Venedigs Sonne wird in meinem Haar
ein Gold bereiten: aller Alchemie
erlauchten Ausgang. Meine Brauen, die
den Brücken gleichen, siehst du sie

hinführen ob der lautlosen Gefahr
der Augen, die ein heimlicher Verkehr
an die Kanäle schließt, so daß das Meer
in ihnen steigt und fällt und wechselt. Wer

mich einmal sah, beneidet meinen Hund,
weil sich auf ihm oft in zerstreuter Pause
die Hand, die nie an keiner Glut verkohlt,

die unverwundbare, geschmückt, erholt -.
Und Knaben, Hoffnungen aus altem Hause,
gehen wie an Gift an meinem Mund zugrund


P. S. În imagine: Hans Holbein the Younger (1497 -1543), Lais Corinthiaca (1526).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 20 octombrie 2018

O curtezană resemnată întîlnește un marchiz depresiv și amîndoi o pornesc spre Pirinei



Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărții, traducere de Constantin Geambașu, Iași: Polirom, 2018, top 10+, 212p., 18, 95 lei (prețul editurii).


Aproape niciodată nu aleg un roman nou, fără să citesc recenzii despre el. Așa am făcut și acum. Am primit și recomandări călduroase, Olga Tokarczuk este o prozatoare de Nobel. Am devenit brusc curios, ia să văd...

Deci, am cumpărat cartea în 3 octombrie



și abia astăzi m-am apucat de ea, tot printre picături, filosofia și gînditul mă distrug. Voi vorbi ca ovreiul, romanul îmi place și nu-mi place. Tema pelerinilor care caută Graalul are o vechime remarcabilă. Construcția romanului e tradițională, etapa și capitolul. Mult mai interesante sînt personajele. Acțiunea se petrece pe la 1680. Un grup de „inițiați” își propune să găsească o Carte (foarte importantă) ascunsă undeva în Pirinei, pe locul unei foste mănăstiri.

Pornesc la drum. Cîțiva renunță. Căutarea finală are loc în doi: un bărbat (Marchizul) și o curtezană (Veronica). Bărbatul suferă de melancolii, e obsedat de timp, de finitudinea omului, de influența planetelor asupra minții. Femeia, firește, de posibilitatea unei iubiri definitive. Fiecare cu obsesia lui. Personajele sînt, așadar, antinomice și tocmai de aceea se potrivesc. N-am terminat romanul, eroii sînt încă pe drum, au ajuns în munți, s-a făcut frig, habar n-am ce va urma, încă 90 de pagini. Ofer drept consolare un pasaj, primul pe gustul meu (pretențios). Se află în paginile 127-128:

„Toți copiii lui Saturn... trăiesc sentimentul mărginirii. Cînd se trezesc dimineața, mai întîi se miră că nu au murit noaptea. Apoi se miră că soarele a răsărit și că ziua a început. Resemnarea proprie doar obiectelor moarte îi face să revină în fiecare dimineață în lumea în care continuă să existe uși, încuietori, lanțuri, granițe, pașapoarte și limitarea oricărei măsurători a timpului Ei resimt dureros ticăitul amenințător al ceasului și fîșîitul  nisipului care curge în clepsidră. Se lasă furați de cuvinte, care ne despart perfid experiența de existență”. Excelent spus!

Revin cînd voi termina cartea. Ignor complet dacă cei doi vor găsi ceva, un obiect, o revelație, sau dacă nu cumva această călătorie este, în realitate, o căutare de sine...


P S. În imagine: Sarah McRae Morton, A Horse Named Pilgrim (2015) 2015


Citiţi în continuare!

vineri, 19 octombrie 2018

Dacă nu vă place o carte, o aruncați sau o citiți pînă la capăt?



Întrebare de principiu: dacă ai început o carte și vezi că nu-ți place, renunți la ea sau o duci pînă la capăt, în speranța că vei găsi un enunț eliberator?

O spun din capul locului: fac parte dintr-a doua categorie. M-am învățat cu greul de multișor. În definitiv, după ce l-ai citit pe Kant (nu mint, jur pe sănătatea defunctei mele bunici), nici o carte nu te mai poate speria. Oricît de plicticoasă sau de dificilă ar fi. Există o plăcere (perversă, firește) și în tipul ăsta de lecturi. Te poți chiar făli urbi et orbi: eu sînt ăla de am parcurs cea mai plicticoasă carte din univers. Priviți-mă! Admirați-mă! Ridicați-mi un soclu!

Cu toate acestea, nu avem la dispoziție o viață nesfîrșită, undeva trebuie să ne oprim, la pagina 50 sau la pagina 99, oricum, înainte de sfîrșitul de la pagina 450. Sînt prea multe cărți bune, pentru a persista într-o lectură care nu-ți oferă nici o recompensă, nici o plăcere.

Înțelepții au păreri împărțite. Plinius cel Tînăr a scris, într-o epistolă: „Nici o carte nu este întru atît de proastă încît să nu găsești în cutare loc ceva de folos” (pe lătinie: Nullum esse librum tam malum ut non ex aliqua parte prodesset).

În The Atlantic (5 noiembrie 2014), Juliet Lapidos îl îndeamnă pe cititorul grăbit în cuvintele următoare: „Dacă ai început o carte, du-o pînă la capăt. Multe cărți m-au plictisit de moarte în primele 100 de pagini, mi-au pus răbdarea la încercare, dar apoi am dat peste un pasaj miraculos, care a salvat totul. Așa am pățit de fiecare dată cînd am citit Henry James”.

Înțelepții din secta opusă pretind că este un semn de istețime să renunți la o carte antipatică. Prozatorul Iain Broome a formulat sloganul îndrăzneților: „It's always okay to stop reading a book”. Nu-ți place cartea? Arunc-o, dă-o de pomană, pune-o pe foc!

Am precizat că fac parte din categoria asceților. Am parcurs silitor tot felul de cărți. Dar lectura cea mai anevoioasă, țin minte ca azi, a fost La poalele vulcanului / Sub vulcan de Malcolm Lowry. Mi-a luat două săptămîni, copiam frazele mai semnificative, încercam să pricep. Nici acum nu știu dacă am procedat bine...


P. S. În imagine: Federico Barocci (1535 - 1612), Study of Man Reading.


Citiţi în continuare!

joi, 18 octombrie 2018

Aveți antipatii literare? Da? Totul este în regulă



Nu sînt un cititor bun (well read, zic englezii, om citit), nu m-am considerat niciodată un cititor bun, și nici nu mi-am dorit prea tare să fiu.

Un cititor bun nu are umori, patimi, mîncărimi. Nu cunoaște otrava idiosincrasiilor. El poate citi, cu egală bunăvoință, azi o tragedie de Seneca, mîine un roman de David Foster Wallace, Mătura sistemului, să zicem (nu cred că a citit cineva acest roman), și poimîine Pădurea întunecată de Nicole Krauss (recent apărută la Humanitas). Eu citesc din / de plăcere. Bine, toată lumea citește de plăcere, dar asta nu înseamnă decît că eu, unul, mă înscriu cuminte în rîndurile ei încăpătoare, un individ indiferent.

A, să nu uit. Nici sfînt nu pot fi, deși mi-am dorit asta cu mulți ani în urmă, cînd am suferit de atacuri religioase. Dragii mei, în ziua de azi, cel mai fain și mai fain e să fii sfînt, atragi pelerinii, primești pupături sfioase pe molari sau pe tibia piciorului, în găvanele ochilor, pioșii îți pupă racla încrustată cu pietre prețioase. Cît este viu și în putere, sfîntul privește în jur cu o ecumenică îngăduință, îi acceptă și pe eretici, păsărelele i se așază pe creștet, furnicile i se urcă pe picior, îl înțeapă țînțarii, dar el nu zice nimic, stă așa și zîmbește misterios.

Eu n-am primit această virtute cardinală și, dacă stau bine și mă gîndesc, n-am primit nici una mai acătării. Nu-s smerit, nu atrag vrăbiile, nu spun cuvinte de folos. E limpede că nu-s sfînt. Cînd mă plimb sau țin cursuri nu inspir absolut nimic-nimic. Deși mi-aș dori, dar asta e o ispită diavolească.

