luni, 30 ianuarie 2017

Obsesia. În ce chip se înșurubează în creier



Dacă n-ați avut niciodată o obsesie cît de mică, acest articol nu vă poate afecta emoțional și nervos. Dar dacă ați avut măcar una, vă fac îndemnul să-l ignorați. Faceți un click și închideți blogul. Articolul mi se pare periculos pentru persoanele sensibile, cu nervii subțiri. În fond, mintea omului nu este o jucărie. Orice psiholog știe asta.

Prin urmare, dacă vreți să vă păstrați luciditatea și bunul simț al discriminării între realitate și iluzie, nu citiți ceea ce vă voi spune mai jos.

Dar dacă ați perseverat totuși, am de gînd să vă vorbesc, mai întîi, despre o carte cu un individ care dezvoltă o obsesie retrospectivă exemplară (aș spune chiar paradigmatică).

Îmi închipui că ați parcurs deja romanul lui Julian Barnes, Before She Met Me, tradus în românește de Radu Paraschivescu și publicat de Nemira, în 2014, sub titlul Pînă cînd m-a cunoscut. O primă ediție a romanului apăruse la Humanitas încă în anul 2006. Eu pe aceea am citit-o fără să am nici cea mai mică bănuială cu privire la psihologia obsesiilor retrograde. Nu povestesc intriga, bănuiesc că vă este deja cunoscută.

Deci, profesorul de istorie Graham Hendrick se recăsătorește cu o femeie mult mai tînără și mai frumoasă decît prima lui soție, Barbara. Ăsta e un fapt matematic necesar. Nimeni nu se recăsătorește cu femei mai în vîrstă decît dacă sînt foarte bogate (și pe ducă). Ann nu este cîtuși de puțin bogată, nici în stadiul terminal al senilității, are, așadar, avantajul și parfumul frăgezimii.

Totul merge perfect pînă în clipa în care, îndemnat de Alice, fiica lui (și a Barbarei), profesorul de istorie vizitează un cinematograf de periferie. Vizionează un film derizoriu. Printre personajele minore, Graham o recunoaște pe Ann, într-un rol aproape anonim. Istoricul devine brusc și definitiv gelos. Ce se ascunde în trecutul lui Ann? Nu cumva? Pe cine a iubit Ann? Nu cumva? Cu cine s-a culcat Ann? Nu cumva? Gelozia a devenit obsesivă.

Mintea lui Graham se întunecă sub povara supozițiilor. Soțul n-are nici un temei. Caută cu disperare unul. Vrea dovada indiscutabilă. Vizitează cinematografele, observă cu un ochi încețoșat de obsesie toate filmele (puține) în care jucase, cîndva, Ann. Nu găsește nimic dubios. Iar eșecul, repetat, duce la o agravare a obsesiei. Absența dovezilor este singura dovadă a infidelității soției sale...

Veți vorbi de nebunie. Nu neg. Veți observa paranoia in actu, vidul rotitor al ipotezelor. Nici asta nu pot nega. Profesorul Graham Hendrick a căzut în cel mai perfid întuneric. Într-un cuvînt pe cît de mișcător tot pe atîta de rece: s-a smintit.

Mîine am de gînd să scriu (și) despre micul meu întuneric personal...


P. S. Jean Jansem (1920 - 2013): La Jeune fille au chapeau rouge.
.
Citiţi în continuare!

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Ultimul cuvînt al lui Kugel




Nu știu dacă vă mai amintiți de romanul lui Shalom Auslander, Speranța: o tragedie, în traducerea - excelentă, e bine de amintit aici - a doamnei Carmen Scarlet. Este vorba de un roman foarte, foarte bun (cum puține se tipăresc într-un an), care ar fi meritat mult mai multe cronici decît a avut parte în spațiul românesc.

Presa americană l-a primit foarte bine. Și pe bună dreptate. E plin de umor și prezintă o situație curat kafkiană, dacă pot spune astfel. Anne Frank trăiește în podul unei case. N-a murit în lagăr, cum pretind manualele de istorie. Își redactează memoriile. Proprietarul casei încă nu știe. Va afla subit...

Versiunea românească a cărții lui Auslander a apărut la Univers, am scris despre ea, în 2014, puteți verifica aici. S-ar putea să se mai găsească în librării, nu vă zgîrciți la parale, zgîrciți-vă la rele...

Există, firește, o mulțime de moduri de a trăi înțelept și o mulțime de moduri de a trăi prostește. Kugel, protagonistul romanului, este un înțelept. Să vă spun și de ce. Se gîndește deja la moarte. Nu, Kugel nu e bătrîn (este în floarea vîrstei), dar o are mereu în vedere (la moartea lui mă refer). Și nu observă în ea sfîrșitul inevitabil, suprema ironie a destinului, mascarada. Pentru bravul Kugel, moartea se asumă și se pune în practică. Ea devine un moment responsabil. Altfel spus, Kugel vrea să fie subiect pînă la capăt. Și mai ales acolo. Finis coronat opus! Iată dovada limpede că este (și trăiește ca) un înțelept!

Kugel a priceput un lucru prețios. Și anume acesta: cînd mori, se cuvine să exprimi ceva deștept, incomensurabil, definitiv (pe măsura morții). La drept vorbind, Socrate n-a spus nimic. Și nici Platon.

Cu vremea obiceiul s-a schimbat. Kugel a intuit, deci, ruptura. El știe ce au rostit Kant (”Es ist gut!”), Goethe (”Mehr Licht”). Și să nu-l uităm nici pe Iulian Apostatul. Augustul recalcitrant a exclamat, exact în clipa în care se prăbușea, străpuns de sulița unui persan (romanii se aflau într-o luptă deja pierdută), cuvintele ”Nenikekas Galilaie: M-ai învins, Galileanule!”. Se adresa lui Iisus (care grăise, la rîndu-i, spre ținere unanimă de minte:”Eli, eli...”).

