duminică, 26 februarie 2017

Copila cu pancreasul străveziu



”Prietene, l-am întrebat la un seminar pe un îndrăgostit iremediabil, ce iubești tu mai tare și mai tare la domnița ta multiubită?”

S-a gîndit scurt, a surîs, și mi-a răspuns evlavios, cam așa: ”Păi, mai întîi și mai întîi, ochii, are niște ochi minunați, albastru-petrol, cînd se uită la mine mă ia cu frisoane, amețesc. Nu-i pot suporta privirea, nu-i #rezist. Privește nu știu cum, ca Erika din Pianista lui Elfriede Jelinek, poate nu vă mai amintiți personajul: acolo scrie că privirea ei, a Erikăi, tăia sticla, am reținut această metaforă, se potrivește întru totul prietenei mele, e periculos s-o privești în ochi, nici eu nu cutez de multe ori...”.

”Bun. Și mai departe?”

”Mai departe nu am cuvinte, doar un poet ar fi în stare să-i descrie în mod adecvat făptura, numai poeții se apropie de adevăr. Neîndoielnic portretistica femeii ține în exclusivitate de geniul poeților”.

N-am ce face, cad în cinismul cel mai odios, și-l iscodesc zîmbind tandru: ”Dar de plămînii ei ce poți să-mi spui? Are, cred, plămîni minunați, are și un pancreas minunat, și un apendice... După ce-mi caracterizezi plămînii, poți trece la pancreas și apendice...”.

Tînărul mă privește neîncrezător, se scutură brusc, și exclamă profund ofensat: ”Nu m-am gîndit niciodată la asta, e jignitor, sînteți josnic. Prietena mea nu are plămîni [sic!]”.

Acest dialog neverosimil (și poate vulgar) a avut loc cîndva într-o sală de curs. Este, jur pe sănătatea bunicii mele, Dumnezeu s-o odihnească în pace, cît se poate de autentic, chiar dacă pare frivol. Nu pot spune că mi-a marcat existența ori că mi-a clătinat sistemul metafizic, dar am înțeles atunci un lucru simplu, atît de simplu încît rămîne de obicei complet ascuns muritorilor: îndrăgostitul nu percepe însușirile fizice ale făpturii pe care (pretinde c-)o iubește și cu atît mai puțin interiorul, cuprinsul. Altfel spus, suferă de o temporară orbire (i-aș zice chiar alienare). Femeia iubită nu are organe interne.

Patrick Süskind afirmă neted - într-un eseu în care atinge problemele cele mai subtile ale metafizicii (iubirea și moartea) - că ne tîmpim. Norocul și salvarea noastră constă în faptul atestat științific de către psihologii cei mai străluciți că iubirea nu (poate) ține o veșnicie. Durează cît durează și se stinge după un an, cel mult doi. Rutina omoară iubirea. Pe măsură ce ne eliberăm, sesizăm din ce în ce mai limpede pancreasul prietenei, splina, ficatul, apedicele. Privirea ni se ascute...


P. S. În imagine: Alfred Agache (1843 - 1915): Vanité (1885). Femeia ține în mînă craniul fostului amant, nicidecum o portocală...


Citiţi în continuare!

duminică, 19 februarie 2017

Te iubesc, domniță, pînă peste poate, deși n-am nici un motiv...



A trecut deja și Valentine's day, ba și ziua în care i-am transmis mult enigmaticei K. umilele mele omagii, dar eu tot nu m-am dumirit cum e cu iubirea, cu amorul. Contează, probabil, mai mult s-o / să-l trăiești decît s-o / să-l explici pe înțelesul tuturor și, mai ales, pe înțelesul tău.

Dar asta nu m-a împiedicat să caut articole pe tema amorului (cînd ai mult timp la dispoziție, îți pierzi vremea cu nimicuri), poate pricep cît de cît de ce iubesc toți ceilalți (cu excepția mea). Am căzut astfel peste un text de Aaron Smuts cu privire la non-legătura dintre iubire și rațiune. Mai clar spus, cu privire la faptul că nimeni nu este în stare să-și justifice rațional (și suficient) iubirea. Nici sieși, nici altora. Altfel spus, iubirea nu are rațiuni. Iubim pentru că iubim. Atît.

Nu știm deocamdată de ce se trezește în om iubirea (trăirea ei), cînd se trezește, și din ce pricini, dacă are pricini, deși iubirea ar trebui să aibă o cauză (nu neapărat chimică), nu se ivește chiar din senin (ce s-ar întîmpla într-o lume locuită de un singur om?), chiar dacă îndrăgostitului așa i se pare întotdeauna, că a fost lovit de un fulger din înalt, de săgeata unui orb iresponsabil, evocat de Mihai Eminescu în Kamadeva.