Prefer, deci. Am umoarea schimbătoare și naturelul simțitor. De mulți scriitori mă feresc dintr-o antipatie viscerală, pe care nu mi-o pot stăpîni, cum fac (fiindcă pot) sfinții și cititorii buni. Oare ei de ce pot să-și stăpînească instinctele și eu nu? Nici un răspuns, întuneric beznă... Să vin, totuși, și la exemple.

Voi face o listă cu autorii față de care simt o antipatie nepremeditată, dar profundă. Indispoziția mea e veche. Veche ca mine. Veche de decenii. Veche ca vechimea însăși. Cînd am observat că am oarece idei fixe (eu le numesc idei preferate, sună mai interesant, parcă), mi-am zis: „O bună parte din frumusețea lumii îmi va scăpa, nu poți priza frumusețea pe alese, en miettes. Trebuie să fac ceva...”. Și am făcut. N-am mai dat atenție plăcerilor și am citit după liste. Primul canon l-am redactat împreună cu amicul L. C. Ne-am socotit o săptămînă și am decis: „Nu poți fi un cititor bun (un om citit) fără...

Și aici urmează lista: Thomas Hardy, Trollope, Faulkner, Fitzgerald, Musil, Broch, Malcolm Lowry, Michel Tournier, Doris Lessing, Salinger, Susan Sontag etc. Mai în adîncul timpului n-am mers... Am început, bineînțeles, cu Faulkner, Cătunul. Rezultatul a fost nul. Nu numai că n-am priceput ce urmărește autorul, dar n-am simțit nimic, nici un frison, nici o iluminare cerebrală. Asta a fost demult. De atunci n-am mai pus mîna pe un Faulkner decît la îndemnul tăios, apodictic, al unei domnițe cu păr sîrmos (scenaristă, prozatoare, moșiereasă), care merita orice sacrificiu din partea unui bărbat onest. Am parcurs Lumină de august. Parcă spărgeam piatră cu toporul. N-a trecut mult și domnița m-a părăsit. N-am fost suficient de onest. So it goes...

Cel mai tare m-a chinuit J. D. Salinger. Nu cunosc scriitor mai antipatic. Cele Nouă povestiri („Pentru Esme - cu dragoste și abjecție” și celelalte) mi-au plăcut întru cîtva. Cînd am citit însă De veghe în lanul de secară, admirația mea s-a topit imediat. Am făcut, vai, o nouă antipatie.

După cum știm, simpatiile (amorul e o simpatie explozivă, din fericire foarte scurtă), dar și antipatiile nu au rațiuni. Nu poți explica de ce nu-ți place Carnetul auriu de Lessing. Nu-ți place pur și simplu. Poate că este o capodoperă (deși mă îndoiesc), literatura e plină de capodopere, dar acest argument nu mai are nici o putere asupra mea.

Așadar, citesc numai ce-mi place, sînt arbitrar și mă simt bine.


P. S. În imagine: Cowan Dobson (1894–1980), Old Lady Reading (1915).


Citiţi în continuare!

marți, 16 octombrie 2018

Cultul moaștelor. I-au tăiat părul şi unghiile, ba chiar şi bucăţi din urechi şi sfîrcurile sînilor



S-a discutat aprins, în jurul datei de 14 octombrie, hramul sfintei Paraschiva, despre moaște și rostul lor. Cred că ar fi util să citim un pasaj instructiv dintr-o carte a lui Johan Huizinga, pentru a observa cum a început cultul lor și la ce excese barbare s-a ajuns.

Transcriu, deci:

„În ceea ce priveşte moaştele, profunda credinţă medievală nu se teme de nici o demitizare sau profanare. Poporul din munţii Umbriei, în jurul anului 1000, voia să-l omoare pe sfîntul anahoret Romuald, ca să nu piardă osemintele lui. Călugării de la Fossanuova, unde murise Thoma d’Aquino, au marinat literalmente cadavrul nobilului învăţător, de frică să nu le scape preţioasele moaşte: l-au decapitat, l-au fiert, l-au preparat.

Cînd sfînta Elisabeta de Thuringia urma să fie pusă în mormînt, a venit o ceată de credincioşi nu numai ca să taie sau să smulgă bucăţi din giulgiul în care era înfăşurat trupul ei; i s-au tăiat părul şi unghiile, ba chiar şi bucăţi din urechi şi sfîrcurile sînilor. Cu prilejul unui ospăţ solemn, Carol al VI-lea distribuie coaste ale strămoşului său, sfîntul Ludovic…” (Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, traducere de H. R. Radian, Bucureşti: Editura Meridiane, 1993, p.264).

Giovanni Boccaccio a privit cu ironie negoțul cu moaște.

În ultima poveste din ziua a șasea a Decameronului, un călugăr hîtru, pe nume Cipolla (id est ceapă!), pretinde că a văzut și a pipăit el însuși, pe cînd a mers la Ierusalim, următoarele relicve cît se poate de abstracte:

a) degetul Sfîntului Duh, nevătămat și întreg,

b) o unghie de heruvim,

c) un petic din veșmîntul sfintei Credințe catolice,

d) cîteva raze din steaua urmată cîndva cu încredere de magii de la Răsărit,

e) falca morții sfîntului Lazăr,

f) un sfînt canin din sfînta dantură a Sfintei Cruci,

g) o fărîmă din sunetul clopotelor adăpostite în templul lui Solomon,

h) o pană din aripile arhanghelului Gabriel, căzută în timpul Bunei Vestiri...

Dincolo de tonul glumeț al enumerării de fantezie, este bine să remarcăm îndrăzneala (și inventivitatea poetică) a(le) lui Boccaccio, care scria (totuși!) la mijlocul secolului al XIV-lea.


P. S. În imagine: Danse of Death (sec. XVIII).



Citiţi în continuare!

luni, 15 octombrie 2018

Cînd viața își bate joc de tine, există o soluție: privește-o cu umor



Nicole Krauss, Istoria iubirii, traducere de Antoaneta Ralian, București: Humanitas, 2017, 312p.


Cred că e a doua sau a treia ediție a traducerii. Am citit-o abia acum, printre picături, am ajuns și eu ca românul creativ, mai mult scriu decît citesc. Firește, nu-mi pare rău că am parcurs cartea, e chiar un roman bun, o spun cu toată gravitatea unui eseist sceptic.

Nicole Krauss povestește în mare viața unui evreu, Leopold Gursky. Mai evreu decît acest evreu doar evreii lui Philip Roth pot fi. Aflăm despre el (la Gursky, mă refer) că s-a născut în Polonia, unde a iubit-o pe Alma. Că a scris un roman intitulat în chipul cel mai nefericit Istoria iubirii (aș fi dat alt titlu acestui roman) tocmai pentru Alma. Că fata a emigrat în SUA, prin 1939, și că el a rămas pe toată durata războiului în țară. A supraviețuit și a plecat și el în State. Acolo află că Alma a crezut că a murit și că s-a măritat cu un fabricant.

De aici încolo lucrurile se complică. Leo Gursky i-a dat manuscrisul romanului spre păstrare unui amic, Zvi Litvinov, emigrant în Argentina. Ca și Alma, Zvi Litvinov crede că Leo a murit. Ca urmare, traduce Istoria iubirii în spaniolă (originalul era în idiș) și publică volumul sub numele lui. Cartea nu are succes. Peste ani, un turist foarte tînăr, David Singer, va cumpăra un exemplar și va face o pasiune pentru roman. Își va boteza fata cu numele Alma, după numele eroinei din Istoria iubirii. Toate aceste potriviri i-au intrigat pe criticii americani și englezi, care au scris mai degrabă cronici reticente. Nicole Krauss a complicat prea mult firul epic, sînt prea multe coincidențe, prea mult hazard. E singura ei greșeală, una de construcție narativă.

