luni, 16 octombrie 2017

Strîngeți-i de gît pe critici și, în final, dați-le și cu o strachină în cap



Mă uit în jur și mă înfiorez pînă în străfund, simt un junghi cordial în piept: toate cărțile care se publică în România au cel puțin o recenzie pozitivă. Fiecare autor „are părțile lui”, cum se zice de la Montaigne încoace. Unele edituri și-au creat bloguri în acest nobil scop. Eu, unul, le înțeleg. Cartea trebuie vîndută cu orice preț, și orice mijloc e bun, chiar dacă nu e onest.

Nu există carte - oricît de rea - care să nu fi fost lăudată. N-am întîlnit excepții. Uneori, am nevoie de recenzii cinstite (chiar azi am căutat insistent), vreau să știu dacă merită să-mi petrec (sau să-mi pierd) cîteva ceasuri cu un autor și de nicăieri nu rezultă cît de bun / de prost este autorul. Orice titlu e întîmpinat și petrecut de un cor de osanale. Rămîi cu impresia că nimeni nu mai tipărește cărți slabe, pretutindeni apar numai și numai cărți mai presus de reproșuri. Ce-i drept, indiferența publicului face aproape inutil acest efort de promovare. La urma urmelor, peste tot e aproape la fel, nici critica engleză / americană nu e mai brează cu sistemul ei de bestsellers și cu topurile ei dubioase, din care urmează că cel mai teribil roman scris în engleză e Dezonoare de J. M. Coetzee, apreciere profund îndoielnică. Despre francezi ce să zic? Francezul e amabil și guraliv prin definiție, n-ar critica o carte nici să-l pici cu ceară, e rezistent la suferință, a învățat asta la Borodino...

Blogurile de la noi sînt doar bloguri de înștiințare. A ieșit cutare carte, puteți s-o cumpărați de la..., la prețul de... Formidabilă! 5 steluțe, că doar nu dau din buzunar! Entuziasmul e de fiecare dată exagerat, dar eu unul înțeleg foarte bine acest extaz silit. Se citește puțin și la învălmășeală. Cînd se citește puțin, orice mijloc de a stimula acest obicei este moralmente justificat. La urma urmelor, și eu fac (aproape) la fel. Consemnez cărți și-mi doresc să se vîndă. Momesc publicul. Sînt un soi de pețitor pentru mirese neglijate :))

Acuma, mă veți întreba, poate, cîte cărți cu adevărat bune se tipăresc într-un an (la noi)? Răspunsul meu e științific documentat, tăios ca fularul și definitiv ca iarba din vîlcele. În afară de (unele) reeditări din clasici (din clasicii altora, firește), numărul capodoperelor publicate într-un an e (cam) două. În 2014, au fost Laur și Stoner. În 2013 fusese Teatrul lui Sabbath. Anul trecut au fost 2666 și Amuleta. Anul ăsta încă n-am citit ceva foarte tare, poate Augustus de John Williams (citesc romanul chiar acum, nu-i rău). Am recitit de curînd Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro, un roman excelent, dar nu se pune, a doua ediție e din 2011, a trecut o veșnicie.

În definitiv, numai aceste două-trei titluri ar merita euforia cronicarilor și, în rest, s-ar cuveni recenzii cumpănite. Recenzii vigilente nu mai scrie nimeni în România, cu excepția lui Alex Ștefănescu...

Sigur, gustul nimănui nu este perfect, ce-mi place mie poate să-i displacă foarte bine altuia (tuturor celorlalți) și nu există argument logic prin care să-l conving că greșește. Judecata de gust e precară de felul ei. Nu există vreo dovadăAugustus de John Williams (Polirom, 2017, vezi detalii aici) e un roman bun, faptul că-mi place acum, după 40 de pagini, nu-i o probă suficientă. Dar nici nu se poate găsi una mai bună...



George Orwell (care repeta o opinie kantiană) avea dreptate: „In reality there is no kind of evidence or argument by which one can show that Shakespeare, or any other writer, is ‘good’” (Lear, Tolstoy and the Fool).


P. S. În imagine: Balanța Justiției într-un manuscris medieval.

7 comentarii:

Veronica spunea...

În 2014 a fost „Foc palid”. Ignorat ca o adevărată capodoperă. :)

Să fim îngăduitori - primesc în toată lumea steluțe multe și mărunte nu capodoperele, ci cărțile mediocre, un pic peste medie, cele care pot fi înțelese de publicul larg. Laaarg. Întotdeauna cartea cea mai bună a unui autor bun are comentarii mai puține, calificative mai mici, e cartea care „nu mi-a plăcut, că n-am înțeles” (și pe asta se vor bătea editorii deștepți, luptându-se cu șefii care vor bestsellerul, nu capodopera).
Pe minunatele noastre bloguri de cărțulii, unde-s lăudate pe bandă cărțile primite de la departamente de marketing, tot cărțile mai ușoare sunt ridicate în slăvi de obicei, și tot pe principiul „am priceput, e bună”. Ce-i mai bun și mai bun nu ajunge niciodată pe val. :) Zic și eu, din ce-am observat mai ales la traduceri, fiindcă acolo chiar știm ce-i mai bun și mai bun și-a stat prin cufere 50 de ani, intraductibil și minunat și despre care deja s=au scris cărți, nu articole. :)

Jovi spunea...