În consecința acestor ilustre pilde, Kugel procedează minuțios. Are tot timpul un carnet la el și-și notează cu grijă posibilele spuse de final, ultima verba. Citez cu admirație: ”Kugel spera ca, atunci când avea să vină vremea, orice ar spune el să fie re-spus, să fie auzit şi repovestit, de toate generaţiile care ar mai trăi până la Marele Sfârşit” (p.4).

Nu-i acesta idealul oricărui poet, al oricărui om de stat, al oricărui generalissim?


P. S. Ce avea în gînd domnul Kugel în legătură cu acestă împrejurare nu mi-am propus să divulg aici. Citiți cartea...

P. P. S. În imaginea de deasupra acestei note: Pieter Symonsz Potter (1597 - 1652), Vanitas stilleven (1646).


Citiţi în continuare!

marți, 17 ianuarie 2017

Amor trist, viață deșartă...



Omul Emil Brumaru (aflat dincolo de mofturile curente) rămîne mereu un irascibil simpatic, un ins dificil și, totodată, copilăros, căruia e greu să-i intri în voie, orice ai face și ai drege.

Unii confrați invidioși văd în el un susceptibil, un egoist și un mizantrop (nu și un misogin, dacă acceptați paradoxul). Eu întrezăresc, în schimb, un om foarte discret, plin de angoase și tristeți. Și, mai cu seamă, un solitar imposibil de vindecat. Ce-i drept, Emil Brumaru nu face mai nimic pentru a-și aduna, în juru-i, fanii și admiratoarele, care sînt, nu încape vorbă, legiune... Dacă și-ar suna goarna lirică, de la etajul al V-lea, unde stă, blocul „plombă" din Cuza Vodă s-ar înconjura de îndată de rochii insinuant străvezii, aruncate într-o doară peste trupuri virginale și fierbinți.

Recunoști un vers de Emil Brumaru de la întîia lectură, chiar fără să știi numele autorului. Timbrul acestei poezii este profund personal. Universul poetic e unul de miracole mici. Poetul evocă adesea făpturile și obiectele umile, neînsemnate, lighenele acoperite de „calzi clăbuci", samovarul și batistele multicolore, zahărul candel și motanii de Siam. Personajele principale sînt, desigur, inegalabilul detectiv Arthur, protectorul orfelinelor, si prietenul lui, blîndul și melancolicul Julien Ospitalierul.

În încheierea acestei note, aș cita o poezie fals-naivă, de armonii savante însă, o parodie ironică a cîntecelor lumești, de inimă rea, intitulată (se putea altfel?) „Cîntecel":


La iubita mea la poartă,
Amor trist, viață deșartă,

Stă o păuniță moartă,
Amor trist, viață deșartă,

Drept în piept de rouă spartă,
Amor trist, viață deșartă,

Fluturii să și-o împartă,
Amor trist, viață deșartă...

P. S. În imagine, o ilustrație de Duy Huynh (1975).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

În ce chip s-a aurit măgarul lui Apuleius, deși era cît se poate de sur, iar Comedia lui Dante a devenit divină



Nici eu n-am știut multă vreme acest amănunt. M-au luminat alții.

Toată lumea a citit, probabil, Măgarul de aur al lui Apuleius din Madaura, un prozator latin care a trăit (datele sunt aproximative, desigur) între anii 124 și 170. Este vorba de un roman picaresc, foarte amuzant, al cărui protagonist se numește Lucius, ca și autorul cărții (Lucius Apuleius).

Titlul inițial al cărții a fost Metamorfoze, fiindcă eroul e transformat de o vrăjitoare în măgar, suferă, deci, o neplăcută metamorfoză. Abia al doilea titlu, vulgar (dat de admiratori), a fost Măgarul de aur (Asinus aureus). Numai că Măgarul lui Apuleius nu a fost de la început de aur, așa cum, iniţial, nici Commedia lui Dante Alighieri nu a fost divină.

Apuleius și-a intitulat romanul Metamorfoze sau Măgarul, Dante și-a intitulat poemul Comedia. Măgarul a devenit de aur și Comedia divină mult mai tîrziu, datorită entuziasmului cititorilor care au dorit să sublinieze în acest chip excelența acestor scrieri. Epitetele aparțin, așadar, vocabularului critic. Modești, cum îi știm, autorii nu le-au folosit în textul original.

În treacăt fie spus, neplăcerea de a deveni un biet măgar a avut pentru Lucius o singură consolare. Citez din roman și vă rog să nu mă blamați, în vremea romanilor umorul era mai slobod decît în zilele noastre:

”În această jalnică transfigurare, nu am găsit altă mîngîiere pentru mine, care atunci nu mai puteam strînge în brațe pe Fotis, decît faptul că toate membrele mi se lungiseră”. Slabă consolare, totuși, dacă rămîi un biet măgar...


P. S. în cărțile 4, 5 și 6 din Măgarul de aur, o bătrînă povestește mitul lui Amor și Psyche, care a devenit ulterior povestea domniței celei curioase, care e vizitată pe întuneric de iubitul ei și încearcă, din păcate pentru ea, să-i zărească chipul.

P. S. bis. În imaginea de deasupra acestei note reproduc o ilustrație realizată de pictorul francez Jean de Bosschère pentru romanul lui Apuleius.


Citiţi în continuare!