Romanul e salvat însă de protagonist. Leopold Gursky, scriitorul, rămîne un personaj absolut memorabil. Cinic, ironic, înțelept, împăcat. Nu-și face iluzii. Lucrează lipsit de orice chef la un nou roman. Are un singur prieten, la fel de bătrîn ca și el, Bruno, un coleg din copilărie. Relația lor este de un haz total. Se insultă unul pe celălalt, se ceartă adeseori, stau bosumflați în casă, nu-și vorbesc cu zilele și, în cele din urmă, inevitabil, se împacă.

Leo face de toate. Odată e chemat la miezul nopții să repare o yală, fusese lăcătuș, primește 100 de dolari, o fericire, se poate întoarce acasă cu taxiul. Altă dată, merge într-o școală de pictură, la o ședință, și pozează ca model pînă înțepenește. Primește 15 dolari. Îi cumpără bomboane lui Bruno.

Nicole Krauss are invenție epică (poate prea multă aici), știe să lege și să dezlege nodurile. Recunosc ceva din stilul sarcastic al lui Philip Roth, menționat, de altfel, în carte. Dar numele cel mai des invocat este Bruno Schulz.

Într-un cuvînt, Istoria iubirii e un roman bun. Ar fi trebuit să fie povestea unei nefericiri (și chiar este), dar Leo Gursky îl salvează prin umor și resemnare.


P. S. În imagine: Ivan Nikolaevich Kramskoy (1837 - 1887), Insulted Jewish Boy (1874).


Citiţi în continuare!

duminică, 14 octombrie 2018

Maimuța Adam și femeia arhetipală



Din biografia lui Gottfried Benn (1886-1956), fiu și nepot de pastor, medic legist, aș aminti doar iubirea care l-a legat, în toamna anului 1912, de senzaționala Else Lasker Schüler. Mai vîrstnică decît el cu 17 ani, Else (1869 - 1945) trecuse deja prin două căsătorii. Avea un copil și trăia într-o sărăcie cruntă. Mînca de obicei doar mere și nuci, locuia în pensiuni sordide (sau sub poduri). Se îmbrăca țipător, în rochii orientale, purta bijuterii false. Benn a fost fermecat de această femeie.

Cei doi s-au iubit năprasnic. El era „maimuţa Adam”, un „leopard mușcător”. Ea se credea „femeia arhetipală”. Se certau vehement, făceau pace o vreme, cît să-și tragă sufletele, apoi se certau și mai sălbatic. Cînd s-au despărțit, Else Lasker Schüler a scris: „Măreţul rege Giselheer / Împunge cu lancea / Drept în inima mea“.

Poetul a cunoscut gloria destul de tîrziu. A exclamat cu amară ironie: „Să ajungi tîrziu, tîrziu la tine însuţi, tîrziu la glorie, la festivaluri...”. Din primul său volum, Morga și alte poezii, aleg acest poem:


          Circuit 

Singuratica măsea a unei prostituate,
care a murit necunoscută,
avea o plombă de aur.

Celelalte au ieşit ca-n urma unei paşnice
învoieli.

Pe asta a smuls-o paznicul cadavrelor,
o lăsă amanet şi apoi plecă la dans.

Căci, spunea el,
numai pămîntul trebuie să devină pămînt.


[din volumul Poeme, 1973, traducere de Ștefan Augustin Doinaș & Virgil Nemoianu]

Ofer, bineînțeles, și originalul.


     Kreislauf

Der einsame Backzahn einer Dirne,
die unbekannt verstorben war,
trug eine Goldplombe.

Die übrigen waren wie auf stille Verabredung
ausgegangen.

Den schlug der Leichendiener sich heraus,
versetzte ihn und ging für tanzen.

Denn, sagte er,
nur Erde solle zu Erde werden.

[Morgue und andere Gedichte, 1912]



P. S. În imagine: Flore Betty (numele adevărat Flore Troutot, artist francez cu studii în Academia de Arte Frumoase din Orléans, locuiește în Douarnenez): Nu 18.


Citiţi în continuare!

vineri, 12 octombrie 2018

Amăgirea de sine



Nimic nu-i mai lesne și mai dureros decît să te amăgești pe tine însuți. Am întîlnit poeți mediocri, care ar fi putut scrie eseuri minunate, dar nu le-au scris. Am întîlnit eseiști care ar fi putut scrie proză cu mai mult succes. Am întîlnit filosofi minori care ar fi putut compune poezii excelente. Ce au în comun acești inși? Simplu, o percepție total greșită cu privire la sine. Îmi voi ilustra constatarea printr-un exemplu strălucit.

Am mai scris asta. Cel mai ciudat scriitor din istorie mi s-a părut dintotdeauna Elias Canetti (1905-1994). L-am citit de îndată ce a luat Premiul Nobel. I-am tradus, pentru o revistă studențească (probabil Dialog), cîteva pagini din volumul Vocile din Marrakech. Am continuat cu cinci portrete din cele cincizeci propuse în Das Oherenzeuge: Fünfzig Charaktere (nu știu dacă acest volum s-a tradus și la noi). Cartea din urmă este o rescriere în cheie suprarealistă a caracterelor lui Theophrast. Am consemnat pe blog măcar două portrete.

De ce mi s-a părut ciudat Elias Canetti? Simplu. Pentru modul absolut fantasmagoric în care s-a văzut pe sine. Nu pun la socoteală faptul că se considera cel mai amplu și mai scăpărător intelect al vremii sale. Grandomania nu este tocmai păcatul cel mai rar (și mai grav) printre scriitori. Fiecare dintre noi are, măcar de sărbători, o excelentă părere despre înzestrarea personală. A te considera mai mare și mai important decît ești în realitate reprezintă doar o eroare de grad. Pe scara care urcă de la zero spre infinitul ontologic și axiologic, culminînd în Genialitate, cine știe pe ce treaptă anume se situează? Nimeni, cred.

Flaubert a avut dreptate: în pofida părerilor exaltate / pozitive / excelente / pioase / amabile  exprimate de către ceilalți (guvernante, amici, critici literari, duhovnici, secretare, adimiratori), murim perfect ignoranți cu privire la talentul propriu. Dacă ne considerăm cu franchețe și dacă nu sîntem de tot imbecili, nimic nu ne poate asigura în acestă viață că valorăm vreo lăscaie. Nu ne poate garanta nimeni reușita (iar bunul Dumnezeu nu se bagă). În cazul lui Canetti, amănuntul care frapează este de altă natură decît banala supraestimare a forțelor creative.

După ce publică în 1935, Die Blendung, Orbirea, un roman uriaș (în toate sensurile), Elias Canetti începe subit să creadă că vocația lui este cu totul alta decît aceea de prozator. Ca atare, renunță aproape complet la proza de ficțiune, scrie teatru fără mare efect, publicul îl va prefera pe Beckett. În același timp, nutrește convingerea bizară că este, în fond, un gînditor viguros din stirpea lui Aristotel (cf. Politica) și începe să adune silitor un material foarte compozit pentru o carte de filosofie, Masse und Macht, Masele și puterea, pe care o va publica în 1960.

Este opera vieții mele, va mărturisi candid uneia dintre amantele sale, pictorița Marie-Louise von Motesiczky, într-o epistolă. Am descifrat „mecanismele puterii, am adus tuturor lumina, nimeni n-a mai reușit asta, sînt un zeu…”. Și încă: „Nu există astăzi o minte mai cuprinzătoare decît a mea. Sînt cel mai inteligent dintre contemporani. Nici un filosof n-a gîndit mai profund. Trebuie să fii mîndră că mă iubești”. N-am nici o îndoială că Marie-Louise a fost foarte mîndră, dar asta nu i-a folosit prozatorului l-a nimic..

Hélas! Masele și puterea reprezintă, franc spus, cartea unui diletant, a unui amator entuziast, o curiozitate. Nici un filosof politic, nici un psiholog al mulțimilor nu l-a luat vreodată în serios. Nici unul n-a catadicsit să-l citeze. Intelectul său grandios l-a înșelat…

N-a mai scris, din păcate, nici un roman. Nu și-a propus o astfel de frivolitate. Și-a ignorat triumfător vocația. A compus piese de teatru, eseuri, memorialistică (Limba salvată, Facla în ureche, Jocul privirilor etc.), însemnări de călătorie, de toate. Cartea lui cea mai bună rămîne, bineînțeles, Orbirea. A scris-o la numai 26 de ani, s-a tipărit în 1935. O recitesc, după mulți ani, în ediția recentă de la Polirom, tipărită în 2015 (cuprinde vechea traducere a lui Mihai Isbășescu).