O cauză tot trebuie să existe, crede Smuts, neurologii mai au de lucru, dar într-un final vor izbuti și vor anunța urbi et orbi cauzele. Înțeleg, așadar, că rațiunea (justificativă) e diferită de cauză, Iubirea are cauze (e un afect-efect), dar nu și rațiuni: rămîne imposibil de justificat. Dacă am putea numi cauzele, dacă am găsi o explicație (un de ce), tot n-am putea s-o justificăm. În alte cuvinte, ea nu urmează dictonului logic: una și aceeași cauză produce unul și același efect, cauza și efectul sînt indisolubil legate. În iubire, cutare cauză produce un efect, mai multe sau nici unul.

Cea mai frumoasă femeie din lume (judecata e fatalmente subiectivă) trezește adesea numai un amplu dezinteres. Cel mai frumos bărbat din lume folosește, de obicei, ca ilustrație în revistele de modă. Și la nimic altceva mai consistent. Mai mult, pentru orice femeie extrem de urîtă (judecata este cît se poate de subiectivă, se înțelege) există întotdeauna un nebun (ba chiar doi) care să o găsească fascinantă și să o ceară de soție. Exact nebunia asta nu poate ridica justificări.

Așadar, dacă m-aș îndrăgosti subit de cineva (de o Ea, firește), dacă aș iubi în sfîrșit (cu o iubire de final, ultima, ca o concluzie inutilă a unei vieți inutile) și mi s-ar cere să-mi justific rațional iubirea, să enumăr de ce-urile acestui afect blestemat, n-aș fi în stare, cum n-a fost nimeni pînă acum, nici măcar poeții, cînd și-au cîntat iubirile lor definitive și zadarnice.

O ultimă remarcă: nici Aaron Smuts nu m-a dumirit. Îl voi aprofunda și mîine, articolul lui are 37 de pagini...


P. S. Contribuția lui A. S. poartă titlul: ”In Defense of the No-Reasons View of Love” și poate fi citită pe PhilPapers, aici.

P. P. S. În imagine, Chantal Urquiza: Rencontre sous la pluie.


Citiţi în continuare!

miercuri, 15 februarie 2017

Cum este să rătăcești prin iad



Jón Kalman Stefánsson, Tristeţea îngerilor, traducere de Magda Răduţă, Iaşi: Polirom, 2016, 336p., 39, 95 lei.


Deși e aprilie, în Islanda s-a înstăpînit o iarnă grea. Doi oameni îndrăzneți (Jens, poștașul, și băiatul, protagonistul romanului și vocea narativă) trebuie să ducă un sac cu scrisori și gazete în ținutul din nord. Călătoria e infernală. Ninge abundent, viscolește cumplit, este un ger de îngheață privirea în ochi, cei doi rătăcesc mai mult prin întuneric, îndrumați de sufletele morților. Drumul pare cu adevărat o nekya, o pogorîre la iad.

Cei doi călători urcă un munte și, deodată, se împiedică și cad unul peste celălalt, încep să se rostogolească, nimic nu mai poate opri sfîrșitul: ”[Jens] cade din picioare, îl dărâmă și pe băiat și amândoi încep să alunece cu o viteză nebună. Nu mai pot face nimic. Doi oameni culcați pe spate, alunecând la vale pe o coastă de munte, neștiind ce i așteaptă jos, poate marea de nepătruns. Poate au să treacă peste un promontoriu și apoi au să se răsucească câteva clipe în aer ca doi fulgi de zăpadă, să se legene ușor ca tristețea îngerilor și apoi să cadă ca doi bolovani de piatră și să se piardă într o moarte udă. Se tot duc la vale, Jens începe să urle, băiatul se ia după el. Doi oameni urlând și alunecând cu toată viteza pe coasta amețitoare a muntelui, pe o pantă nebună, prin noapte și prin viscol. Doi oameni urlând care se izbesc deodată de ceva tare și se opresc. Mai întâi Jens, apoi, în clipa următoare, la jumătate de metru, băiatul. Și lumea se stinge” (p.332).

Așa se termină romanul. Autorul ne lasă cu o întrebare fără răspuns. Nu vom ști niciodată dacă lumea s-a stins pentru o vreme sau pentru totdeauna...

Tristețea îngerilor face parte dintr-o trilogie, continuă acțiunea din romanul Între cer și pămînt, tradus tot de Magda Răduță, despre care am scris cîndva aici, și nu e deloc o carte rea, chiar dacă nu se ridică la valoarea celei dintîi.


P. S. În imagine: Hermann Kauffmann (1808 - 1889), Kutsche im Schneesturm.


Citiţi în continuare!

luni, 13 februarie 2017

K.



O să-mi spuneți că am făcut o obsesie pentru Keyra și voi fi imediat de acord. O să-mi spuneți că nu merită efortul și o să vă sparg imediat capul. O să-mi spuneți că este o nebunie, un acces nevrotic, un vertij, un frison, o fantasmă, și eu o să vă spun liniștit că nu e. Tocmai mi-am luat Eglonylul. Deci, nu există în întreg universul o minte mai logică și mai cumpănită decît a mea.

Sper că totul a devenit, astfel, clar. Am făcut o obsesie, recunosc bucuros, dar obsesia mea este cît se poate de logică și de firească.