Scriu și io ceva despre blogurile de cărți:

În primul rând, majoritatea dintre bloguri au renunțat să scrie despre cărțile proaste sau cele mai puțin bune. Și o fac deschis, considerând că e prea puțin timp să citească și să mai și scrie despre acestea. Un lucru greșit, cred eu, pentru că autorii (și editurile) ar trebui să știe că o carte ”scârțâie”, că are probleme. Altfel, dacă la final toate recenziile bloggerilor (care, până la urmă, sunt simpli cititori pasionați) sunt pozitive, nu s-ar mai găsi căi de a perfecționa munca - în cazul scriitorilor, de a aduce cărți mai bune - în cazul editurilor, pentru că... de ce ar face-o?, toate recenziile sunt bune.

În al doilea rând, s-ar putea ca restul dintre bloggeri (și parțial și primii) să scrie, inconștient sau nu, plecând de la ce spunea D.I. Suchianu despre filme (”În orice film – chiar și cel mai prost făcut – poți găsi ceva bun – o replică, un cadru, un unghi de filmare, jocul unui actor secundar.”), doar despre lucrurile bune dintr-o carte, astfel încât recenzia să pară la final pozitivă, tocmai pentru a subliniat cu precădere sau doar lucrurile pozitive. Deși ar trebui scris, totuși, că ansamblul scârțâie.

Prin toate astea, mulți încearcă să păstreze ”relația” cu editura, cu autorul, pentru că alegerea soluției opuse, de obicei, doare. Eu aș miza pe spunerea adevărului, dar, în același timp, e și vorba de gusturi - mie mi-a plăcut mult Augustus, dar am auzit și oameni care au strâmbat din nas...

Adela Rachi spunea...

Nici pe mine nu m-a dat pe spate Dezonoare de J. M. Coetzee, credeam ca m-am tampit, unde te intorceai, numai cronici de cronici! Acum imi dau seama (finally) ca poate nu stau chiar atat de rau, vremea de-afara era de vina, desigur :)

Valeriu Gherghel spunea...

:)



@ Veronica, Mai întâi, Nabokov intră la clasici :) În al doilea rând, o carte bună nu va fi aproape niciodată bestseller. Ulysses n-a fost bestseller (în 1923), nici n-avea cum, a fost cartea unei doamne din America, „Black Oxen”. Și pe mine mă deranjează prea strânsa legătură dintre unele bloguri și edituri. De asta am spus și am bănuiala că unele bloguri chiar sunt realizate de editori și nu de bloggeri independenți (cît de cît).

@ Jovi, perfect de acord. E foarte greu să citești măcar cărțile bune, în nici un caz nu putem citi totul, nici n-ar avea sens...

@ Adela, Dezonoare e un roman ok, dar nu e o capodoperă. În nici un caz. Probabil că englezii s-au grăbit când au făcut topul :)


Miron Dan spunea...

În 2016, dacă tot numărăm capodoperele publicate la noi, in afară de 2066 ar mai fi după gustul meu Scurtă istorie a șapte crime a lui Marlon James. Și Augustus e mai bun decât Stoner, ridicat în slăvi de critică ca prin miracol după ce-a fost omis multă vreme. și sunt de acord că Foc palid e o capodoperă, dar Nabokov și Philip Roth probabil nu prea vând în România.
Ulise n-a fost un bestseller, dar orizontul de așteptare exista deja înainte ca romanul să apară în volum. Apropo, dacă o carte mare nu va fi de regulă un bestseller, un bestseller nu poate fi o capodoperă? Probabil că nu s-a întâmplat pâna acum, dar cine știe?
Am văzut că nu spuneți nimic despre literatura română, poate că sunteți prudent, sau poate că e atât de proastă încât nici măcar nu vă mai pierdeți timpul cu ea. Desigur, așa cum vă imaginați, e o provocare.
A doua provocare. Afirmați (a doua oară?) că nu există argumente logice prin care să convingeți pe cineva că are dreptate sau că greșește în materie de gust estetic. Chiar așa? Pe ce argumente logice vă bazați?

Valeriu Gherghel spunea...

Ghepardul a fost un bestseller. Primul din Italia.

Mă bazez pe Critica facultății de judecare (1787) a lui Immanuel Kant. Sper că nu vreți s-o rezum.

Despre proza românească am dat seama vreme de 12 ani, cât am făcut parte din juriul Ziarului de Iași. Despre prozatorii români am o părere potrivită :))))

Ramona Trifan spunea...

un titlu tonic. iti apartine?