Elias Canetti mi se pare cea mai ilustră victimă a unei estimări de sine greșite. Firește toți ne înșelăm în minus sau în plus (mai ales în plus). Dar niciodată într-un chip atît de grotesc. În acest caz, eroarea nu mai este una de grad, ci una de esență. Prin puterea închipuirii și vanității, Elias Canetti a sărit în altă specie. Numai că nu era specia bună...


P. S. În imagine: Michelangelo Merisi (Michele Angelo Merigi or Amerighi) da Caravaggio (1571 - 1610), Narcissus (1597 -1599).


Citiţi în continuare!

joi, 11 octombrie 2018

11 amintiri cu cărți din copilărie


Mi se pare destul de ciudat, toate aceste amintiri aparțin de fapt unui copil în care mă regăsesc cu  dificultate. E greu să le fixez în timp. Nu există o poveste coerentă care să le adune la un loc, am, așadar, un sine episodic, o identitate în mișcare, un eu intermitent. Mi-este limpede că „nu poți păși de două ori în același rîu. Și nici măcar o dată”.


I. „Du-te nu știu unde și adu nu știu ce!”.

II. Oare de ce Otilia se poartă atît de crud cu inteligentul Felix, de ce i-l preferă pe decrepitul Pascalopol? Oare toate femeile sînt atrase mai mult de bani decît de finețe și cultură?

III. „Luna atîrna ca un gulden de aur” dintr-o poezie a lui Mihai Ursachi.

IV. „Schiller se pronunță așa cum se scrie”, îmi precizează doct tata.

V. Viteazul Bonemissza Gergely, neobosit, pe zidurile cetății din Eger.

VI. Cînd Danusia moare, oamenii culeg flori sălbatice de pe cîmp și-i împletesc o cunună (Sienkiewicz, Purtătorii de cruce).

VII. Fugeam de la ore ca să citesc în pădurea de la Cetățuia Balada momelii cu picioare lungi de Dylan Thomas. Țin minte și azi:

„Adio de-acum
Bărbatului de pe puntea cu picioare de mare
Pe mulinetă firul auriu cînta
Momelii care a ieșit din sac semeață

Căci noi îl văzurăm aruncînd apelor repezi
O fată vie cu cîrligele prin buze petrecute;
Peștii toți erau spuziți cu sînge
Vestesc corăbiile ce se-ndepărtează...

...

Adio, rămas bun pescarului pierdut pe uscat,
Bătură pentru el lună și soare
El stă în ușa casei sale singur
Își ține-n palmă inima cu lungi picioare”.

VIII. Mirosul de gudron topit de pe acoperișul blocului din strada Primăverii nr.13, citeam Mănăstirea din Parma și priveam intrigat senzaționalele forme celulitice ale doamnei D., care făcea plajă alături.

IX. Îmi doream ca Rodion Raskolnikov să nu-și mărturisească crima, să nu fie un laș; mama făcea cozonaci de Crăciun.

X. „Pe malul unui rîu făceau penitență trei frați pustnici care se numeau: Întîiul, Al doilea și Al Treilea. Prin puterea penitenței lor, cînd făceau baie, hainele lor spălate și încă ude stăteau în aer, fără a fi atîrnate, de frică să nu atingă pămîntul” (Panciatantra, 270).

XI. „Atît a știut. Că se prăvălise în beznă. Și în clipa cînd a știut, a încetat să mai știe...” (Jack London, Martin Eden).


Citiţi în continuare!

marți, 9 octombrie 2018

Cititorul de rea-credință



La întrebarea „De ce citim?” s-au dat atît de multe răspunsuri încît e greu de ales dintre ele răspunsul cel mai sugestiv. Mai aproape de adevăr nu este, totuși, nici unul, fiindcă în acest domeniu nu există adevăr, ci numai aproximație și, de cele mai multe ori, politețuri, complimente, amabilități. Citim, astfel, fiindcă am dori să ne lărgim sinele, să devenim ceea ce sîntem cu adevărat (minți subțiri, firește), să descoperim noi posibilități, să stăpînim universul, să înțelegem natura lui Dumnezeu. Doar prin citit viața prinde sens. Toate aceste răspunsuri nu-și propun decît un singur lucru: să-l flateze pe cititor. Cititul e un sacrament.

Foarte puțini înțelepți au îndrăznit să spună că n-au descoperit o finalitate precisă a lecturii. Că nu citim din pricina vocației pentru frumos sau pentru a atinge un scop foarte nobil (mă întreb care ar fi acela). Citim pur și simplu fiindcă... Fiindcă ne-am făcut acest obicei (costisitor și antipatic), fiindcă nu găsim o preocupare mai interesantă, fiindcă nu ne putem închipui altfel decît în fața unei cărți, fiindcă ne este lene să milităm pentru ceva ori să participăm la un marș pentru pace, fiindcă... Lectura e un act gratuit.

În fine, există și înțelepți care pun cititul cărților pe seama unui motiv de-a dreptul impur. Și, mai precis, pe seama relei-credințe. A citi din rea-credință, iată un temei curios, greu / imposibil de acceptat. De altfel, și bovarismul este o formă a relei-credințe. Să vedem ce a scris în Pourquoi lire? Charles Dantzig. Parafrazez: „A citi lipsit de chef, prost dispus, vindicativ, fără bunăvoință. A nu citi cu adevărat, ci a căuta în paginile autorilor doar ceea ce ne întărește / ne confirmă prejudecățile” (p.47). Este și asta o modalitate de a citi. Un răspuns similar a propus Tim Parks, în eseul „Do we need stories?” (The New York Review of Books, în 26 martie 2012), l-am menționat nu de mult: „Oamenii tind să citească povestiri de orice fel doar pentru a-și confirma părerile / credințele (Beliefs), și nu pentru a le pune la îndoială”.

Nu știu dacă cei doi au dreptate, nu există dreptate în psihologie, nu există sublim în motivația unei acțiuni. A citi pentru a-ți confirma o opinie dragă, a citi pentru a fi adeverit de altul (neîndoios, o autoritate) e mai frecvent decît a citi pentru a-ți interoga prejudecățile. Omul de rea-credință refuză o astfel de lectură. El (re)citește întotdeauna pe alese, numai ce-i place, și devine foarte reticent cînd simte că autorul îi va zdruncina convingerile. Nu folosește lectura pentru a reflecta, ci pentru a-și păstra suma de „adevăruri” primite din vechime.

Ține la identitatea lui, lectura nu-l poate modifica întru nimic... Rămîne mereu același, de la începutul pînă la capătul cărții, din copilărie pînă la moarte, neclintit ca pleoapele lui Buddha ...


Citiţi în continuare!

luni, 8 octombrie 2018

La ce pagină se cuvine să ne oprim dacă nu ne place o carte? Răspuns științific



Firește, nimeni nu ne obligă să terminăm o carte dacă nu ne place. O putem vinde la anticar, o putem arunca la gunoi, deși nu-i frumos să duci cărțile la gunoi, te pot vedea bibliomanii, intri în polemici interminabile și inutile, și-ți rămîne mult mai puțin timp de citit. Am stabilit, așadar, o evidență, deși evidența n-are nevoie de nici un fel de dovezi: ne putem opri din citit oricînd și oriunde, nu există cărți obligatorii, nici cele din canonul lui Bloom, nici lista de lecturi pentru vară, nici lista fără de care nu poți muri liniștit & erudit...

Totuși, „oricînd / oriunde” sînt termeni cam vagi. În consecință, specialiștii au propus reguli de oprire. În mariaj, regula de aur spune că, după 3 ani, putem deja alege să fim liberi: părăsim frumușel consoarta (printr-un divorț amiabil) și sărim la amantă (sau în barca ei de salvare). După încă 3 ani, procedăm la fel. Și tot așa, o dată la 3 ani modificăm soarta. La țărmul vieții găsim mereu  ambarcațiuni salvatoare...