Să mă întorc la Keyra. Prima dată i-am văzut chipul în desenul unui pictor mexican. Cred că se numea Guillermo Venaras sau Laneras sau Bonares: nu-mi mai aduc cu precizie aminte numele întreg, sud-americanii au oricum prea multe denumiri, doar Guillermo pare un nume real și, poate, chiar este.

Guillermo era, în realitate, un diletant nenorocit și infect, cum sînt atîția pe lumea asta, e plină lumea de diletanți euforici (eu sînt singurul diletant nefericit, deși nu mai puțin infect decît ceilalți), iar numitul Guillermo nu făcea excepție. Nici măcar în privința euforiei, rînjea întruna. Nimic din ceea ce desena Guillermo nu avea vreo valoare deosebită, ori nu-mi plăcea mie, atît de pornit eram încă de pe atunci. Aveam nervii iritați, deși mă comportam în continuare cît se poate de înțelept. Din pricina Keyrei eram iritat, se înțelege de la sine. N-o cunoșteam în vremea aceea, nici nu auzisem de ea, evenimentul abia urma să se petreacă după multe alte întîmplări, și, ca să fiu sincer pînă la capăt, nu s-a petrecut cu adevărat nici pînă azi, deși e inevitabil. Dar aș fi fost în stare să ucid fără nici o tresărire orice imbecil ar fi îndrăznit să se apropie la mai puțin de un metru de Keyra. Mai ales pe Guillermo. Și azi aș proceda la fel.

Mă aflam, deci, în fundătura unui anticar din Ciudad de Mexico. Mai întîi mi-am cumpărat un cuțit, viața este destul de periculoasă în Mexic, știam asta din relatările lui Favio Martinez-Curiot, și apoi, într-un ungher, am zărit un desen cu un Christ colorat strident. Nimic mai hidos și mai respingător, Dumnezeule... M-am uitat curios după semnătură, am zărit o inițială, un ”G”, și nu m-am luminat cîtuși de puțin. Anticarul mi-a zis că e un ”Guillermo”, a scos un șuierat superlativ și a privit spre tavan, iar eu am întrebat ”Ce e un Guillermo?” și el mi-a zis că ”un Guillermo e un Guillermo”, de parcă era evident pentru orice idiot ce e ”un Guillermo” și numai eu ignoram amănuntul ăsta banal. Și mi-a mai zis că, dacă vreau să văd mai mulți ”Guillermo” la un loc, să merg la Galería Lopez Quiroga, situată pe Avenida Horacio 714, Polanco. Am pus cuțitul în geanta de voiaj, am plătit și tabloul, am luat un taxi și i-am cerut șoferului să mă ducă pe Avenida Horacio la numărul 714.

Atunci și acolo am văzut-o pentru prima dată pe Keyra. Pictorul Guillermo stăpînea un perete, era unul dintre expozanți, deci, îngrămădise în cea mai caraghioasă dezordine vreo 20 de tablouri și desene și într-unul din desene am văzut chipul unei femei. Desenul era antipatic, dar chipul nu era. Desenul era tern și anost, dar chipul nu era. Desenul era neverosimil, dar chipul nu era. Desenul era acolo, dar chipul nu era.

Am spus: ”Cine e?”. Iar el, mic și nedemn de acest nume, a șoptit rînjind: ”Keyra”. Și asta a fost tot. Și așa a început...

(va urma)


P. S. În imagine: Mark Demsteader (b. 1963), Marianela en rouge.


Citiţi în continuare!

miercuri, 1 februarie 2017

Domnul Amărăciune



Nu am dispoziția să scriu, astăzi, despre mica mea obsesie personală. Pot (și poate) aștepta niște vremuri mai senine. Sînt trist și amărît, amărît și trist. Pleonasmul și repetiția exprimă destul de bine starea mea.

Prefer să citez un poem de Emil Botta, intitulat


Domnul Amărăciune

Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,
în haine negre, cu ochii stinşi, zâmbind uşor.

E gata ceaiul? Toţi au venit? Totul e gata?
Cu o maramă acoperă iute groapa, lopata.

Dansaţi în cete un joc galant, cântaţi, lăute,
arcuşuri seci, viori pustii, de ce staţi mute? 

Dar te întreb, iubitul meu, ce ai la frunte?
Amărăciunea m-a luat de mână şi m-a condus peste o punte.

Dar te observ, iubitul meu, ce pald eşti.
Amărăciune, urând viaţa, mi-a spus în şoaptă: "Să te fereşti..."

Dă-mi pălăria, bastonul, masca, dă-mi şi mănuşile,
e cam târziu şi de-am să plec, cerniţi oglinzile, închideţi uşile.

M-aşteaptă afară, sub steaua rară, un echipaj...
Noaptea se umflă, clopoţeii-şi scutură şi uite cum flutură argintiul penaj.


P. S. În imagine: un desen de Annie Morgan, Highs and Lows.


Citiţi în continuare!