Dar să vin și la subiect...

Nancy Pearl (n. 12 ianuarie 1945), autoare care a scris multe cărți prețuite de bibliofili, a formulat „regula celor 50 de pagini”. Ea mărturisește că a crescut într-o familie al cărei dicton era: „Termină tot ce ai început...”. Prin urmare, mînca tot din farfurie (chiar dacă i se apleca de la colțunași și clătite cu susan), murmura seara „Pater noster” pînă la capăt de cel puțin 10 ori (chiar dacă murea de somn și avea despre Tatăl ceresc o idee complet nesatisfăcătoare) și, firește, citea pios cărțile de la un capăt la altul (chiar dacă erau prost scrise și prost gîndite). Într-un cuvînt, nu lua nimic în deșert...

Totul a decurs în acest chip pînă cînd a devenit bibliotecar. Ispitele au crescut, a trebuit să ordoneze mii și mii de volume: a înțeles dintr-o dată că viața este prea scurtă pentru a citi tot ce și-ar dori, so many books, so little time. A renunțat la dictonul patern pentru o regulă proprie: „Dă-i cărții o șansă pînă la pagina 50. Dacă n-ai simțit nici un interes, nici o frîngere interioară, nici o plăcere (cît de mică), dacă n-ai izbucnit în plîns, este momentul să te oprești și să cauți alt titlu...”.

Cînd a împlinit 51 de ani, Nancy Pearl și-a amendat ușor regula. I-a adus următoarea completare. Sună cam așa: „Dacă ai 51 de ani sau mai mult, va trebui să scazi cifra vîrstei tale din 100. Numărul rezultat (care devine tot mai mic pe măsură ce îmbătrînești) îți arată exact cîte pagini trebuie să străbați, înainte de a renunța fără căință la o carte. Un proverb pretinde că vîrsta aduce unele avantaje. Iar avantajul suprem este, neîndoielnic, faptul că, atunci cînd ai împlinit 100 de ani, capeți dreptul de a judeca o carte după copertă”.

La 101 ani, te poți apuca de patinaj...


P. S. În imagine: François Bonvin (1817-1887), Woman With Red Shawl Reading.


Citiţi în continuare!

duminică, 7 octombrie 2018

Al șaptelea trandafir




În liceu, dar și în facultate, am citit poezie cu pietatea junelui convins nu numai de stringența propriului talent (apodictic și impus de destin), ci și de presimțirea că poezia a fost, cîndva, sursa iubirii și modelul ei. Nu m-am înșelat. Cînd e reală, iubirea devine elegie și sonet. Am mai spus asta. Iubirea-pasiune s-a născut mai întîi în poezia trubadurilor (fin' amors), și abia apoi a trecut în realitate. Concluzia este că iubirea se învață.

Cu vremea, am trecut la altele (filosofie, eseu) și am citit poezie din ce în ce mai puțin. Nu am procedat tocmai înțelept. Am pierdut o mare parte din frumusețea lumii. Îmi voi plăti păcatul prin această rubrică...

Așadar, transcriu aici minunatul poem al lui Yvan Goll (1891 - 1950), intitulat

Al șaptelea trandafir

Primul trandafir e granit
Al doilea trandafir e vin roșu
Al treilea trandafir e pană de ciocîrlie
Al patrulea trandafir e rugină
Al cincilea trandafir e nostalgie
Al șaselea trandafir e zinc

Dar al șaptelea
Preasuavul
Credinciosul
Nocturnul
Geamănul
Abia după moarte
Va crește din sicriul tău

[traducere Petre Stoica]


Și în original:

Die siebente Rose 

Die erste Rose ist aus Granit
Die zweite Rose ist aus Rotwein
Die dritte Rose ist aus Lerchenfedern
Die vierten Rose ist aus Rost
Die fünfte Rose ist aus Sehnsucht
Die sechste Rosen ist aus Zinn
Aber die siebente
Die gläubige
Die nächtliche
Die schwesterliche
Wird erst nach deinem Tod
Aus deinem Sarge wachsen


P. S. În imagine: Zach Timberlake (n. 1984), The Bleeding Roses.


Citiţi în continuare!

joi, 4 octombrie 2018

Pur și simplu despre bârfă



N-aș vrea să fiu în această notă prea personal (știu că nu voi reuși), fiindcă nu am fost și nu sînt un exemplu de înțelept. Nota de față ar risca să devină o predică (astăzi cînd toată lumea ține predici). N-am intenția asta.

Dar există o slăbiciune, recunosc, o slăbiciune care nu-mi place și de care nu sînt vrednic, întrucît nu o practic, deși am practicat-o. În popor (și aiurea), i se zice „bîrfă”, filosofic poartă un nume prestigios, id est: „constatarea obiectivă a defectelor unui caracter”. Cei mai mulți oameni nu bîrfesc, nu judecă pe nimeni, Doamne ferește, ei „consideră cu tristețe rătăcirile celorlalți”. Sînt ferm convins că a-ți da cu presupusul despre talentele și slăbiciunile celorlalți reprezintă o pierdere de vreme și o prostie imensă. Avem atîtea lucruri mai bune de făcut pe lumea asta, încît mi se pare inutil să insist. Mai mult: a ține seama de ceea ce spun alții despre tine (a fi afectat, a te lamenta că ai fost nedreptățit, a replica) este o prostie și mai mare. Ceea ce declară pe la spate (sau pe de lături) alții despre tine îi privește direct și personal numai pe ei, este problema lor exclusivă, doar ei o pot dezlega, dacă au vreme și dispoziție (și au!).

Viața e mult prea scurtă, abia dacă avem răgazul să privim o roză, să-i sorbim aromele, că vremea a și trecut... È finita la commedia! Nu-i păcat? Atenția distributivă (spre mulțimi și adunări, către vulgul profan) nu folosește la nimic. Nu-mi plac deloc pamfletarii, polemiștii, lupii moraliști, „marii mîncători de clar de lună”, ei trăiesc cu iluzia că oamenii pot deveni mai buni decît sînt (ei, lupii, fiind oricum desăvîrșiți), cu condiția să-i critici apăsat. Greșit! Nimeni n-a învățat niciodată nimic din predicile vigilenților.

O victimă a clevetirilor a fost, în vremea lui, însuși Petrarca. În toate sensurile, dar mai ales în sensul cel mai rău. A răspuns bîrfitorilor săi în epistola (o numește carte) cu titlul: Despre ignoranță: a sa și a multora... Mi-a mai rămas un lucru simplu, să-l „judec” aici și acum pe înțeleptul Petrarca (1304 - 1374) tocmai pentru ininteligență. Nici intenția mea nu e tocmai pură, ca să fiu drept.

Nu este deloc inteligent să te superi din cauza unor vorbe aruncate în vînt de niște „prieteni” nepăsători, ba, mai mult, să te apuci să compui o lungă invectivă (așa se numește, încă din Antichitate, genul ilustrat de Petrarca), în care să ataci și să te aperi și, mai ales, să plîngi (pe umărul altuia!) că ai fost nedreptățit și injuriat. Pricina nu merită efortul. Îți pierzi vremea cu fleacuri.

Ce se întîmplase, de fapt? Nu mare lucru. Prin 1365, Petrarca ajunsese pentru o vreme la Veneția și stătuse de vorbă - în contradictoriu, înțeleg - cu niște discipoli ai lui Aristotel. Petrarca vedea în fericire o stare la care ajungi numai și numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin grația lui așadar, în timp ce „prietenii” (patru la număr) mizau pe o fericire contemplativă, theoretică, de ordin intelectual, fără medierea lui Dumnezeu. Fericirea lui Petrarca se situa în viitor, a prietenilor, în prezent. Aș remarca imediat: este vorba de două specii de fericire lipsită de orice senzualitate, două imposibilități.

Poziția mai îndrăzneață era, în opinia mea, aceea a musafirilor lui Petrarca (el însuși musafir la Veneția). În definitiv, decît o fericire amînată (deși eternă), mai bine o fericire intermitentă, în prezentul existenței. Decît o fericire pe care o primești (prin har), mai bine una pentru care te lupți de unul singur. Decît un cadou pentru fapte bune și virtute, mai bine o cucerire „egoistă”...

Pesemne că disputa din casa lui Petrarca s-a „radicalizat”, nu știu dacă au țipat unii la alții, dacă au sărit la bătaie ori au scos pumnalul, oricum, după plecarea poetului „laureat” într-o altă cetate, amicii au pretins că Petrarca nu se pricepe la fericire (în sensul ei metafizic), ceea ce era adevărat, și că nu are cultura necesară pentru a susține o dezbatere de idei, că este, în concluzie, un ignorant, ceea ce era cu totul fals. Un binevoitor (îi cunoaștem foarte bine!) i-a transmis lui Petrarca opinia adversarilor.

Petrarca a luat foc și s-a pus pe scris. A rezultat, astfel, o lucrare cu titlul De sui ipsius et multorum ignorantia. Există și o versiune românească, realizată de către Ioana Costa (Despre ignoranță: a sa și a multora, Iași: Polirom, 2016). Poetul ultragiat a lucrat la carte vreo trei ani (1367 -1370) și a trimis-o prietenului său, Donato Albanzani, în 25 iunie 1370. Pe lîngă faptul că apărase o poziție conformistă (orice creștin pretinde și crede că fericirea vine de la Dumnezeu, că depinde de harul lui), Petrarca a mai avut păcatul că s-a apucat de scris în apărarea științei sale, deși nici un om serios din cuprinsul Italiei nu i-o punea la îndoială. Rău a făcut...

Epictet rezolvase problema de mult. Părerile celorlalți despre tine nu te fac nici mai bun, nici mai rău, nici mai știutor, nici mai ignorant, nici mai scund, nici mai înalt cu un cot... Și, în definitiv, nici nu prea contează vorbăria altora, decît dacă ești ușor iritabil și ții seama de calomnii. Petrarca a fost, cu siguranță, un ins foarte naiv (și cam înfumurat). Ar fi fost mai cuminte să nu spună nimic...


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch, Ship of Fools (1490 - 1500).


Citiţi în continuare!

marți, 2 octombrie 2018

Citiți și vă cruciți...



Vă plac poveștile / ficțiunea? Prozatorului englez Tim Parks nu-i plac. Sau, ca să fiu cît mai precis, Tim Parks spune că nu le găsește nici un rost și că, la urma urmei, putem trăi și fără povești. Parks zdruncină, astfel, o prejudecată venerabilă și împărtășită de majoritatea cititorilor banali (ca mine, ca toată lumea bună).

Citim, de obicei dacă nu întotdeauna, fiindcă găsim în story / în ficțiune nu doar o „plăcere dificilă”, ca să repet o expresie a lui Harold Bloom, dar și posibilitatea de a ne lărgi sinele, dar și ocazia de a evada dintr-un univers nesuferit și precar. Știu, lectura nu este o activitate strict necesară, poți foarte bine să nu citești nimic și să fii fericit. Cititul nu te face nici mai bun, nici mai rău. Nu te înnobilează, nu te umilește. În fond, citim pentru a citi, fără un motiv precis. Pentru cei mai mulți cititori, finalitatea actului este însuși actul. Nu există un după, deși ar trebui să fie (măcar) unul...

Să vin și la eseul lui Timp Parks. Poartă titlul „Do we need stories?” și a apărut în The New York Review of Books, în 26 martie 2012. Răspunsul autorului este, firește, negativ. Putem trăi și fără ele. Partea cea mai rea a lecturii, crede Tim Parks, este că ne oferă întotdeauna prilejul de a ne întări opiniile / credințele și, aproape niciodată, ocazia de a le interoga. Citim ca să fim confirmați. Și pentru că n-am vrut, n-am găsit de-a lungul cărții nici un motiv de îndoială. Am rămas cu aceleași păreri vetuste... Citez: „People tend to use stories of whatever kind to bolster their beliefs, not to question them”.

Chiar așa să fie? Afirmația lui Parks îmi pare dubioasă. Nici un înțelept n-a subscris la ea. Pînă și bibliofobii cei mai înverșunați au contestat-o. Epictet, care nu s-a omorît cu cititul (nici un stoic nu s-a omorît cu cititul), afirmă în Manual: „Eu te întreb ce progres ai făcut în virtute, iar tu îmi arăţi o carte a lui Chrysipp pe care te lauzi că ai înţeles-o. E ca şi cum un atlet a cărui forţă aş vrea s-o cunosc, în loc să-mi arate braţele nervoase şi umerii largi, mi-ar arăta doar mănuşile. Ei, biet sclav... La fel cum aş vrea să văd ceea ce atletul ştie să facă cu manuşile, la fel aş vrea să văd la ce ţi-a servit cartea lui Chrysipp...”.

Mă tem că Epictet nu-i cerea amicului să-i recite enunțuri de-a gata din carte. Îi cerea, în fond, să-i spună dacă numita carte l-a îndemnat să gîndească. Nimic mai mult, dar nici mai puțin de atît. A fi cititor, a citi înseamnă a-ți pune întrebări și a învăța să te îndoiești de toate opiniile / credințele primite cîndva de la binevoitori și „autorități”: părinți, învățători, profesori.

N-am răspuns încă la întrebarea prozatorului englez. Nu știu dacă am nevoie de ficțiuni, dar știu sigur că am nevoie de întrebări. Și nu le pot găsi decît acolo. Nu știu cum face Tim Parks, dar eu de asta citesc. Ca să mă crucesc...


P. S. În imaginea de mai sus: Jean Baptiste Camille Corot (1796 - 1875), Liseuse couronnée de fleurs ou La Muse de Virgile (1845).


Citiţi în continuare!

vineri, 28 septembrie 2018

Junghetori, cioflingari și boccii



Ultimul atelier de ceaprăzărie din urbe, situat în Cuza Vodă (nu departe de domițilul lui Emil Brumaru), este pe cale să dea faliment, dacă nu a și dat între timp. Nu s-a precizat nicăieri, pentru că nu era probabil cazul, ce articole se produc în manufactură. Pe vremuri, scopul ei n-ar fi fost, cîtuși de puțin, o enigmă. Spre edificarea cititorilor mai tineri, voi spune în treacăt că ilustrul ceapraz este un soi de firet sau șnur (nu neapărat aurit) cu care se decorau, odinioară, uniformele ofițerești.

Fabricantul manual de șnururi se numește negreșit ceaprazar, asa cum producătorul de iaurt se chema, cu un termen frumos, iaurgiu, iar făcătorul de covrigi, covrigar. Insul care sacrifica un miel odinioară se numea, pariez că nu știți, junghetor.

Toți acești termeni cu parfum arhaic au rămas în rafturile dicționarelor. Dispărînd referentul, cu un termen din semiotică, este firesc să dispară, cel puțin din vorbirea curentă, și cuvîntul care îl desemnează. Este un proces inevitabil, ca progresul cariilor într-o măsea sau ca acoperirea obiectelor de argintărie cu un strat de cocleală. Cînd întîlnim la răscrucile vieții inevitabilul, este o imensă naivitate să ne văicărim. Lucrarea timpului se cuvine contemplată în liniște. Cu toate acestea, sentimentul meu este unul de melancolie. Cuvintele se retrag, smerite, în dicționar și, odată cu ele, cenușa unei epoci.

Nu sînt un paseist. Am priceput că trecutul, oricît i-am plînge de milă, nu mai poate fi modificat în nici un fel. Și de vreme ce acest lucru nu-i reușește nici lui Dumnezeu (ceea ce a fost a fost, Lazăr a murit de patru zile și pute, nu pot să-l fac să nu fi murit, dar pot să-l trezesc la viață...), înțelept e să privești fără patimi, cu ochii minții, înapoi. Și numai din cînd în cînd.

Soarta cuvintelor este, așa cum știți, ironică. Vocabula care, în alte timpuri, se pronunța cu emoție (precum amor(ul) - iubirea, dar și iubitul: „dormea întors amorul meu de plumb”, a scris în 1902 Bacovia) e folosită, mai nou, în scopul de a obține un efect amuzant: „Uite-ți amorul, tocmai trece pe trotuar...”. Pe senatorul incult îl numim cioflingar. Iar pe ministrul educațiunii naționale bocciu. Cuvîntul si-a pierdut semnificația transparentă, dintîi, și e preluat, pieziș, în registrul cvasi-argotic al pamfletului. Sărmane cuvinte, biete vocabule cu un sens revolut...

În acest caz, se petrece un eveniment care nu poate să nu-i intereseze pe lingviști / lexicografi. În principiu, lingvistul e un soi de anticar al cuvintelor și un îngrijitor de relicve lexicale. El își obține profesiunea, altfel stimabilă, din păstrarea unui molar din dantura sfintei mucenițe Apolonia. În definitiv, dicționarul e pe trei sferturi un repertoriu de morți și, pe sfertul rămas, o prorocire de decese. Prin urmare, dicționarul este, în esența lui, o lecție de vanitate.

Ascuns printre noi, lingvistul s-a substituit Eclesiastului...


P. S. În imagine: Trophime Bigot (1579 - 1650), Schreiender Mann (c. 1625).


Citiţi în continuare!

joi, 27 septembrie 2018

Recomandați-mi o carte proastă, i-re-fu-ta-bil proastă...



Am și eu visul meu secret, unul singur. Vreau să citesc o carte proastă, foarte proastă, extrem de proastă, i-re-fu-ta-bil proastă.

M-a apucat așa, o fantezie de cititor obosit și pervers, asaltat clipă de clipă și ceas de ceas numai de cărți bune, foarte bune, din ce în ce mai bune, i-re-fu-ta-bil bune. O să mă întrebați de unde știu asta? Simplu. Din recenzii. De acolo am aflat. Cum? Nu (mai) citiți recenzii? Nu vizitați blogurile, revistele literare, gazetele englezești, platformele, șezătorile cu poeți, critici și eseiști, lansările de carte? Nu se poate. M-ați dezamăgit profund. Nu-mi vine să cred. Chiar nu vă interesează ce scriu / spun specialiștii? E de rău, fraților. Shame on you! Eu citesc tot. Și nu de azi de ieri, încă din liceu, încă din copilărie, încă din precambrian. Năravul e vechi, așadar, și nu are lecuire.

Deci, mă uit în reviste (mai întîi în Convorbiri literare, apoi în Cronica veche, apoi în Scriptor, apoi în Arca și, la sfîrșit, în Viața românească), pe urmă studiez cutare blog semnificativ (cu mii și mii de vizualizări) și mai fac, bineînțeles, și altele. Spre seară, mă îmbrac office, merg la Cărturești, la BCU, la Librarium, la Tafrali, trag cu urechea pe la șezători, la autorități, îi ascult încordat pe criticii literari, sînt numai ochi și urechi, rețin (aproape) totul (am și un carnețel la mine, notez expresiile deosebite) și, cînd mă întorc acasă, pe la 12, sleit de puteri, fac o mică trecere în revistă a părerilor, un bilanț, și mă culc. Nu reușesc să adorm foarte repede, fiindcă impresiile zilei se îmbulzesc în mintea mea, ca roata culorilor, pînă devine totul cenușiu, cenușiu decolorat, alb, alb decolorat, întuneric. Abia a doua zi, îmi fac o cafea fără zahăr și-mi spun înseninat:

„Iată, am ajuns să fiu contemporanul unor genii, ce noroc am... Omenirea cuprinde tot mai multe genii”. Atunci smerit ridic brațele și exclam: „Doamne Dumnezeule, nu sînt demn de mila ta, m-ai copleșit, ce pot să fac pentru tine în această lume atee și depravată, aș dori să te ajut cu ceva?” Și o voce din afund îmi șoptește cu ecou: Tolle, lege... Ia și citește!” Și cum Dumnezeu se manifestă nu numai direct, dar și prin vestitori și profeți, prin academicieni și specialiști, mă stimez acut că i-am citit / audiat cu numai o zi înainte. „Ce s-ar fi ales de mine dacă nu i-aș fi privit în ochi? Nici n-aș fi știut pe ce lume trăiesc...”.

După ce am această discuție intimă cu divinul din mine (intimior intimo meo, ca să-l citez din nou pe sfîntul Augustin), mai beau o cafea, iau un creion (negru la un capăt și roșu la celălalt) și-mi scot carnețelul din geantă. Răsfoiesc curios foile cu însemnări grăbite. Și peste ce dau? Peste sfaturi, îndemnuri și caracterizări:

„Donna Tartt, prozatoare ieșită din comun, un „Dickens al secolului XXI” (Michiko Kakutani). Cărțile ei s-au vîndut în milioane de exemplare. Cine n-a citit Sticletele (un roman absolut senzațional, premiul Pulitzer) nu e om întreg...”.

Apoi:

„Elena Ferrante (pseudonim), prozatoare ieșită din comun, „are o forță nemaiîntîlnită pînă la ea”. „Ferrante scrie sub semnul urgenţei”. Cărțile ei s-au vîndut în milioane de exemplare. Cine n-a citit Prietena mea genială (și celelate volume absolut senzaționale dintr-o tetralogie napoletană) nu e om întreg...”.

Apoi:

„Karl Ove Knausgård, prozator ieșit din comun, un „Proust al Norvegiei”. Cărțile lui s-au vîndut în milioane de exemplare. Cine n-a citit Lupta mea (cinci volume absolut senzaționale) - „poate cea mai semnificativă creație literară a vremurilor noastre” & „un roman carte dovedește că se poate atinge universalul” - nu e om întreg...”.

Îmi vine să strig: „Păcat că se scriu cărți atît de bune într-o vreme în care nimeni nu mai citește”. Ca atare, nici nu mai îndrăznesc să-mi divulg visul. Și totuși: aș vrea să citesc o carte proastă, proastă pe bune, i-re-fu-ta-bil proastă. Mă ajutați? Faceți-vă o pomană cu mine...


P. S. Poate n-ar fi inutil să spun că autorul acestui articol obișnuiește să fie ironic / autoironic.

P. P. S. În imagine: Joseph Wright of Derby (1734 - 1797), A Young Girl Reading a Letter, with an Old Man Reading over Her Shoulder (c. 1767 - 1770).


Citiţi în continuare!

marți, 25 septembrie 2018

Iar pe crucea lui scria: „Te iubesc, nu mă uita...”



În mintea unor oameni foarte pragmatici, tinichigiul este mult mai util decît filosoful și, firește, șoferul de TIR e mai valoros decît poetul. În pofida acestei înțelepciuni mercantile, poporul simte lucrurile exact pe dos.

Voi da un mic exemplu. Cum intri în cimitirul mănăstirii Galata - Iași (străjuit de stindardul tricolor, pentru a oferi, pesemne, o eternă identitate națională defuncților), pe partea stîngă, te întîmpină cu bunăvoință un monument auster, al cărui proprietar fericit odihnește acolo de aproape 30 de ani. Proprietarul se numește (sau s-a numit cîndva) Plop Vasile, s-a născut în anul 1902 și a răposat, la vîrsta patriarhilor, în 1991. Plop Vasile nu a fost, vai, nici tinichigiu, nici mecanic auto, nici căpitan de cuirasat. Nuuuuuu! Plop Vasile a fost scriitor.

Enigma cinstitei sale meserii nu e greu de aflat. În piatra mausoleului, un iscusit meșter funerar a scobit cu dalta, imediat sub numele adormitului întru Domnul, meseria sa. Inscripția este o dovadă irefutabilă. Îmi veți replica, poate, că în nomenclatorul meseriilor nu există / n-a existat o atare ocupație, deși vă înșelați amarnic. Există / au existat lumînărari, geamgii, criogeniști, ciocli, sticlari, herghelegii, pămpălăi, paracliseri, chelneri, frînghieri, păsări de noapte (vrăbiuțe), apari, sacagii, acari (cel mai vestit se numea Păun), bragagii, ceaprazari, ațari, bujieri, mediatori, lampagii, sobari, ordonanțe, anticari, preoți îmbisericiți, bucătari, sărători de pește, văcsuitori de ghete, dresori de purici, contabili, vardiști, parfumieri, șelari, potcovari, experți în situații de criză, ciobani, clopotari, vizitii, casieri, prinți de Hohenzollern-Veringen / de Roumanie, afumători de șunci, prisăcari, bancheri, iaurgii, designeri, căutători de jad, croitori, mamoși, căieri, pomanagii, droșcari, hingheri, apoticari (mai nou farmaciști), sculeri & matrițeri, scripcari, ciubuccii, liber-pansiști și liber-schimbiști, găinari, patiseri, cantori bisericești, machiori, frizeri, brișcari, potlogari, (p)reparatori, poștași, notari, hamali, filatori, dascăli, chiligii, remaioze, birjari, șuți. Și așa mai departe... Dar scriitori?

Voi răspunde succint: există negreșit și scriitori, nu numai pentru sfîntul motiv că răposatul Plop Vasile (1902 - 1991) a cerut cu limbă de moarte să fie așezat sub o cruce de scriitor (și nu sub una de hingher), dar și pentru că scriitorii cu creta pe vagoanele de marfă au purtat o vreme exact acest prețuit nume. Cu siguranță însă, numitul Plop Vasile nu a fost un „scriitor de vagoane” (adică un biet „cheferist”), ci un scriitor pur și simplu (măcar de valoarea lui Varujan), despre care, din păcate, dicționarele, enciclopediile, istoriile literaturii, lexicoanele, recenzenții, bibliografii și chiar criticii literari cei mai scrupuloși nu mi-au putut oferi nici cea mai umilă informație.

Asta nu înseamnă că scriitorul Plop Vasile (1902 - 1991) nu a fost trăitor pe acest pămînt, că e o fantasmă a minții mele. A trăit, a creat multe capodopere și, ca semn al vocației sale irepresibile, a poruncit nu doar forma literelor de pe cruce, nu doar culoarea lor stacojie, dar și succesiunea lor. Pragmatiștii sugerează în van, așadar, că anumite meserii lucrative ar fi mai presus de meseriile intelectuale. Argumentul este pe cît de simplu tot pe atîta de cuvios. Nici un maistru pălărier nu va accepta pe crucea personală o atare odioasă inscripție. Nici un geamgiu nu-și va scrie la căpătîi adevărata meserie. Nici un chelner nu va primi să doarmă sub acest epitaf. Afirmațiile mele sînt de o riguroasă, înspăimîntătoare exactitate. Puteți să verificați...

Se știe că oamenii precauți își ridică încă din viață (pe la 30 de ani) cavoul care-i va cuprinde după moarte. Meargă cei ce nu cred în țintirimul Galatei! Vor descoperi acolo, la un succint examen, deputați, senatori, dramaturgi, presvitere, cardinali, academicieni, eseiști, filosofi. Nu vor găsi, pun rămășag pe o ceapă degerată, nici un tinichigiu...


P. S. În imagine: „Ce n’est rien”. Aquarelle sur trait de plume à l’encre noire. Une extraction difficile... (sec. XVIII).


Citiţi în continuare!

luni, 24 septembrie 2018

Te bucuri că ești român? Simți o mândrie? Categoric nu...




Contemporanii mei, în proporție de 99,99 la sută, se mîndresc cu faptul ca sînt români. Așa spune un sondaj festiv. În opinia mea, întrebarea sondajului nu este una corectă, din motive strict logice, din toate motivele.

Nu poți fi mîndru decît de lucrurile care depind de tine, de vrerea ta, de bunăvoința ta, de liberul tău arbitru. Altfel spus, nu poți fi mîndru decît de lucrurile și faptele pe care le poți alege, pe care le poți refuza ori accepta. De celelalte, cele mai multe de altfel, nu poți fi nici mîndru, nici rușinat, nici indignat, nici înduioșat. Întrebarea e, ca atare, lipsită de sens. Pentru a ne da seama de absurdul ei, o putem compara cu întrebări asemănătoare, a căror lipsă de sens sare în ochi. Ce poți răspunde la o întrebare precum aceasta: ești mîndru ca ai doi plămîni, o inimă, un esofag, un ficat ciuruit, un bulb rahidian și un intestin subțire, lung de cîțiva metri? Dar la întrebarea: ești mîndru că porți pantofi numărul 40, că ai 1,68 m înălțime și 56 de kilograme? Sau, în fine, la întrebarea: ești mîndru că astăzi e frig afară, că a plouat toată noaptea (plouă și acum cînd scriu) și că norii sînt purtați pe cer de la nord la sud, cu o viteză de 35 de km la oră?

Cel care ar răspunde pozitiv sau negativ la astfel de întrebări s-ar pune într-o situație caraghioasă. Nu poți spune ca ești mîndru că se anunță pe Marea Neagra o furtună. Nu poți spune ca ești mîndru că Bahluiul a secat (ori a crescut).

Prin urmare, lucrurile se împart (ca la stoici) în două categorii: lucruri contingente, care depind de tine, pe care le poți modifica, pe care le poți anula și lucruri necesare, imuabile, inevitabile, care nu stau nici în voința, nici în putința ta. Eu nu sînt deloc mîndru acum că am o temperatură de 38 de grade. Nici nu mi-e rușine cu asta. Dar pot fi mîndru, să zicem, de ajutorul pe care îl dau unui prieten în nevoie, de cutare eseu scris de mine într-o zi norocoasă sau de vorba bună spusă cîndva unui bătrîn amărît. România este o realitate care face parte, pentru români, pentru mine, din categoria „lucrurilor" inevitabile, a celor pe care nu le-am ales, fiindcă nu ne-am ales nici data, nici locul nașterii, nici părinții, nici numele, nici sexul, nici culoarea pielii. Că vrem, că nu vrem, România e un dat. La existența acestor lucruri noi nu am avut nici o contribuție. Nu le putem evita. Și nu ne putem mîndri (dar nici rușina) cu datele din buletin, oricare ar fi acestea. Poți pleca din România (cum fac tinerii, din păcate), dar nu te poți separa de faptul de a fi român. Ce ți-e scris în frunte ți-e pus...

De la E. M. Cioran încoace, este la modă ceea ce nemții numesc Selbsthass, ura de sine. Tînărul Cioran era disperat nevoie mare că România nu are populația Chinei, suprafața Rusiei și trecutul Franței. El nu se putea împăca deloc cu niște date naturale, altfel indiferente. Dar tot ceea ce e natural și e dat trebuie privit, în opinia mea, cu amuzament și seninătate. Nu poți face o obsesie din trecut, din faptul nașterii sau din locul ei precis. Așa cum nu e bine să faci o obsesie din batrînețe sau din faptul morții. Sînt pur și simplu inevitabile. Merită cu adevarat să disperi doar de lucrurile care stau în putința ta. Pentru Cioran, mă gîndesc, un obiect de ură mai potrivit decît faptul de a fi român ar fi fost, cu siguranță, ratarea unei metafore sau a unei vorbe de duh.

Mulți mărturisesc (dar nu în sondajele festive!) ca simt o anume rușine (mai ales cînd merg în străinătate) pentru faptul de a fi români. Dacă tot ceea ce am spus mai sus e adevarat, rușinea lor nu are nici o îndreptățire. Se rușinează degeaba. Dacă am putea alege între a fi și a nu fi român, rușinea ar avea oarece temei. Dar nu putem, oricît ne-am strădui. Pentru faptul de a fi român nu sînt răspunzător. Numai acolo unde poate fi vorba de răspundere, de deliberare și alegere, numai acolo au semnificație plină cuvinte ca mîndrie, rușine, stînjeneală etc.

Ni se întîmplă prea des să ne rușinăm sau să ne trufim acolo unde nu e cazul, fiind vorba de lucruri / evenimente inevitabile, și să rămînem indiferenți tocmai acolo unde ar trebui să ne rușinam: în domeniile în care lucrurile chiar depind de noi. Nu mi se pare normal. Cel care e mîndru de România și răspunde afirmativ în sondajele de acest gen, dar și cel care se rușinează de ea nu știu bine despre ce vorbesc...


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch, born Jheronimus van Aken (c. 1450 – 9 August 1516), Ship of Fools (detail).


Citiţi în continuare!